Anton Pavlovici Cehov | Livada de vişini

Comedie în patru acte (1903-1904)
 

Personaje:

RANEVSKAIA LIUBOV ANDREEVNA, moşieriţă
ANIA, fiica ei, 17 ani
VARIA, fiica ei adoptivă, 24 de ani
GAEV LEONID ANDREEVIGI, fratele ei
LOPAHIN ERMOLAI ALEXEEV1CI, negustor
TROFIMOV PIOTR SERGHEEVICI, student
SIMEONOV-PIŞCIK BORIS BORISOVICI, moşier
ŞARLOTTA IVANOVNA, guvernantă
EPIHODOV SEMION PANTELEEVICI, contabil
DUNIAŞA, fată in casă
FIRS, lacheu, un moşneag, 87 de ani
IAŞA, tlnăr lacheu
Un trecător
Şeful gării
Un funcţionar de la poştă
Oaspeţi, servitori

ACTUL ÎNTÎI

Acţiunea se petrece la moşia Liubovei Andreevna Ranevskaia.
O cameră, care şi acum mai e numită „a copiilor”. Una din uşi dă în camera Aniei. Se crapă de ziuă. în curînd va răsări soarele. Începutul lui mai; vişinii au înflorit, dar în livadă e încă frig; a căzut bruma. Ferestrele camerei sînt închise.

Intră Duniaşa cu o lumînare şi Lopahin cu o carte în mînă.
LOPAHIN: A dat Dumnezeu şi a sosit trenul! Cît să fie ceasul?
DUNIAŞA: Aproape două. (Stinge luminarea.) Se crapă de ziuă.
LOPAHIN: Cu cît să fi întîrziat trenul? Cel puţin cu două ore. (Cască şi se întinde.) Mare tîmpit mai sînt! Iau drumul pînă aici ca să-i întîmpin la gară şi cînd colo mă las furat de somn… Am adormit pe un scaun… Ce rău îmi pare! Ai fi putut să mă trezeşti.
DUNIAŞA: Credeam că aţi plecat. (Trage cu urechea.) Auzi-i! Mi se pare că vin…
LOPAHIN (ascultă): Nu. Pînă îşi scot bagajele… Ba una, ba alta… (Pauză.) Liubov Andreevna a stat cinci ani în străinătate… Cum o mai fi? Ce fiinţă cumsecade! Simplă, cu care te-nţelegi de minune!… Ţin minte că pe cînd eram un mînz, să fi avut cincisprezece ani, răposatul taică-meu, care pe-atunci ţinea o dugheană în sat, mi-a tras un pumn în faţă de m-a podidit sîngele pe nas… Venisem amîndoi la curte, nu mai ţin minte pentru ce, şi el era cam făcut. Liubov Andreevna, tinără şi subţirică pe vremea aceea, m-a dus la spălător, chiar aici, în camera asta a copiilor şi mi-a spus: „Nu mai plînge, ţărănuşule, că-ţi trece pînă te-i însura…” (Pauză.) Ţărănuşule! E drept că tata era ţăran, dar eu port vestă albă şi pantofi galbeni. Dă-mi, Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit… Aşa şi cu mine. De îmbogăţit m-am îmbogăţit, am parale cu carul… Dar cînd stau să chibzuiesc şi să judec mai bine, tot ţăran am rămas… (Răsfoieşte cartea.) Uite! M-am apucat să citesc cartea asta şi n-am pricepui o boabă. Am adormit citind.
(Pauză.)
DUNIAŞA: Cîinii nu s-au liniştit toată noaptea. Au simţit că li se întorc stăpînii.
LOPAHIN: Ce-i cu tine, Duniaşa?
DUNIAŞA: îmi tremură mîinile. Am să leşin…
LOPAHIN: Prea eşti gingaşă, Duniaşa. Te piepteni şi te îmbraci ca o domnişoară. Nu se cade. Nu trebuie să uiţi cine eşti.
(Intră Epihodov cu un buchet de flori. E in haină şi cizme
lustruite, care scîrţîie. Intrlnd, scapă buchetul din mină.)
EPIHODOV (ridiclnd buchetul): L-a trimis grădinarul ca să-l pui în sufragerie. (îl dă Duniaşei.)
LOPAHIN: Adu-mi şi nişte cvas.
DUNIAŞA: Vă aduc’. (Iese.)
EPIHODOV: A căzut brumă, e ger, trei grade, şi vişinii sînt toţi în floare. Nu pot să mă-mpac cu clima asta de la noi! (Oftează.) Nu pot. Clima noastră nu ne ajută niciodată cum se cuvine. Şi, daţi-mi voie să mai adaug, Ermo-lai Alexeevici, că mi-am cumpărat alaltăieri cizmele astea şi îndrăznesc să vă încredinţez că scîrţîie aşa că nu mai pot suporta! Cu ce să le ung?
LOPAHIN: Da’ dă-mi pace, că mă plictiseşti!
EPIHODOV: Nu e zi de la Dumnezeu să nu mi se întîmple vreo nenorocire. Şi nu mă plîng. M-am obişnuit, ba şi zîm-besc.
(Intră Duniaşa şi-l serveşte pe Lopahin cu cvas.)
EPIHODOV: Eu mă duc. (Se împiedică de un scaun şi-t răstoarnă.) Uite… (Parcă ar triumfa.) Uite, vedeţi? Iertaţi-mi expresia, ce ghinion, ca să zic aşa… e pur şi simplu nemaipomenit! (Iese.)
DUNIAŞA: Ermolai Alexeevici, am să vă mărturisesc că Epihodov m-a cerut în căsătorie.
LOPAHIN: A!
DUNIAŞA: Nu ştiu ce să fac… E un om cumsecade, dar adeseori, cînd începe să-ţi vorbească, nu pricepi nimic! E frumos ce-ţi spune el, te mişcă, dar nu e de înţeles! Mie, aş zice, îmi place… Mă iubeşte la nebunie, dar se ţin scai de el nenorocirile. In fiecare zi i se-ntîmplă cîte ceva. Lumea l-a poreclit „Omul cu nouăzeci şi nouă de nenorociri”.
LOPAHIN (trăgînd cu urechea): Mi se pare că sosesc…
DUNIAŞA: Ei sînt. Da ce-i cu mine? Simt că mă prinde un fior…
LOPAHIN: într-adevăr, au sosiţi Să mergem să-i întîm-pinăm. O să mă recunoască oare? De cinci ani nu ne-am văzut
DUNIAŞA (emoţionată): îmi vine rău, nu mă mai ţin picioarele!
(Se aud venind două trăsuri. Lopahin şi Duniaşa pleacă grăbiţi. Scena e goală. în camerele vecine se aude zgomot. Prin scenă trece repede Firs, sprijinit in baston. A fost s-o întîmpine pe Liubov Andreevna. Poartă o livrea de modă veche şi joben; vorbeşte cu sine însuşi, dar nu se înţelege ce. Zgomotul de după scenă creşte. Un glas: „Să trecem pe aici…” Liubov Andreevna, Ania şi Şarlotta Ivanovna, cu un cîine legat de un lanţ subţire, toate trei în costume de călătorie, Varia cu palton şi broboadă pe cap, Gaev, Simeonov-Pişcik, Lopahin, Duniaşa cu un balot şi o umbrelă, o servitoare cu nişte lucruri; toţi trec prin cameră.)
ANIA: Să trecem pe-aici! Mamă, ţi-aduci aminte ce odaie e asta?
LIUBOV ANDREEVNA (bucuroasă, printre lacrimi): Odaia copiilor!
VARIA: Ce frig e! Mi-au îngheţat mîinile! (Către Liubov Andreevna.) Mamă, odăile dumitale, cea albă şi cea violetă, au rămas aceleaşi.
LIUBOV ANDREEVNA: Odaia copiilor! Ce frumoasă şi ce dragă-mi eşti! Aici dormeam cînd eram mică… (Plînge.) Mă simt parcă şi acum copil. (îl sărută pe Gaev, apoi pe Varia şi din nou pe Gaev.) Şi Varia tot mai seamănă cu ea!
(Intră Varia cu o legătură de chei la brîu)
VARIA: Duniaşa, fă repede cafeaua!… Mama vrea cafea.
DUNIAŞA: Numaidecît. (Iese.)
VARIA: Slavă Domnului că aţi venit!; iată-te iarăşi o călugăriţă, ca şi odinioară! Şi pe Duniaşa am recunoscut-o … (O sărută pe Duniaşa.)
GAEV: Trenul a întîrziat cu două ore. Ce zici de asta? Ce rînduială! ŞARLOTTA (către Pişcik): Cîinele meu mănîncă şi alune t
PIŞCIK (mirat): Nu mai spune!
(Ies toţi, afară de Ania şi Duniaşa.)
DUNIAŞA: De cînd v-aşteptăm!… (Oajutăpe Aniasă-şi scoată paltonul şi pălăria.)
ANIA: De patru nopţi n-am închis ochii pe drum… Şi acum sînt îngheţată.
DUNIAŞA: Cînd aţi plecat, în postul mare, era zăpadă, ger, nu ca acum! Draga mea! (Rîde şi-o sărută.) V-am aşteptat mult, bucuria mea… luminiţa mea… Trebuie să vă spun ceva numaidecît! Nu pot să mai aştept nici o clipă…
ANIA (obosită): Iar o poveste de-a ta?
