Mircea Eliade | Salazar | CĂRTURARII ŞI REVOLUŢIA

Poate nicăieri ca în Portugalia, scriitorii şi cărturarii n-au avut un rol politic atât de important, fie direct, prin activitatea lor politică, fie indirect, prin cărţile lor. Republica portugheză e, în parte, opera literatorilor. Şi nu e lipsit de semnificaţie amănuntul că în fruntea primului guvern provizoriu republican se găseşte un poligraf, Teofilo Braga, care a fost şi al doilea preşedinte al Republicii; iar din cei opt preşedinţi pe care i-a avut până acum Republica portugheză, patru au fost profesori şi doi au fost scriitori. Intervenţia artiştilor şi cărturarilor în viaţa publică portugheză are loc prin aşa numita „generaţie de la Coimbra”. Semnalul îl dă seria de conferinţe organizate la Cazinoul din Lisabona, în 1871, de către un grup de intelectuali democrato-revoluţionari, în fruntea căruia se aflau patru tineri scriitori: poetul Antero de Quental, romancierul Eça de Queiroz, istoricul şi economistul Oliveira Martins şi poligraful Teofilo Braga. Patru nume care, douăzeci de ani mai târziu, vor fi luceferii culturii portugheze. Patru scriitori care au avut nu numai un extraordinar răsunet prin operele lor, dar au modificat chiar conştiinţa a două generaţii şi au făcut posibilă, cu sau fără voia lor, instaurarea Republicii. Prin seria de „conferinţe democratice” de la Casino, grupul îşi propunea, între altele, „să lege Portugalia de mişcarea modernă (europeană), făcând-o astfel să folosească elementele vitale din care trăieşte umanitatea civilizată; să încerce a lua cunoştinţă de faptele care ne înconjoară, în Europa; să agite în opinia publică marile chestiuni ale filozofiei şi ştiinţei moderne; să studieze condiţiile transformării politice, economice şi religioase ale societăţii portugheze” (Programul Conferinþelor democratice). Prima conferinţă a ţinut-o Antero de Quental şi e intitulată: „Cauzele decadenţei popoarelor peninsulare în ultimele trei secole”. Augusto Soromenha a vorbit despre „Literatura portugheză contemporană”, Eça de Queiroz despre „Realismul în Artă”, iar Adolfo Coelho – profesor, poligraf şi etnolog – despre „Chestiuni de învăţământ”. A cincea conferinţă a ţinut-o evreul Salamao Saraga despre „Istoricii critici ai vieţii lui Iisus”, şi a provocat un scandal atât de mare încât Guvernul, cu toata apatia sa obişnuită, a fost silit să interzică celelalte conferinţe democratice. Membrii grupului însă continuă să acţioneze prin alte mijloace: cărţi, pamflete, conferinţe universitare, societăţi secrete. Conferinţele de la Casino dăduseră semnalul atacului masiv împotriva stării de lucruri în prezent. Ce se ataca? Totul. Pentru „generaţia de la Coimbra”, Portugalia se afla atunci în ultima fază a decadenţei. „Decadenţa naţională e marele fapt inexorabil al istoriei noastre, de trei secole încoace”, scria Antero de Quental. Tinerii intelectuali formaţi la Coimbra se zbat între un exasperant complex de inferioritate – carei face să privească scârbiţi şi cu ură moravurile, instituţiile şi cultura tradiţională – şi un profetism revoluţionar plin de candoare. Cincizeci de ani de pseudo-liberalism transformă Portugalia într-o caricatură; nu mai exista monarhia tradiţională de odinioară – dar Portugalia nu devenise încă o ţară europeană, asemenea Franţei. În comparaţie cu Parisul, pentru „generaţia de la Coimbra” nu este nimic bun în Portugalia. Acei puţini cărturari care au acces la luminile Europei se îngrozesc de ce văd în jurul lor; se împrumutaseră constituţii, legi, moravuri şi cultură – dar se împrumutase prost, numai pe jumătate. Totul era hibrid, fals, steril. De aici furia şi dezgustul lor, de aici critica de iconoclaşti, – care nu iartă nimic; nici rege, nici religie, nici familie, nici stat. „Generaţia de la Coimbra” vrea să transforme Portugalia semifranceză într-o ţară