DUNIAŞA: După paşti, contabilul Epihodov m-a cerut în căsătorie!
ANIA: Numai la asta ţi-e gîndul… (Potrivindu-şi părul.) Mi-am pierdut toate acele… (E foarte obosită, se clatină.)
DUNIAŞA: Nici nu ştiu ce să fac. Mă iubeşte, mă iubeşte aşa de mult!
ANIA (priveşte cu duioşie spre uşa ce dă în odaia ei): Odaia mea, ferestrele mele, parcă nici n-aş fi fost plecată. Sînt acasă la mine! Mîine mă scol dimineaţă şi alerg în livadă… Dac-aş putea să adorm! N-am dormit tot timpul călătoriei! M-a chinuit nu ştiu ce nelinişte…
DUNIAŞA: Alaltăieri a sosit Piotr Sergheevici.
ANIA (bucuroasă): Petea!
DUNIAŞA: Doarme în pavilionul băii! Acolo locuieşte. Mi-e teamă — zice el — să nu deranjez. (Se uită la ceasul ei de buzunar.) Ar fi trebuit să-l trezesc, dar Varvara Mihai-lovna nu mi-a dat voie. Tu, zice, să nu-l scoli. (Cu duioşie.) S-a întors acasă! Frumuseţea mea a venit!
ANIA: Prin cîte-am trecut!
VARIA: Cred!
ANIA: Cînd am plecat în săptămîna patimilor era frig. Tot drumul Şarlotta n-a făcut decît să vorbească şi să ne arate fel de fel de scamatorii. De ce mi-ai mai dat-o pe cap pe Şarlotta?…
VARIA: Bine, drăguţă, dar la şaptesprezece ani nu puteai pleca singură în străinătate!
ANIA: Iată-ne şi la Paris! E frig şi ninge. Eu vorbesc o franţuzească îngrozitoare. Mama locuieşte la al cincilea etaj. Intru la ea şi dau peste nişte francezi, nişte cucoane, un preot bătrîn cu o carte în mînă şi fum mult de tutun… O casă neprimitoare. Mi s-a făcut deodată milă de mama. I-am luat atunci capul în mîini şi l-am strîns la piept, de nu-mi venea să-i mai dau drumul. Iar mama mă mîngîia într-una şi plîngea.
VARIA (printre lacrimi): Nu-mi mai spune, nu-mi mai spune…
ANIA: Vînduse vila de la Menton şi nu-i mai rămăsese nimic. Nici mie nu-mi mai rămăsese nici un ban. Abia am avut cu ce să ne-ntoarcem. Şi mama nu înţelege nimic. In timpul călătoriei mîncam la bufetele din gară; cerea tot ce era mai scump şi dădea chelnerilor cîte o rublă bacşiş. Şarlotta, la fel. laşa cerea şi el o masă întreagă. Era groaznic, laşa e lacheul mamei; l-am adus cu noi…
VARIA: L-am văzut, ticălosul!
ANIA: Ei, ia spune-mi, Varia, aţi plătit dobînda?
VARIA: Da de unde?!
ANIA: Doamne, Doamne…
VARIA: In august or să vîndă moşia…
ANIA: Doamne, Dumnezeule…
LOPAHIN (se uită pe uşă şi behâie): Me-e-e!… (Pleacă.)
VARIA (printre lacrimi): Ce pumni i-aş mai da!… (Ameninţă cu pumnul.)
ANIA (o îmbrăţişează pe Varia, în şoaptă): Varia, te-a cerut în căsătorie? (Varia dă din cap, tăgăduind.) Doar te iubeşte… De ce nu lămuriţi între voi lucrurile? Ce mai aşteptaţi?
VARIA: Cred că n-o să se facă… Nu-şi vede capul de treabă, şi apoi nu-i arde lui de mine… Nici nu-mi dă atenţie. Ţină-l Dumnezeu! Tare mi-e greu să-l întîlnesc… Toţi vorbesc de căsătoria noastră, toţi mă felicită, şi pentru ce? Pentru nimic! Totul e ca un vis.’ (Cu alt ton.) Ce frumoasă broşa ai. Ce-i asta? O albină?
ANIA (cu tristeţe): Mi-a cumpărat-o mama. (Intră în odaia ei, vorbind vesel, copilăreşte.) La Paris am zburat cu balonul!
VARIA: S-a întors sufleţelul meu! Frumuseţea mea a venit!
(Duniaşa a intrat intre timp cu serviciul de cafea şi fierbe cafeaua.)
VARIA (din uşă): Toată ziua cu treburile gospodăriei nu mă gîndesc decît la un singur lucru: să te văd odată măritată cu un om bogat. Atunci o să mă liniştesc şi eu şi am să colind mînăstirile. Am să mă duc la Kiev..’, la Moscova, la toate locurile sfinte… Aş tot umbla… Ce splendoare!
ANIA: Cîntă păsările în livadă. Cît să fie ceasul?
VARIA: Aproape trei. E timpul să te culci, draga mea. (Trece în camera Aniei.) Ce splendoare!
(Intră laşa cu un pled şi o geantă de călătorie.)
IAŞA (trece prin scenă, cu pas uşor): Pot să trec?
DUNIAŞA: Cît p-aci să nu te mai recunosc, laşa. Cum te-ai schimbat în străinătate!
IAŞA: Hm!… Dar dumneata cine eşti?
DUNIAŞA: Cînd ai plecat eram de-o şchioapă… (Arată distanţa de la duşumea.) Duniaşa, fiica lui Feodor Kozoedov… Nu-ţi mai aduci aminte?
IAŞA: Hm!… Ştrengăroaico! (Priveşte-n jur şi o îmbrăţişează. Ea ţipă şi scapă o farfurioară. laşa iese grăbit.)
VARIA (în uşă cu glas nemulţumit): Ce s-a mai întîmplat?
DUNIAŞA (printre lacrimi): Am spart o farfurioară…
VARIA: Poartă noroc…
ANIA (ieşind din camera ei): Ar fi trebuit s-o vestim pe mama că Petea e aici.
VARIA: Am spus să nu-l trezească.
ANIA (furată de gînduri): Sînt şase ani de cînd a murit tata. O lună după aceea s-a înecat în rîu fratele meu, Grişa.
Un băieţel drăguţ, de şapte ani. Mama n-a mai putut îndura si atunci a plecat, a plecat fără să mai privească înapoi… (Tresare.) Ah! Dac-ar şti cum o înţeleg! (Pauză.) Petea Trofimov era preceptorul lui Grişa. întîlnirea cu el ar putea să-i reamintească totul…
(Intră Firs, în haină şi jiletcă albă.)
FIRS (se îndreaptă, preocupat, spre ibric): Doamna îşi va bea cafeaua aici… (îşi pune mânuşile albe.) E gata? (Către Duniaşa, sever). Duniaşa, dar frişca?
DUNIAŞA: Ah, Doamne!… (Iese grăbită.)
FIRS (trebăluieşte în jurul ibricului): Neisprăvito! (Bombăneşte pentru sine.) S-au întors de la Paris… Şi boierul pleca odinioară la Paris, da cu rădvanul… (Rîde.)
VARIA: De ce rîzi, Firs?
FIRS: Aud? (Bucuros.) S-a întors stăpîna. Dacă am apucat ziua asta, acum pot să mor liniştit…(Plînge de bucurie.)
(Intră Liubov Andreevna, Gaev şi Simeonov-Pişcik. Si-meonov-Pişcik poartă o haină de postav subţire, încreţită în talie, şi pantaloni largi, virili în cizme. Gaev, intrind, face mişcări cu mîinile şi din tot corpul ca şi cum ar juca biliard.)
LIUBOV ANDREEVNA: Cum vine asta? Stai să-mi aduc aminte… Bila galbenă e în colţ! Iei dubletul la mijloc!
GAEV: Şi sari în colţ, după ea… Cînd te gîndeşti, surioară, că a fost o vreme cînd dormeam amîndoi în odaia asta şi acum am cincizeci şi unu de ani! Ce ciudat!
LOPAHIN: Da, vremea trece.
GAEV: Ce ai spus?
LOPAHIN: Am spus că vremea trece.
GAEV: Aici mai miroase încă a paciuli.
ANIA: Mă duc să mă culc. Noapte bună, mamă! (O sărută.)
LIUBOV ANDREEVNA: Copilul meu drag. (li sărută mîinile.) Eşti mulţumită că te-ai întors acasă? Eu tot nu pot să-mi vin în fire!
ANIA: La revedere, unchiule!
GAEV (îi sărută obrajii şi mîinile): Dumnezeu să te aibă în pază. Ce mult semeni cu mama ta! (Către soră-sa.) La vîrsta ei, Liuba, erai la fel.
(Ania dă mina cu Lopahin şi Pişcik, iese şi închide uşa.)
LIUBOV ANDREBVNA: E foarte obosită.
PIŞCIK: Ce vrei? Drum lung…
VARIA (către Lopahin şi Pişcik): Domnilor, e trecut de două. Ar fi timpul să ne retragem.