aidoma Franţei. Se simt ruşinaţi că părinţii lor imitaseră prost modelele pariziene, sau le imitaseră numai în parte. Prezentul li se pare abominabil iar trecutul plin de „spectre retrograde”. Tradiţia portugheză, o ruşine naţională care se cerea batjocorită în văzul lumii. De aceea, în loc să-şi găsească îndreptar în Camoens, şi-l găsesc în Victor Hugo, idolul tinerei generaţii. Hugo este francez, este modern, este revoluţionar. A vorbit despre umanitate. A suferit din pricina tiraniei. Modelul perfect al generoşilor de la Coimbra, care visează să transforme patria lusitană într-o Franţă progresistă, e o Franţa de belşug şi libertate, cu o nobilime şi Biserică îngenuncheate. Adevărul este că tinerii aceştia îşi iubesc, în felul lor, ţara; o vor însă aidoma modelului lor parizian. Cred, sincer, că Portugalia nu-şi va recăpăta locul meritat în Europa decât după o transformare radicală, care să lichideze odată pentru totdeauna „spectrele trecutului”. Critica lor necruţătoare a grăbit căderea monarhiei şi instaurarea haosului revoluţionar. Dar, pe de altă parte, fiecare din ei a contribuit la apropierea revoluţiei naţionaliste şi a „Statului Nou” – căci naţionaliştii de astăzi văd societatea portugheză din a doua jumătate a veacului trecut cu acelaşi ochi cu care au văzut-o şi înaintaşii lor. Parazitismul burgheziei, indiferenţa nobilimii, decadenţa clerului, apatia maselor, mediocritatea culturii, – sunt vicii reale, împotriva cărora s-a ridicat cu vehemenţă generaţia de la Coimbra, dar împotriva cărora luptau şi făuritorii „Statului Nou”. Antero de Quental e prin excelenţă poetul filosof şi revoluţionar. Bogat, catolic practicant, îşi pierde credinţa la Coimbra, în timpul studenţiei şi se converteşte la noua religie a umanităţii, socialismul. Antero „iubeşte umanitatea mai mult ca pe o femeie”. Îşi ia în serios apostolatul; se adresează mulţimii pe străzi, în versuri profetice; face parte dintr-o societate secretă studenţească „Fulgerul”; deşi foarte bogat, refuză să trăiască din veniturile lui – pe care le împarte altora – şi se duce să-şi câştige viaţa la Paris, ca muncitor tipograf. Este un bărbat frumos, cu o superbă barbă de mag care fascinează o generaţie întreagă. Scrie destul de puţin şi publică şi mai puţin. E însă, întotdeauna, gata să apere pe cei umili, să protesteze, să atace – întotdeauna pe propria lui răspundere. Indiferent faţă de glorie, lasă să-i publice alţii cărţile. Consecvent cu sine până la absurd, distruge un manuscris voluminos pentru că îşi modificase anumite idei formulate acolo. De o extraordinară bunătate, e neînduplecat în pamfletele lui revoluţionare. Învaţă limba germană ca să citească pe filosofi şi se trudeşte o viaţa întreagă să-şi găsească echilibrul zdruncinat prin pierderea credinţei. Amână mereu expunerea sistemului lui de filosofie. „Sunt un filosof inedit”, mărturiseşte cuiva. Dar este nefericit, neliniştit şi abulic. Geniul lui îşi dă toată măsura în admirabile, obsedante poeme. Antero de Quental este poate cel mai genial poet pe care l-a creat pesimismul, alături de Leopardi şi Eminescu. Nimeni n-a cântat mai frumos ca el neantul cosmic –  „noaptea neagră, sora deznădejdii, noaptea solitară, nemişcată, densă, vidul mut, unde astrul nu respiră nici pasărea nu cântă, nici vântul nu tresare şi adoarme până şi gândul…” Nihilismul său filozofic îl facă să-şi sfârşească astfel marea sa poemă „Imnul dimineţii”: Symbolo da existencia, sê maldito! Simbolul existenţei, blestemat de Antero, era lumina. Nu era numai o simplă expresie poetică. Neurastenia, care-l rodea încă din vremea studenţiei la Coimbra, îl biruie şi, într-o bună zi, la 11 februarie 1891, în vârstă de 49 de ani, se sinucide. Antero de Quental a contribuit enorm la lichidarea monarhiei constituţionale şi a liberalismului. Socotea „bietul popor portughez slăbit moralmente şi dezorientat intelectualiceşte, după 50 de ani de mizerii partidiste şi iluzii liberale”. Era anti-parlamentar pentru că „în mediul subtil şi sterilizant al acestei conspiraţii permanente, care e esenţa însăşi a parlamentarismului, partidele pierd noţiunea realităţii şi, în timp ce lumea se transformă, ele repetă maşinal obişnuitele teze ale unei filozofii politice caduce, pe care nici nu o mai înţeleg”. I se părea mai importantă distrugerea „oligarhiei birocratico-financiare, care ne domină şi ne demoralizează”, decât facerea sau desfacerea legilor. Şi toate ideile acestea au rodit, căci în timp ce Parlamentul legifera, forţele revoluţionare se pregăteau să răstoarne obositele aşezări politice. Ca şi Antero de Quental, istoricul Oliveira Martins lucrează din răsputeri la dezagregarea statului liberal şi constituţional portughez. Critica pe care o face liberalismului, mai ales în cele două volume ale Portugaliei Contemporane, găseşte un extraordinar ecou. Ediţiile se epuizează în timp record. Oliveira Martins scrie inspirat, cu un neîntrecut talent literar, prezentând istoria patriei sale în tablouri dramatice, colorate, pregnante. Regii sunt zugrăviţi în câteva fraze incisive, politica lor e rezumată în formule lapidare, pe care cititorul le memorizează cu deliciu, pentru că într-adevăr proza lui Oliveira Martins e fermecată şi cărţile lui exercită o influenţă magică. Are o extraordinară voinţă şi o inepuizabilă putere de muncă. Inginer autodidact, lucrează patru ani într-o mină din Andaluzia rămânând de atunci un fervent credincios al uniunii iberice, pentru care a luptat şi Antero. Debutează cu o carte de economie politică, în care se întrevăd influenţele socialiste. Începe să studieze istoria şi scrie o istorie a Portugaliei în două volume, apoi Portugal Contemporaneo, istoria Republicii romane, a Peninsulei Iberice, a Braziliei, a Angliei etc. Nu este însă un improvizator, deşi e stăpânit de demonul sintezei. Îşi cunoaşte izvoarele. Se zbate neîncetat să împace credinţele lui socialiste cu cezarismul hegelian. Încearcă un sistem de economie politică, o sociologie, şi chiar o filosofie a istoriei. Vasta lui operă o elaborează în douăzeci de ani, în care timp munca administrativă şi activitatea politică se află necontenit pe primul plan. Pesimismul său face ravagii. Istoria Portugaliei o reduce la o „necropolă” stăpânită de „trinitatea augustă: satrapul, iezuitul şi ovreiul”. Totul e abominabil în trecutul patriei. Colonizarea e o serie ignobilă de crime, tiranii şi demenţe. Liberalismul contemporan e o agonizare fără glorie, decadenţa iremediabilă a unui popor degenerat. Restaurarea independenţei portugheze, la 1640, a fost o greşeală fatală, pentru întreaga peninsulă. De aceea, singura scăpare este uniunea republicană iberică. Şi cu toate acestea, socialistul Oliveia Martins acceptă Ministerul da Finanţe sub Regele Don Luiz în 1885, sperând să joace rolul unui Pombal democrat. Adversarii politici îl răstoarnă însă repede. Oliveira Martins a modificat, prin cărţile sale, conştiinţa istorică a Portugaliei; tinerele generaţii au judecat trecutul aşa cum lau văzut zugrăvit – cu cât geniu literar! – în volumul prodigiosului pesimist. Oliveira Martins a pus în circulaţie formule, sentinţe, portrete, tablouri sinoptice – care nu erau întotdeauna juste, dar care au devenit populare datorită marelui său talent. De abia de curând noua şcoală istorică portugheză a început să revizuiască sentinţele maestrului revoluţionar şi de abia acum istoria Portugaliei începe să arate şi alte aspecte, în afară de turpitudinea, demenţa, crima şi decadenţa, din belşug zugrăvite de pana lui Oliveira Martins. Către sfârşitul vieţii, istoricul visa o monarhie socialistcezaristă, aşa cum propovăduiau şi apologeţii Hohenzollernilor. În ultimul an al vieţii, scrie