LIUBOV ANDREBVNA (rîde): Ai rămas aceeaşi, Varia! (O trage spre ea şi o sărută.) Să beau cafeaua şi apoi plecăm cu toţii. (Firs îi pune sub picioare o pernă.) Mulţumesc, dragul meu. Am luat năravul Cafelei… Beau oricînd, ziua şi noaptea… Mulţumesc, bătrînelul meu. (îl sărută.)
VARIA: Mă duc să văd dacă s-au adus toate lucrurile. (Iese.)
LIUBOV ANDREBVNA: Să fie oare adevărat? Sînţ eu? Şi sînt aici? (Rîde.) îmi vine să sar şi să fac nebunii. (îşi ascunde faţa cu mîinile.) Să fie numai un vis? Dumnezeu mă ştie că-mi iubesc ţara, şi o iubesc mult. Nu puteam să privesc pe fereastra vagonului fără să plîng. (Printre lacrimi.) Trebuie să-mi beau cafeaua… Iţi mulţumesc, Firs, îţi mulţumesc, bătrînul meu. îmi pare atît de bine că mai trăieşti!
FIRS: Alaltăieri.
GAEV: Nu mai aude bine!
LOPAHIN: Trebuie să plec pe la cinci la Harkov. Ce păcat! Aş fi vrut să mai rămîn, să mai vorbim… Sînteţi tot atît de minunată…
PIŞCIK (respiră greu): Ba s-a făcut şi mai frumoasă. Îmbrăcată ca la Paris… Te dă gata!…
LOPAHIN: Fratele dumneavoastră, Leonid Andreevici, spune că sînt un bădăran, un ţărănoi îmbogăţit, dar mie puţin îmi pasă. N-are decît să vorbească! Aş vrea numai ca dumneavoastră să aveţi încredere în mine, ca altădată, ca ochii aceştia minunaţi şi duioşi să mă privească tot ca înainte. Doamne, Dumnezeule! Tatăl meu a fost iobag la bunicul şi la tatăl dumneavoastră, dar dumneavoastră aţi făcut cîndva atîta pentru mine, încît am uitat totul şi vă iubesc ca pe o rudă… Mai mult decît pe o rudă…
LIUBOV ANDREEVNA: Nu mai pot sta locului! Nu sînt în stare. (Sare de pe scaun şi se plimbă, puternic emoţionată.) Cum am să îndur atîta bucurie? Puteţi să şi rîdeţi de mine… Sînt o nebună… Dragul meu dulăpior. (Sărută dulapul.) Şi măsuţa mea scumpă…
GAEV: în lipsa ta a murit dădaca noastră.
LIUBOV ANDREEVNA (se aşază şi bea cafeaua): Da, fie-i ţărîna uşoară. Mi s-a scris.
GAEV: Şi Anastasi a murit. Petruşka Chiorul a plecat de la mine şi acum stă la un comisar de poliţie, în oraş. (Scoate din buzunar o cutie cu bomboane şi bagă o bomboană în gură.)
PIŞCIK: Fiica mea, Daşenka… vă trimite salutări…
LOPAHIN: Aş fi vrut să vă spun ceva foarte plăcut şi care să vă bucure. (Uitîndu-se la ceas.) Plec numaidecît şi n-am timp să vorbesc prea mult… Dar în două-trei vorbe… Aţi aflat, cred, că livada dumneavoastră de vişini se vinde pentru datorii. Data licitaţiei e la douăzeci şi două august. Dar nu vă speriaţi, dragă Liubov Andreevna, dormiţi liniştită, că mai e o scăpare… Iată planul meu ; vă rog numai să mă ascultaţi. Proprietatea dumneavoastră se află la numai douăzeci de verste de oraş, aproape de noua cale ferată, şi dacă livada de vişini şi pămîntul de pe malul rîului s-ar împărţi în loturi pe care le-aţi arenda pentru vile, aţi avea un venit de cel puţin douăzeci şi cinci de mii de ruble pe an!
GAEV: Iartă-mă, dar e o prostie!
LIUBOV ANDREEVNA: Nu te-nţeleg prea bine, Ermo-lai Alexeici…
LOPAHIN: Veţi lua de la arendaşi cel puţin cîte douăzeci şi cinci de ruble pe an de deseatină. Şi dacă veţi anunţa asta chiar acum, pînă la toamnă, uite, mă prind pe orice, nu va rămîne nici o bucăţică liberă. Eu cred că vă pot felicita! Sînteţi salvaţi! Poziţia e minunată, rîul adînc… Numai_că va trebui făcută puţină rînduială, puţină curăţenie. De exemplu, vor trebui dărîmate toate hardughiile cele vechi şi casa asta, care nu mai e bună de nimic. Va trebui, de asemenea, să tăiaţi şi vişinii bătrîni din livadă…
LIUBOV ANDREEVNA: Să-i tăiem? Iartă-mă, dragul meu, dar nu pricepi nimic! Dacă există ceva interesant în toată gubernia, aş putea spune chiar fără seamăn, apoi numai livada noastră de vişini e!
LOPAHIN: Livada dumneavoastră nu-i fără seamăn decît prin întinderea ei. Vişinii rodesc o dată la doi ani şi atunci nu ştiţi ce să faceţi cu vişinile, că nu le cumpără nimeni.
GAEV: Pînă şi în „Dicţionarul enciclopedic” scrie despre livada noastră.
LOPAHIN (uitlndu-se la ceas): Dacă nu vom găsi nimic şi nu vom lua nici o hotărîre, atunci, la douăzeci şi două august, livada de vişini şi întreaga proprietate vor fi vîndute la licitaţie! Hotărîţi-vă! Vă jur că altă scăpare nu e! Nici una!
FIRS: Pe vremuri, acum patruzeci-cincizeci de ani, vi-şinile se puneau la uscat sau se murau în oţet, ori se făcea din ele vişinată, sau se fierbeau pentru dulceaţă. Pe-atunci…
GAEV: Ia mai taci, Firs!
FIRS: Se trimiteau la Moscova sau la Harkov căruţe întregi de vişine uscate. Şi ieşeau bani, nu glumă. Şi vişinile uscate pe vremea aceea erau fragede, zemoase, dulci, parfumate!… Se cunoştea un meşteşug anumit pentru ele…
LIUBOV ANDREEVNA: Şi acum cine mai ştie meşteşugul ăsta?
FIRS: Nimeni. L-a uitat toată lumea.
PIŞGIK (către Liubov Andreevna): Ce mai e nou la Paris? Cum e? Broaşte aţi mîncat?
LIUBOV ANDREEVNA: Ba şi crocodil!
PIŞGIK: Auzi, frate!
LOPAHIN: Pînă acum, la ţară stăteau numai proprietarii şi ţăranii, dar a<uim s-au ivit şi vilegiaturişti. Toate oraşele, chiar şi cele mici, sînt înconjurate de vile. Şi am putea spune că peste douăzeci de ani, vilele astea se vor înmulţi foarte mult. Acum, cei care vin pe timpul verii se mulţumesc să-şi bea ceaiul în cerdac. Dar s-ar putea întîm-pla ca în viitor să-şi înjghebeze pe deseatina lor de pămînt o adevărată gospodărie, şi-atunci livada dumneavoastră de vişini va ajunge o regiune de îndestulare, frumuseţe şi bogăţie…
GAEV (indignat): Ce prostie!
(Intră Varia şi laşa.)
VARIA: Mamă, ai primit două telegrame. (Alege o cheie şi descuie cu zgomot dulapul vechi). Iată-le!
LIUBOV ANDREEVNA: De la Paris. (Rupe telegramele fără să le citească.) S-a sfîrşit cu Parisul!…
GAEV: Ştii tu, Liuba, cîţi ani are dulapul ăsta? Acum o săptămînă, trăgînd sertarul de jos, am văzut nişte date arse cu fierul. Dulapul a fost făcut exact acum o sută de ani. Ce spui? Am putea să-i serbăm jubileul! Fără îndoială, e un lucru neînsufleţit, totuşi, oricum ar fi, e un dulap de cărţi…
PIŞCIK (mirat): O sută de ani… Ia te uită!
GAEV: Da… e ceva… (Pipăind dulapul.) Dulap scump şi stimat! Salut existenţa ta, care de o sută de ani e destinată idealului luminos al binelui şi dreptăţii! Chemarea ta tăcută pentru o muncă rodnică n-a slăbit de-a lungul unui veac întreg, susţinînd (printre lacrimi) în familia noastră, din tată în fiu, curajul şi credinţa generaţiilor într-un viitor mai bun, crescîndu-ne în spiritul idealurilor de bine şi ale conştiinţei sociale.
(Pauză.)
LOPAHIN: Da…
LIUBOV ANDREEVNA: Eşti acelaşi, Leonea!
GAEV (puţin jenat): Bilă în colţul drept! Eu joc de la mijloc!
LOPAHIN (uitîndu-se la ceas): Ei, e timpul să plec!…
IAŞA (îi dă Liubovei Andreevna medicamentele): Nu doriţi să luaţi pilulele?
PIŞCIK: Nu mai trebuie să luaţi doctorii… Nu fac nici rău, dar nici folos.n-aduc. Daţi-le-ncoace, stimată doamnă… (Ia pilulele, le răstoarnă-n palmă, suflă peste ele, le vira în gură şi bea cvas.) Iată!
LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Ţi-ai ieşit din minţi!
PIŞCIK: Le-am înghiţit pe toate!
LOPAHIN: Ce prăpastie fără fund!
(Rid topi.)
FIRS: Dumnealui a fost la noi de paşti şi a mîncat o jumătate de găleată de murături. (Bombăneşte.) LIUBOV ANDREEVNA: Ce tot spune? VARIA: De trei ani bombăne într-una. Ne-am obişnuit… IAŞA: Vîrsta înaintată!…
(Şarlotta Ivanovna, foarte slabă, strînsă in corset, cu o lornietă la briu, trece, intr-o rochie albă, prin scenă.)
LOPAHIN: Iertaţi-mă, Şarlotta Ivanovna, n-am avut timp să vă salut. (Vrea să-i sărute mîna.)
ŞARLOTTA IVANOVNA (îşi retrage mina): Dacă ţi-aş da voie să-mi săruţi mîna, după aceea ai dori cotul, apoi umărul…
LOPAHIN: Astăzi îmi merg toate pe dos. (Toţi rîd.) Şarlotta Ivanovna, fă-ne o scamatorie de-a dumitale!
LIUBOV ANDREEVNA: Hai, Şarlotta, fă-ne o scamatorie!
ŞARLOTTA IVANOVNA: Acum nu, mi-e somn. (Iese.)
LOPAHIN: Ne vom revedea peste trei săptămîni. (Sărută mina Liubovei Andreevna.) Pînă atunci, rămîneţi cu bine. E timpul să plec. (Către Gaev.) La revedere! (II sărută pe Pişcik.) La revedere! (Dă mina cu Varia, apoi cu Firs şi cu laşa.) Nu-mi vine să plec! (Către Liubov Andreevna.) Dacă vă mai gîndiţi la cele ce v-am spus cu privire la parcelare şi luaţi vreo hotărîre, daţi-mi de ştire. Aş putea să vă fac rostde-un împrumut de vreo cincizeci de mii de ruble. Gîn-diţi-vă serios!
VARIA (supărată): Da pleacă odată!
LOPAHIN: Plec. Uite, mă duc. (Iese.)
GAEV: Ge bădăran! Iertaţi-mă, vă rog… Ştiu că Varia se căsătoreşte cu el. E logodnicul ei.
VARIA: Unchiule, nu vorbi prea mult!
LIUBOV ANDREEVNA: Şi adică de ce nu, Varia? Eu m-aş bucura foarte mult. E un om de ispravă.
PIŞCIK: E într-adevăr un om foarte de ispravă. Şi Daşenka mea… spune şi ea că… fel de fel de vorbe… (Aţipeşte sforăind dar se trezeşte imediat.) Dar să nu uit, mult stimată doamnă! Daţi-mi două sute patruzeci de ruble… cu împrumut… mîine trebuie să plătesc dobînzile ipotecii mele…
VARIA (speriată): N-avem! N-avem bani!
LIUBOV ANDREEVNA: într-adevăr, n-am un ban!
PIŞCIK: Şi totuşi banii ăştia trebuie găsiţi! (Rlde.) Eu nu pierd niciodată nădejdea.’Socoteam că totul e pierdut, fără scăpare, cînd deodată, iată, calea ferată trece pe pă-mîntul mau şi totul mi se plăteşte! Miine, poimîine, se mai poate schimba ceva în bine… Daşenka va cîştiga lozul cel mare, că are un bilet!
LIUBOV ANDREEVNA: Am băut cafeaua. Putem să mergem la culcare.
FIRS (îl perie pe Gaev, dojenindu-l ca pe un copil): Iar v-aţi pus pantalonii ăştia! Nu ştiu ce samă mai fac cu dumneavoastră !
VARIA (încet): Sst! Ania doarme. (Deschide încet fereastra.) A răsărit soarele şi nu mai e frig. Uite, mamă, ce minunaţi sînt pomii! Doamne, ce aer! Cîntă graurii!
GAEV (deschide cealaltă fereastră): Toată livada e albă. Ţii minte, Liuba? Aleea asta lungă care se întinde ca un brîu nesfîrşit şi străluceşte în nopţile cu lună! O mai ţii minte? N-ai uitat-o?
LIUBOV ANDREEVNA (priceşte pe fereastră în grădină): O, zile nevinovate ale copilăriei mele! Dormeam în odaia asta. De aici priveam livada. Fericirea se trezea o dată cu mine, în fiecare dimineaţă şi livada era ca şi-acum… Nimic nu s-a schimbat. (Rlde bucuroasă.) Totul, totul e alb! O, livada mea, după o toamnă grea şi o iarnă rece, iată-te iarăşi tînără, plină de fericire! îngerii cerului nu te-au părăsit. O, de-aş putea să lepăd povara asta din inimă şi de pe umerii mei, de-aş putea să uit trecutul!
GAEV: Şi livada asta s-o vîndă pentru datorii! Nici nu-ţi vine să crezi!
LIUBOV ANDREEVNA: Ia priviţi! Mama, răposata mea mamă trece prin grădină… E în rochie albă. (Rîde de bucurie.) Ea e…
GAEV: Unde o vezi?
VARIA: Doamne, mamă, ce-ţi vine să spui?
LIUBOV ANDREEVNA: Nu e nimeni. Mi s-a părut. Colo în dreapta, la cotitura dinspre chioşc, s-a aplecat un pomi-şor alb, parcă ar fi o femeie.
(Intră Trofimov, într-o uniformă uzată de student, cu ochelari.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ge livadă minunată! Grămezi albe de flori, un cer albastru…
TROFIMOV: Liubov Andreevna! (Ea se întoarce spre el.) Vreau numai să vă urez bun venit, şi-apoi plec. (îi sărută cu căldură mina.) Mi-au spus să aştept pînă dimineaţa, dar n-am avut răbdare…
(Liubov Andreevna îl priveşte nedumerită.)
VARIA (printre lacrimi): E Petea Trofimov… TROFIMOV: Petea Trofimov, fostul preceptor al lui Grisa. Să mă fi schimbat atît de mult?
(Liubov Andreevna îl îmbrăţişează şi pllnge încet.)
GAEV (mişcat): Ajunge, Liuba, ajunge!
VARIA (pllnge): Ţi-am spus, Petea, să aştepţi pînă dimineaţa !
LIUBOV ANDREEVNA: Grişa al meu… băieţaşul meu…. Grişa… copilul meu…
VARIA: Ce să faci, mamă? Aşa a vrut Dumnezeu!
TROFIMOV (blînd, printre lacrimi): Liniştiţi-vă… liniş-tiţi-vă…
LIUBOV ANDREEVNA (plîngs încet): Copilul meu a murit… s-a înecat… De ce? De ce, prietene drag? (Mai încet.) Ania doarme acolo… şi eu vorbesc tare… fac prea mult zgomot… Ce-i, Petea? De ce te-ai schimbat aşa? De ce-ai îmbătrînit?
TROFIMOV: In tren, o babă mi-a spus: „Boier năpîrlit”.
LIUBOV ANDREEVNA: Cînd am plecat, erai încă un copil, un student chipeş, iar acum ţi s-a rărit părul, porţi ochelari… Tot student eşti? (Se îndreaptă spre uşă.)
TROFIMOV: Da, şi poate am să rămîn student pe viaţă!
LIUBOV ANDREEVNA (îşi sărută fratele, apoi pe Varia): Ei, şi-acum, cu toţii la culcare… Ai îmbătrînit şi tu, Leonid…
PIŞCIK (o urmează): Şi trebuie să dormim? Of, guta mea! Rămîn la voi… Liubov Andreevna, sufletul meu, mîine dimineaţă mi-ar trebui… două sute patruzeci de ruble…
GAEV: Ăsta îi dă înainte cu ce ştie el!
PIŞCIK: Două sute patruzeci de ruble… să plătesc do-bînzile la ipotecă.
LIUBOV ANDREEVNA: Nu am bani, dragul meu…
PIŞCIK: Am să vi-i înapoiez, draga mea; e o nimica toată…
LIUBOV ANDREEVNA: Ei bine, ţi-i va da Leonid. Dă-i banii, Leonid!
GAEV: Las’ că-i dau eu! Să aştepte!
LIUBOV ANDREEVNA: Ce să-i faci? Are nevoie… ţi-i va înapoia.
(Liubov Andreevna, Trofimov, Pişcik şi Firs pleacă. Rămîn Gaev, Varia ţi laşa.)
GAEV: Soră-mea încă nu s-a dezobişnuit să-şi risipească banii (Către laşa.) Ia mai depărtează-te, stimabile, că miroşi a coteţ!
IAŞA (zîmbind ironic): Şi dumneavoastră, Leonid An-dreevici, aţi rămas acelaşi…
GAEV: Ce? (Către Varia.) Ce-a spus?
VARIA (către laşa): A venit de ieri maică-ta din sat; ,stă în camera servitorilor şi te aşteaptă. Vrea să te vadă…
IAŞA: Să-i fie de bine!*
VARIA: Neruşinatule!
IAŞA: Nu mă grăbesc de loc, putea să vină şi mîine. {Iese.)
VARIA: Măicuţa a rămas aceeaşi. Nu s-a schimbat deloc. Dacă ar fi după ea, ar împărţi totul.
GAEV: Asta aşa e! (Pauză.) Dacă pentru o boală se prescriu multe leacuri, să ştii că boala e de nelecuit. Gîndesc itoată vremea, îmi frămînt creierul, găsesc multe căi, foarte multe chiar; de fapt însă, nici una. Ar fi bine dacă am moşteni pe cineva. Ar fi bine, poate, s-o mărităm pe Ania cu un bărbat foarte bogat. Ar fi bine chiar să mergem la Iaroslavl şi să ne încercăm norocul cu mătuşa noastră, contesa. E bogată, foarte bogată!
VARIA (plînge): De ne-ar ajuta Dumnezeu!
GAEV: Nu mai scînci! Mătuşa noastră e foarte bogată, dar nu ne iubeşte. Mai întîi pentru că soră-mea s-a căsătorit cu un avocat şi nu cu un nobil.
(Ania se arată in uşă.)
GAEV: Nu s-a căsătorit cu un nobil şi nici n-a fost prea virtuoasă. Are mult suflet, e bună, drăguţă, o iubesc foarte .mult, dar oricîte circumstanţe atenuante am născoci, trebuie să recunoaştem că e o femeie vicioasă. Lucrul ăsta se 8imte pînă în cele mai mărunte mişcări ale ei.
VARIA (în şoaptă): Uite-o pe Ania acolo!
GAEV: Ce-ai spus? (Pauză.) Nu ştiu ce mi-a intrat în ochiul drept… că nu mai văd bine… Ştii că joi, cînd am fost la tribunal…
(Intră Ania.)
VARIA: De ce nu dormi, Ania? ANIA: Nu pot să dorm!
GAEV: Micuţa mea! (îi sărută obrajii şi miinile.) Copilul meu drag… (Printre lacrimi.) Tu pentru mine nu eşti
numai nepoata mea, ci îngerul meu păzitor… Totul… Cre-de-mă, crede-mă…
ANIA: Te cred, unchiule. Toţi te iubesc şi te stimează,, dar ar trebui să nu vorbeşti, ci să taci mereu. Ce-ai spus acum despre mama, despre sora ta? De ce le-ai spus toate astea?
GAEV: Da, ai dreptate. (îşi acoperă faţa cu mina ei.} E îngrozitor! Doamne, Doamne, fie-ţi milă de mine! Dar cuvîntarea pe care am ţinut-o astăzi, în faţa dulapului! C& tîmpit am fost! Numai după ce am isprăvit, mi-am dat seama de toată tîmpenia ei!
VARIA: Într-adevăr, unchiule, ar trebui să taci. Să taci mereu!
ANIA: Dacă ai vorbi mai puţin, te-ai simţi mai liniştit…
GAEV: 0 să tac. (Sărută mîinile Aniei şi Variei.) O să tac. Două cuvinte numai, să vă spun ce începusem: joi am fost la tribunal; s-au strîns mulţi prieteni şi au început discuţii despre una, despre alta şi uite, pînă la sfîrşit am înţeles că am putea obţine un împrumut pe poliţe ca să plătim procentele la bancă.
VARIA: De ne-ar ajuta Dumnezeu!
GAEV: Marţi mă duc să mai vorbesc o dată. (Către-Varia.) Nu mai plînge. (Către Ania.) Maică-ta o să vorbească cu Lopahin. Desigur, n-o s-o refuze… Iar tu, după ce te vei odihni, vei pleca la Iaroslavl, la contesa, bunică-ta. Aşa că vom acţiona din trei părţi şi treaba e ca şi făcută; vom plăti procentele, sînt sigur… (Ia o bomboană.) Pe cinstea mea, jur pe ce vrei, că proprietatea nu se va vinde! (înfierblntat.) Jur pe fericirea mea! Bate mîna t Cîrpă să-mi spui, om fără cinste, cum vrei, dacă las s-ajungă la licitaţie! Ţi-o jur pe viaţa mea!
ANIA (iarăşi calmă, fericită): Ce bun eşti, unchiule,, şi ce deştept eşti! (îl îmbrăţişează.) Acum sînt liniştită. Sînt liniştită. Chiar fericită!
(Intră Firs.)
FIRS (mustrător): Leonid Andreici, nu vă e teamă de Dumnezeu? Cînd aveţi de gînd să vă culcaţi?
GAEV: Numaidecît! Numaidecîtl Du-te, Firs. Ce să fac,, astăzi mă voi dezbrăca şi singur. Hai, copilaşilor, nani,, nani! Amănuntele pe mîine. Acum duceţi-vă la culcare.
(Le sărută.) Eu sînt din generaţia de la 1880… Nu e ea lăudată prea mult, totuşi… vă pot spune că pentru convingerile mele am îndurat destul. Nu degeaba mă iubesc ţăranii. Pe ţăran trebuie să-l cunoşti. Trebuie să ştii în ce fel…
ANIA: Iar începi, unchiule?
VARIA: Taci, unchiule, taci!
FIRS (supărat): Leonid Andreici!
GAEV: Mă duc, mă duc… Culcaţi-vă şi voi. Iau bandă de două ori şi apoi la mijloc. Merg la sigur. (Pleacă; după el Firs iese cu paşi mărunţi.)
ANIA: Acum sînt liniştită. La Iaroslavl nu vreau să mă duc, n-o iubesc pe bunica, totuşi sînt liniştită. Mulţumită unchiului. (Se asază.)
VARIA: Trebuie să ne culcăm. Eu mă duc. Vezi, Ania, în lipsa ta s-au întîmplat pe-aici fel de fel de lucruri neplăcute. Ştii că în vechile odăi ale slugilor stau numai bătrînii servitori, Efimiuşka, Polia, Evstignei şi Karp! Au început să îngăduie să înnopteze la ei nişte vagabonzi. N-am spus nimic. Dar uite că s-a răspîndit zvonul că eu aş fi poruncit din zgircenie să fie hrăniţi numai cu mazăre… Vezi, din zgîrcenie… Evstignei le născocea pe toate. Bine, zic eu, dacă-i aşa, aşteaptă! li chem pe Evstignei. (Cască.) Vine… Cum se poate, zic, Evstignei… nătărău ce eşti! (Se uită la Ania) Anicika! (Pauză.) A adormit. (O ia de braţ.) Hai la culcare. Hai! (O conduce.) A adormit, sufleţelul meu! Să mergem… (Pornesc.)
(Diparte, dincolo de livadă, un cioban cintâ din fluier. Trofimov trece. Văzindu-le pe Ania şi pe Varia, se opreşte.)
VARIA: Ssst! Doarme… doarme. Haidem, dragostea mea!
ANIA (încet, pe jumătate adormită): Sînt atît de obosită… Toţi clopoţeii aceia… Unchiule drag… Şi mama, şi unchiul.
VARIA: Să mergem, draga mea, să mergem! (Intră în camera Aniei.)
TROFIMOV (înduioşat): Soarele meu! Primăvara mea!
Cortina

ACTUL AL DOILEA

Pe cîmp. O bisericuţă veche cu ziduri înclinate, părăsită de mult. Lîngă ea o fîntînă şi nişte pietre care pesemne. au fost pe vremuri lespezi de morminte, şi o bancă veche.. Se vede drumul ce duce la proprietatea lui Gaev. într-o, parte, o perdea de plopi întunecaţi: acolo începe livada de vişini. In fund, un rînd de stîlpi de telegraf şi departe,, în zare, un oraş mare, ale cărui contururi nu se desluşesc decît pe vreme frumoasă. Soarele va apune în curînd. Şarlotta Ivanovna, laşa şi Duniaşa stau pe bancă. Epihodov stă lîngă ei şi cîntă din chitara. Toţi sînt furaţi de gînduri. Şarlotta poartă o caschetă veche pe cap; şi-a luat puşca de pe umăr şi-şi îndreaptă catarama curelei.

ŞARLOTTA IVANOVNA (glnditoare)./Eu n-am un act îm lege şi de aceea nici nu ştiu cîţi ani am şi mereu mi se pare că sînt încă tînără. Ond eram mică, tata şi mama treceau de la un bîlci la altul şi dădeau reprezentaţii foarte frumoase. Eu făceam saltul-mortal şi alte diferite figuri. Cînd au murit tata şi mama, m-a luat o doamnă, o nemţoaică, care mi-a făcut educaţia. Aşa. Apoi am crescut şi m-am făcut guvernantă. Dar de unde sînt eu, cine sînt eu — nu ştiu… Cine sînt părinţii mei? Poate că n-au fost căsătoriţi’ niciodată?! Habar n-am. (Scoate din buzunar un castravete şi-l mănîncă.) Nu ştiu nimic. (Pauză.) Am atîta nevoie să vorbesc cu cineva şi n-am cu cine… Nu am pe nimeni…
EPIHODOV (cîntă din chitară): „Nu-mi pasă de lumea-n-vrăjbită, de fraţi şi vrăjmaşi nici că-mi pasă…” Ce plăcut, e să cînţi din mandolină!
DUNIAŞA: Asta e chitară, nu e mandolină! (Se uită în oglindă şi se pudrează.)