Viaþa lui Nun‘ Alvares – care e aproape o  carte mistică. Moare, la 21 august 1894, în vârstă de 49 de ani, după ce a cerut ajutorul Bisericii, e spovedit şi împărtăşit… Teofilo Braga (1843-1924) a debutat ca poet dar, vreme de o jumătate de veac, a surprins pe contemporani printr-o prodigioasă activitate de polihistor şi campion al republicanismului. Lipsit cu desăvârşire de vocaţie filozofică, a găsit în pozitivismul lui Auguste Comte, înţeles cu aproximaţie, justificarea teoretică a enciclopedismului său şi tot de la Comte a împrumutat spiritul de sistem, sub obsesia căruia a trăit toată viaţa. Profesor la Universitatea din Lisabona, a plănuit o istorie a literaturii portugheze în 36 de volume şi chiar a scris vreo douăzeci. Fără nici o pregătire ştiinţifică, a abordat antropologia şi etnografia, încadrând tot ce ştia – şi nu ştia mult – într-un sistem de o întristătoare, sterilă rigiditate. Dominat de ambiţia sistemului, însufleţit de o putere de muncă feroce, condus de câteva idei fixe – a scris o viaţă întreagă, în cele mai felurite domenii, de la folclor şi pedagogie până la istoria literară şi politică, şi cele peste două sute de tomuri nu cuprind decât o parte din aceasta activitate titanică. Talentul său poetic iniţial, a fost cu timpul sugrumat de sistemul său poetic şi primele volume de versuri au fost mai târziu retopite într-o masivă operă de câteva mii de pagini, care intenţiona să completeze şi să întreacă La Légende des Siècles a lui Victor Hugo. Teňfilo Braga era republican pentru că, în concepţia lui, evoluţia dinamică a societăţii portugheze era ameninţată de existenţa unei „familii privilegiate”: familia regală. „Filozofia pozitivă, scrie el în História das ideas republicanas em Portugal, ne învaţă să vedem că constituţionalismul este o tranzacţie provizorie între absolutism şi revoluţie şi că această stare provizorie e exploatată de o familie mult timp după momentul istoric legitim”. Aşadar, această „familie privilegiată”, care e o „insultă adusă demnităţii umane”, deoarece „a împiedicat vreme de secole evoluţia umană”, trebuia cu orice preţ înlăturată. Braga a trăit destul ca să-şi vadă visul cu ochii. A fost Preşedinte al Republicii, a fost Preşedinte al Comitetului Provizoriu. Anevoie de spus dacă a păstrat până la sfârşitul vieţii, în cursul celor 12 ani de anarhie republicană, aceeaşi idee fixă împotriva „familiei privilegiate”. Nu a exercitat o mare influenţă. Nu avea nici geniul lui Antero şi nici forţa de invenţie verbală a lui Oliveira Martins dar cărţile lui politice se citeau pentru că republicanismul socialist era la modă. Vasta lui operă este astăzi, în bună parte, ilizibilă. Nu se poate spune, însă, că e cu totul lipsită de valoare căci, la timpul lor, cărţile acestea au adus materiale istorice şi literare noi şi au pus în circulaţie ideile altora, care au folosit. Ca şi Oliveira Martins şi Quental, Braga a militat pentru uniunea iberică. Şi, ca şi ei, Teňfilo Braga este astăzi revendicat de ideologii naţionalismului şi nu fără dreptate. Pentru că Braga a fost ceea ce se numea în a doua jumătate a secolului trecut un „patriot”. Cea mai mare pasiune a vieţii lui a fost, după pozitivism, cultul patriei şi al rasei portugheze. A vorbit despre „rasă” şi despre „geniul popular” ca nimeni altul. Spre deosebire de aceşti trei scriitori filosofi şi revoluţionari, Eça de Queiroz (1860-1900) nu era nici filosof, nici enciclopedist şi a încetat repede de a fi revoluţionar. Opera lui e un monument al literaturii portugheze moderne; singurul de altfel pe care timpul, departe de a-l întuneca, îl valorifică neîncetat. Dar prin admirabilele sale romane, Eça de Quieroz a zdruncinat instituţiile tradiţionale – Patria Portugheză, Biserica, familia – poate tot atât cât a făcut Oliviera Martins sau Antero. Realismul său nu era întrecut