BPIHODOV: Pentru un nebun îndrăgostit e o mandolină. (Cîntă.) „Cînd dragostea mi-e-mpărtăşită de-a inimii aleasă.”
(laşa îi ţine isonul.)
ŞARLOTTA IVANOVNA: Groaznic mai cîntă oamenii ăştia… Ptiu! Ca şacalii!
DUNIAŞA (către laşa): Totuşi, ce noroc să fi fost în străinătate!
IAŞA: Da, sigur. Nu pot decît să fiu de acord. (Cască, apoi îşi aprinde o ţigară de foi.)
EPIHODOV: Ei,’ce vrei! In străinătate, de multă vreme, totul merge ca pe roate!
IAŞA: Se înţelege!
EPIHODOV :/Eu sînt un om cultivat. Citesc diferite cărţi extraordinare, dar n-am ajuns încasă ştiu ce vreau. N-am ajuns încă să ştiu dacă trebuie să trăiesc sau — ca să spun aşa — dacă trebuie să mă împuşc. Totuşi port întotdeauna cu mine un revolver. Iată-l! ( Arată revolverul.)
ŞORLOTTA IVANOVNA: Am isprăvit. Acum mă duc. {Pune puşca pe umăr.) Tu, Epihodov, eşti un om foarte deştept şi foarte primejdios. Fără îndoială că femeile te iubesc la’ nebunie! Brrr! (Pleacă.) Ce proşti sînt toţi deştepţii ăştia! N-am cu cine schimba o vorbă… Singură, «ingură… mereu, n-am pe nimeni! Şi… Nu ştiu nici cine sînt, nici de ce trăiesc… (Pleacă fără să se grăbească.)
EPIHODOV: Intrucît mă priveşte, la drept vorbind, fără să mă ating de alte lucruri, trebuie să vă spun între altele că soarta se poartă cu mine fără milă, precum furtuna cu o coajă de nucă. Admiţînd că mă-nşel, atunci de ce, de exemplu, azi-dimineaţă, cînd m-am trezit, am văzut pe pieptul meu un păianjen de o mărime nemaipomenită! Uite-aşa de mare! (Arată cu amîndouă mîinile mărimea păianjenului.) Cînd dau să beau cvas, văd în el ceva scîrbos de tot, ca un gîndac. (Pauză.) L-aţi citit pe Buckle? (Pauză.) Avdotia Feodorovna, îmi dai Voie să te deranjez cu două-trei cuvinte?
DUNIAŞA: Vorbeşte!
EPIHODOV: Aş dori între patru ochi. (Oftează.)
DUNIAŞA (slînjenitâ): Fie! Dar adu-mi mai întîi pelerina. E lîngă dulap… E cam umed aici!…
BPIHODOV: Bine… Ţi-o aduc… Acum însă ştiu ce voi face cu revolverul… (Ia chitara şi pleacă clntind.)
IAŞA: Omul cu nouăzeci şi nouă de nenorociri! Mare tîmpit, între noi fie vorba. (Cască.)
DUNIAŞA: Doamne, numai de nu s-ar împuşca! (Pauză.) M-am făcut nervoasă. N-am astîmpăr. De mică m-au băgat la boieri şi m-am dezobişnuit de viaţa de la ţară. Uite ce albe îmi sînt mîinile. Albe ca ale unei domnişoare. Acum sînt plăpîndă… delicată… Mă tem de te-miri-ce… E îngrozitor, laşa, dacă m-ai înşela, nu ştiu ce s-ar întîmpla cu nervii mei.
IAŞA (o sărută): Dulceaţa mea! Desigur că o fată tînără trebuie să fie cuminte; niciodată nu mi-au plăcut fetele cu purtări nechibzuite.
DUNIAŞA: Eu m-am îndrăgostit de dumneata ca o nebună, laşa. Dumneata ştii multe şi poţi să vorbeşti despre toate.
(Pauză.)
IAŞA (cască): Mda! Uite care e părerea mea: cînd o fată iubeşte pe cineva, înseamnă că e imorală. (Pauză.} Ce plăcut e să fumezi o ţigară de foi în aer curat! (Ascultă.) Vine cineva… Sînt boierii…
(Duniaşa îl îmbrăţişează grăbită.)
IAŞA: Fă-te că te duci acasă ca şi cînd ai veni de la rîu,, de la scăldat şi ia-o pe drumul ăsta, altfel te loveşti de ei şi au să creadă că am avut întîlnire. Nu pot să sufăr una ca asta!
DUNIAŞA (tuşeşte încet): Ţigara asta mi-a dat dureri de cap! (Pleacă.)
(laşa rămlne Ungă bisericuţă. Intră Liubov Andreevna, Gaev şi Lopahin.)
LOPAHIN: Trebuie să vă hotărîţi pînă la urmă! TimpuE trece. Chestiunea e foarte simplă. Vreţi să vă împărţiţi pămîntul în parcele şi să-l arendaţi? Răspundeţi: da sau nu? Numai cu un singur cuvînt!
LIUBOV ANDREEVNA: Cine fumează aici ţigări de astea nesuferite? (Se aşază.)
GAEV: Nu e rău că s-a făcut o cale ferată… (Se aşază.) Uite, am putea merge pînă la oraş, să prînzim… Galbena la mijloc! Ar trebui să intru în casă, să joc o partidă…
LIUBOV ANDREEVNA: Mai ai timp.
LOPAHIN: Numai un singur cuvînt. (O imploră.) Răs-pundeţi-mi!
GAEV (căscînd): Ce?
LIUBOV ANDREEVNA (se uită în portmoneu): Ieri, nu mai departe, mai aveam încă foarte mulţi bani; azi, nu mai am aproape nimic! Biata mea Varia face toate economiile din lume, îi hrăneşte pe oameni cu supă de lapte, iar la bucătărie, bătrînilor le dă numai mazăre, şi eu cheltuiesc banii fără nici o noimă. (Scapă portmoneul. Se risipesc nişte monede de aur.) Ei, asta mai lipsea … (îi e ciudă.)
IAŞA: Daţi-mi voie să-i strîng. (Strlnge monedele.)
LIUBOV ANDREEVNA: Da, laşa, fii te rog atît de buni De ce m-am mai dus să prînzesc în oraş? Restaurantul ăsta al vostru e prost şi muzica la fel; feţele de masă duhnesc a săpun. Şi tu, Leonea, de ce-ai băut atît de mult? De ce ai mîncat atîta? De ce ai vorbit atît? Azi, la restaurant, ai vorbit iar vrute şi nevrute. Iar despre generaţia ta, despre deceniul al optulea, despre decadenţi… Şi cui? Le-ai vorbit chelnerilor despre decadenţi!
LOPAHIN: Da.
GAEV (dă din mină): Fără îndoială, cu mine nu mai e nimic de făcut! (Enervat, către laşa.) Şi ce te tot învîrteşti în nasul nostru?
IAŞA (ride): Nu pot să vă aud glasul fără să rîd!
GAEV (către soră-sa): Ai auzit? Ei bine, alege: sau eu sau el!
LIUBOV ANDREEVNA: Pleacă, laşa! Pleacă de aici!…
IAŞA (dă Liubovei Andreevna portmoneul): Plec numai-decît! (Abia stăpînindu-şi risul.) Imediat… (Pleacă.)
LOPAHIN: Am auzit că bogătaşul Deriganov vrea să vă cumpere moşia. Se zice că va lua chiar el parte la licitaţie.
LIUBOV ANDREEVNA: De unde ştii?
LOPAHIN: Se vorbeşte în oraş…
GAEV: Mătuşa din Iaroslavl a făgăduit să ne trimită bani, dar cînd şi cîţi… nu se ştiel
LOPAHIN: Cam cîţi ar putea să vă trimită? O sută, două sute de mii?
LIUBOV ANDREEVNA: Doamne! Dacăne-ar trimite zece-cincisprezece mii, am fi mulţumiţi!
LOPAHIN: Vă rog să mă iertaţi, dar n-am mai întîlnit niciodată oameni atît de nechibzuiţi, atît de nepractici şi de ciudaţi ca dumneavoastră. Vi se spune verde în faţă că vi se vinde proprietatea şi nu vreţi să înţelegeţi de fel!
LIUBOV ANDRBEVNA: Bine, dar ce putem face? înva-ţă-ne!
LOPAHIN: în fiecare zi nu fac decît asta! în fiecare zi vă spun acelaşi lucru. Şi livada de vişini şi pămîntul trebuie neapărat date în arendă pentru vile, şi asta chiar acum, cît mai repede, licitaţia e aproape! înţelegeţi! De îndată ce o să vă hotărîţi, vă vor da bani cîţi vreţi şi veţi fi salvaţi!
LIUBOV ANDREEVNA: Vile şi vilegiaturişti. Iartă-mă, dar e atît de banal!
GAEV: Sînt cu totul de părerea ta!
LOPAHIN: Eu sau am să încep să plîng, sau să urlu, sau am să leşin. Nu mai pot! M-aţi scos din fire. (Lui Gaev.) Eşti o muiere! ‘ GAEV: Ce?
LOPAHIN: Muiere! (Vrea să plece.)
LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Nu! Nu Pleca! Rămîi, dragul meu! Te rog! Poate să găsim ceva!
LOPAHIN: Ce să mai găsiţi?
LIUBOV ANDREEVNA: Nu pleca, te rog! Cînd eşti aici, îmi pare totul mai vesel… (Pauză.) Tot aştept să se întîm-ple ceva. Parcă mi-e teamă că se dărîmă casa peste noi…
GAEV (foarte îngîndurat): Dubleu în colţ… croazeu la mijloc…
LIUBOV ANDREEVNA: Multe păcate mai avem!
LOPAHIN: Ce păcate?
GAEV (luînd o caramea): Se zice că mi-am cheltuit toată averea pe caramele… (Rîde.)
LIUBOV ANDREEVNA:’ Da, multe păcate!… Totdeauna am risipit banii ca o nebună şi m-am căsătorit cu un om care făcea numai datorii.”Soţul meu bea îngrozitor. A murit din cauza şampaniei. Din nefericire, m-am îndrăgostit de un altul şi m-am dat lui, dar tocmai în acea vreme, o primă pedeapsă m-a izbit ca o măciucă în creştet: băieţelul meu s-a înecat, uite colo, în rîul acela! Atunci am plecat în străinătate, am plecat ca să nu mă mai întorc niciodată şi să nu mai văd rîul ăsta. Am fugit cu ochii închişi, deznădăjduită… Dar „el” m-a urmărit fără milă, nu m-a cruţat. Am cumpărat o vilă lîngă Menton. Acolo s-a îmbolnăvit. Trei ani n-am ştiut ce-i odihna, nici ziua, nici noaptea. Mi-am sleit puterile căutîndu-l, mi s-a vlăguit sufletul. Anul trecut, cînd am vîndut vila ca să plătim datoriile şi am plecat la Paris, el mi-a luat tot şi m-a părăsit pentru alta. Am încercat să mă otrăvesc… E aşa de stupid şi aşa de ruşinos… Apoi, dintr-o dată, mi s-a făcut dor de Rusia, de ţara mea; mi s-a făcut dor de fata mea… (îşi şterge lacrimile.) Doamne, Doamne, îndură-te şi iartă-mi păcatele! M-ai pedepsit destul! (Scoate o telegramă din buzunar.) Am primit-o astăzi de la Paris. E tot de la el. Mă roagă să-l iert şi să mă întorc. (Rupe telegrama.) Parcă se aude o muzică undeva. (Ascultă.)
GAEV: E faimoasa noastră orchestră evreiască. îţi aminteşti: patru viori, un flaut şi un contrabas.
LIUBOV ANDREEVNA: Tot mai există? Ar trebui să-i chemăm odată la noi şi să dăm o petrecere.
LOPAHIN (trage cu urechea): N-aud nimic. (Clntâ încet.) „Pentru bani, nemţii fac din rus franţuz.” (Rîde.) Aseară la teatru am văzut o piesă tare nostimă…
LIUBOV ANDREEVNA: Sînt sigură că nu era de loc nostimă. Ar fi mai bine să vedeţi mai puţine piese şi să vă cercetaţi mai des pe voi înşivă. Cît e de cenuşie viaţa voastră, a tuturor, şi cîte vorbe de prisos mai spuneţi!
LOPAHIN: Asta-i adevărat! Şi ca să vorbim deschis, viaţa noastră e stupidă! (Pauză.) Taică-meu era un ţăran necioplit, care nu pricepea nimic. Nu m-a dat la învăţătură, dar ştia să-mi care cu băţul, cînd se-mbăta! La drept vorbind, sînt şi eu tot atît de necioplit şi incult ca şi el. Nu ştiu nimic. Şi cînd scriu, mi-e şi mie ruşine de scrisul meu. Fac nişte berze.
LIUBOV ANDREEVNA: Trebuie să te însori, dragul meu.
LOPAHIN: Da, asta-i adevărat!
LIUBOV ANDREEVNA: Dacă ai lua-o pe Varia! E fată bună!
LOPAHIN: Da.
LIUBOV ANDRBEVNA: E o fată modestă, nu-i e frică de muncă şi, mai ales, te iubeşte. Ştiu oă-ţi place de multă vreme!
LOPAHIN: Fireşte, eu nu m-aş da în lături. E fată bună.
(Pauză.)
GAEV: Mi s-a propus o slujbă la o bancă. Şase mii de ruble pe an… Ce zici?
LIUBOV ANDREEVNA: Nu-i de tine. Vezi-ţi de treabă!
(Intră Firs. A adus un palton.)
FIRS (către Gaev): Conaşule, îmbrăcaţi-1 vă rog. E umezeală.
GAEV (îmbracă paltonul): Mă plictiseşti, frate!
FIRS: Nu face nimic. Azi dimineaţă iar aţi plecat fără să-mi spuneţi. (îl examinează.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ai îmbătrînit, Firs!
FIRS: Aud?
LOPAHIN: Spune c-ai îmbătrînit!
FIRS: Trăiesc cam de multişor. Nici nu era născut tatăl dumneavoastră, şi pe mine voiau să mă însoare! (Rîde.) Cînd s-a făcut dezrobirea, ajunsesem prim-valet. N-am primit să fiu liber, şi-am rămas la boieri. (Pauză.) Ţin minte că toţi ăilalţi erau bucuroşi, dar de ce, nici ei nu ştiau.
LOPAHIN: Ce bine era înainte! Cel puţin putea să vă snopească în bătăi.
FIRS (fărăsă-l audă): Cred şi eu ! Ţăranii erau cu boierii, boierii erau cu ţăranii. Acum, fiecare o apucă în altă parte. Cine mai pricepe ceva?
GAEV: Mai taci din gură, Firs. Mîine trebuie să plec la oraş. Mi-a făgăduit cineva să mă prezinte unui general care ar putea să ne împrumute pe poliţe.
LOPAHIN: Nu foloseşte la nimic. Vă asigur că n-o să plătiţi nici dobînzile!
LIUBOV ANDREEVNA: Aiurează. Nu există nici un general.
(Intră Trofimoe, Ania şi Varia.)
GAEV: Uite şi pe ai noştri! ANIA: Iat-o pe mama!
LIUBOV ANDREEVNA (cu afecţiune): Veniţi, veniţi, dragele mele! (îmbrăţişează fetele.) Dacă aţi şti amîn-două cît vă iubesc! Staţi lîngă mine… aici.
(Toţi se aşază.)
LOPAHIN: Veşnicul student mereu printre domnişoare!
TROFIMOV: Asta nu e treaba dumitale.
LOPAHIN: In curînd o să împlinească cincizeci de ani şi tot student e!
TROFIMOV: Lasă glumele tîmpite.
LOPAHIN: De ce te superi, om sucit?
TROFIMOV: Lasă-mă în pace!
LOPAHIN (rîzînd): îngăduie-mi să te întreb: care e părerea dumitale despre mine?
TROFIMOV: Uite ce cred eu despre dumneata, Ermolai Alexeici/Eşti un om bogat şi în curînd vei fi milionar, dar rostul dumitale în jocul marilor prefaceri este acela al unui animal de pradă care înghite tot ce-i iese înainte,
(Toţi rîd.)
VARIA: Petea, mai bine spune-ne ceva despre planete.
LIUBOV ANDREEVNA: Nu. Să continuăm discuţia noastră de-aseară.
TROFIMOV: Despre ce vorbeam?
GAEV: Despre omul mîndru.
TROFIMOV: Am vorbit ieri mult, dar n-am ajuns la nici o concluzie. După părerea dumneavoastră, omul mîndru ar avea ceva mistic în el. Poate să aveţi dreptate în felul dumneavoastră de a vedea lucrurile. Dar judecînd simplu, fără speculaţii, despre ce mîndrie poate fi vorba, ce sens poate avea ea, atît timp cît, fiziologic, omul este rău alcătuit, iar în marea noastră majoritate sîntem grosolani, lipsiţi de inteligenţă şi profund nefericiţi! Trebuie să încetăm odată să ne încîntăm de noi înşine. Trebuie să ne apucăm să muncim.
GAEV: Da de murit, tot vom muri!
TROFIMOV: Cine ştie? Şi ce înseamnă a muri? S-ar putea ca omul să aibă o sută de simţuri şi cînd moare să-i dispară numai cele cinci, cunoscute nouă, iar restul de nouăzeci şi cinci să rămînă vii.
LIUBOV ANDREEVNA: Ce deştept eşti, Petea!
LOPAHIN (ironic): Lucru mare!