decât de marea, unica sa probitate artistică. Avea forţa şi curajul lui Zola, alături de pasiunea artistică a lui Flaubert. Romanele sale sunt printre puţinele creaţii ale naturalismului literar care au rezistat timpului. Eça de Queiroz care, în timpul studenţiei sale la Coimbra ştia totul despre istoria şi cultura Franţei, dar nu izbutise să citească nici măcar primul volum din Istoria Portugaliei a lui Herculano, şi-a petrecut viaţa departe de ţară, consul al Portugaliei în Cuba, Anglia, America, Franţa. A avut, ca şi întreaga lui generaţie, cultul Franţei, al limbii franceze, al valorilor franceze. De aceea şi cărţile lui par a fi traduse din franţuzeşte. Şi în aceste cărţi, ce admirabilă oglindă a moravurilor portugheze, ce neiertătoare critică a burgheziei şi Bisericii, ce cumplită caricaturizare a tot ceea ce reprezenta, între 1870-1890, spiritul „constituţionalist”, cu creaţiile sale hibride, cu metisajul său grotesc de valori, cu fundamentala sa mediocritate! Fără îndoială că opera lui Eça de Queiroz, privită în implicaţiile sale sociale – şi autorul a ţinut întotdeauna seamă de aceste implicaţii – reprezintă un important moment în acţiunea de distrugere a societăţii portugheze liberale. Chiar atunci când Eça, spre sfârşitul vieţii a început să se apropie de tradiţionalism, nu s-a apropiat niciodată de societatea burgheză. „Întoarcerea lui la pământ” s-a împlinit în cu totul altă direcţie: spre Evul Mediu şi spre viaţa rurală. Civilizaţia şi politica prezentă a Portugaliei i-au fost tot timpul nesuferite. Şi puţini scriitori au avut, ca el, curajul să-şi dispreţuiască şi să-şi biciuiască, injurios, patria – de a cărei nostalgie a suferit, totuşi, toată viaţa. Regăsim la aceşti creatori – de opinie publică, de la Antero la Eça de Queiroz – lăsând la o parte pe un Ramalha Ortigâo şi pe un Guerra Junqueiro, pentru că nu putem vorbi decât despre câţiva – regăsim, aşa dar, aceeaşi hotărâre de a lichida, cu orice preţ, Portugalia monarhică şi a o transforma într-o republică europeană. În tot acest timp aproape că nu reîntâlnim un cărturar sau artist care să ia apărarea stării de lucruri prezente. Întreaga elită spirituală a ţării este de partea revoluţiei şi a republicii. Toţi trăiesc sub magia aceluiaşi cuvânt: libertate, mai multă libertate. Dar cereau un lucru pe care-l aveau, căci toţi aceşti revoluţionari republicani îşi pot tipări cărţile, se pot organiza în centre revoluţionare, pot ataca în ziare şi pamflete familia regală şi monarhia constituţională. În 1873 ia naştere „Centrul republican federal” la Lisabona, fără ca Guvernul să protesteze. Programul Centrului e un amestec ciudat de constituţie elveţiană, comunism şi federalism iberic. Se creează un partid republican, care cere: egalitate civilă şi politică, libertate de manifestare, guvern al poporului pentru popor, justiţie democratică. Dar, după cum observă Arthur Ribeiro Lopes, „toate aceste principii fuseseră dinainte puse în vigoare de către Monarhie” şi ideea fixă a libertăţii republicane nu corespundea nici unei necesităţi publice. Totuşi, republicanii candidează la alegerile din 1884 şi 1885 şi dobândesc două locuri în Parlament. Braga scrie Istoria ideilor republicane în Portugalia, afirmând că „dacă revoluţia de la 1848 nu ne-ar fi găsit slabi de energie morală după doi ani de luptă şi decepţii, Republica ar fi avut în acel an prima sa experienţă printre noi”. Partidul republican, creat de intelectuali, ajunge popular prin scriitori şi devine instrument de putere în mâna câtorva tribuni şi avocaţi. Marea lui forţă era o enormă capacitate de opoziţie, care fascina mulţimile. Partidul nu pierdea nici un prilej ca să zdruncine monarhia constituţională. Şi cel mai norocos prilej a fost ultimatumul pe care Anglia l-a adresat Portugaliei în 1890, în legătură cu coloniile din Africa.