TROFIMOV: Omenirea merge înainte şi îşi desăvîrşeşte forţele. Tot ceea ce ne depăşeşte azi într-o zi va fi un lucru pe înţelesul tuturor, obişnuit. Numai că trebuie să muncim, să-i ajutăm din toate puterile noastre pe cei ce caută adevărul. La noi, în Rusia, deocamdată nu sînt decît foarte puţini cei care lucrează. Marea majoritate a intelectualilor pe care îi cunosc nu caută nimic, nu fac nimic şi pînă acum nu sînt în stare să muncească. Îşi spun „intelectuali”, dar îşi tutuiesc servitorii şi se poartă cu ţăranii cum te-ai purta cu nişte vite. Nu se trudesc să înveţe, nu citesc nimic serios, nu fac absolut nimic. Despre ştiinţă nu fac decît să vorbească, iar arta nu o înţeleg. Toţi îşi iau aere grave, fac nişte mutre serioase şi vorbesc numai despre lucruri importante, filozofează, în timp ce, în văzul tuturor, muncitorii se hrănesc ca vai de lume, dorm fără perne, cîte treizeci-patruzeci într-o cameră, năpădiţi de ploşniţe, în duhoare, umezeală şi promiscuitate… Cum ne-am mai putea îndoi că frumoasele noastre discursuri nu sînt decît pentru a ne păcăli pe noi şi pe alţii? Arătaţi-mi unde sînt leagănele de copii despre care se vorbeşte atît, unde sînt bibliotecile? Nu,,se ştie de ele decît din romane. In realitate, ele nu exis-tăiTotul nu e decît murdărie, vulgaritate, sălbăticie asiatică… Eu mă tem de mutrele prea grave, nu-mi plac. Mie mi-e frică şi de discuţiile serioase. Mai bine să tăcem cu toţii.
LOPAHIN: Ei bine, află că eu mă scol înainte de ora cinci dimineaţa, muncesc din zori pînă seara, toată ziua mînuiesc banii mei şi ai altora, şi văd cum sînt oamenii din jurul meu. Trebuie să te-apuci să faci ceva, ca să-ţi dai seama cît sînt de puţini oamenii cinstiţi şi cumsecade. Cîte-odată, cînd nu pot s-adorm, mă gîndesc: „Doamne, tu ne-ai dat păduri nesfîrşite, cîmpii cît vezi cu ochii, zări fără de margini, şi trăind în ele, ar fi trebuit să fim şi noi nişte uriaşi…”
LIUBOV ANDREEVNA: Uriaşi? La ce bun? Nu sînt frumoşi decît în basme. In viaţa de toate zilele, te sperie.
(In fundul scenei trece Epihodov, cintind din chitară.)
LIUBOV ANDREEVNA (glnditoare): Vine Epihodov… ANIA (gînditoare): Vine Epihodov…
GAEV: A apus soarele, domnilor!
TROFIMOV: A apus.
GAEV (încet, parcă ar declama): O, dumnezeaiscă natură ! Tu te îmbraci cu veşnica ta strălucire, în splendoarea şi indiferenţa ta. Tu, pe care noi te numim mamă, iubind în tine viaţa şi moartea! Tu creezi şi distrugi…
VARIA (rugătoare): Dragă unchiule!
ANIA: Iar începi, unchiule?!
TROFIMOV: Mai bine ai lua galbena în dubleu’
GAEV: Tac. Uite că tac!
(Toţi stau, furaţi de ginduri. Linişte. Se aude doar Firs care bombăne. Deodată ajunge la ei un zgomot depărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesneşte, trist, stingîndu-se încet.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce-i asta?
LOPAHIN: Nu ştiu. Poate undeva, departe, într-un puţ de mină s-a rupt funia ascensorului. Dar trebuie să fie foarte departe…
GAEV: Sau poate să fie şi o pasăre… vreun bîtlan…
TROFIMOV: Sau vreo bufniţă…
LIUBOV ANDREEVNA (înfiorată): Nu ştiu de ce, e ceva neplăcut.
(Pauză.)
FIRS: Înainte de nenorocire tot aşa s-a întîmplat: a ţipat o cucuvea şi samovarul a şuierat fără întrerupere. GAEV: înainte de ce nenorocire? FIRS: înainte de dezrobire!
(Pauză.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ştiţi ce, prieteni, să mergem, e tîrziu! (Către Ania.) Ce-i cu tine, fetiţo? Ai ochii plini de lacrimi. (O îmbrăţişează.)
ANIA: N-am nimic, mamă!
TROFIMOV: Vine cineva. : ,
(Se arată un trecător cu un chipiu alb, uzat, în palton; e puţin beat.)
TRECĂTORUL: Iertaţi-mă, dar spre gară o iau drept înainte?
GABV: Da. Ţine-o pe drumul ăsta!
TRECĂTORUL: Vă mulţumesc foarte mult! (Tuşeşte.) Ce vreme frumoasă. (Declama.) „Frate, frate-al meu care suferi… vino la Volga… al cărei geamăt…” (Variei.) Mademoiselle, daţi-i unui rus flămînd treizeci de copeici.
(Varia se sperie, scoate un ţipăt.)
LOPAHIN (supărat): Şi obrăznicia are o margine!…
LIUBOVANDRBEVNA (speriată): Ia te uită, ia… (Caută-n portmoneu.) N-am argint… N-are importanţă. Iţi dau o monedă de aur…
TRECĂTORUL: Vă mulţumesc foarte mult… (Pleacă.)
(Rîs general.)
VARIA (speriată): Eu mă duc, plec! Ah, mamă! Acasă oamenii n-au ce să mănînce şi dumneata îi dai o monedă de aur.
LIUBOV ANDREEVNA: Ce poţi face cu o neroadă ca mine! Acasă am să-ţi dau tot ce am. Ai să mă mai împrumuţi, Ermolai Alexeici?
LOPAHIN: Sînt la dispoziţia dumneavoastră.
LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem, domnilor, să mergem! Ştii, Varia, că am pus la cale căsătoria ta. Te felicit!
VARIA (printre lacrimi): Mamă, cu asta nu se glumeşte.
LOPAHIN: Ohmelia… te du la mînăstire.
GABV: Au început să-mi tremure mîinile, n-am mai jucat de mult biliard.
LOPAHIN: Ohmelia, o, nimfă, pomeneşte-mă în rugăciunile tale!
LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem, domnilor! In curînd se serveşte cina.
VARIA: Cum m-a speriat. Şi-acum îmi bate inima.
LOPAHIN: Vă mai aduc aminte că la douăzeci şi două august se va vinde livada de vişini. Gîndiţi-vă la asta… gîndiţi-vă bine.
(Pleacă toţi, afară de Trofimov şi Ania.)
ANIA (rîzlnd): îi mulţumesc trecătorului că a speriat-o pe Varia. Acum sîntem singuri.
TROFIMOV: Varia se teme să nu ne îndrăgostim unul de altul şi se ţine toată ziua de noi. A^u mintea ei strîmtă, ea
nu poate înţelege că noi sîntem mai presus de dragoste, că năzuim să ne ridicăm peste tot ce e meschin şi trecător, peste tot ceea ce ne împiedică să fim liberi şi fericiţi. Iată adevăratul înţeles şi ţelul vieţii noastre/ înainte! Nimic nu ne va opri să ne urmăm calea spre steaua ce străluceşte aprinsă în depărtare. înainte deci, să nu rămîneţi în urmă, prieteni!
ANIA (bătind din palme): Ce frumos vorbeşti! (Pauză.) Ce minunat e azi aici!
TROFIMOV: Da, vremea e frumoasă.
ANIA: Ce-ai făcut din mine, Petea? Simt că nu mai ţin la livada de vişini ca pînă acum! Cît mi-era de dragă înainte! Mi se părea că pe pămînt nu-i alt loc mai frumos ca livada noastră.
TROFIMOV: Toată Rusia e livada noastră. Pămîntul e mare şi frumos şi are multe locuri minunate. (Pauză.) Gîn-deşJue-te numai, Ania, că bunicul dumitale, străbunicul şi toţi strămoşii dumitale au fost boieri, stăpîni peste robi, peste suflete vii. Nu simţi cum sufletele astea te privesc din fiecare vişin din livadă, din fiecare frunză, din fiecare trunchi? Nu le-auzi glasurile? Aţi fost stăpîni peste suflete vii şi asta v-a stricat într-atît pe toţi, toţi care au trăit înainte şi care trăiesc şi acum, încît nici mama dumitale, nici dumneata, nici unchiul dumitale nu băgaţi de seamă că trăiţi pe datorie, pe spinarea altora, pe socoteala acelora pe care nici nu-i lăsaţi măcar să vă intre în casă! Noi am rămas în urmă cu cel puţin două sute de ani, nu am făcut încă nimic, nu avem încă un gînd limpede despre trecutul nostru. Noi filozofăm doar, ne plîngem de plictiseală şi bem vodcă. Vezi, e atît de limpede că pentru a începe să trăieşti cu adevărat trebuie mai întîi să-ţi răscum-peri trecutul, să isprăveşti cu el! Şi nu poţi să-l răscumperi decît prin suferinţă, printr-o muncă uriaşă şi neîntreruptă, înţelege asta, Ania!
ANIA: Casa în care trăim nu mai e de mult a noastră şi eu am să plec din ea, îţi dau cuvîntul meu!
TROFIMOV: Dacă ai cheile casei, aruncă-le în fîntînă şi pleacă. Fii liberă ca vîntul!
ANIA (entuziasmată): Cîtă dreptate ai!
TROFIMOV: Crede-mă, Ania, crede-mă! N-am încă treizeci de ani, sînt tînăr, sînt încă student, dar am îndurat atîtea! Cum vine iarna, sînt flămînd, bolnav, neliniştit, sărac, ca un cerşetor. Şi pe-unde nu m-a mînat soarta? lînde n-am fost! Şi totuşi, întotdeauna, zi şi noapte, în fiecare clipă, sufletul meu a fost plin de presimţiri nelămurite. Eu presimt fericirea, Ania, o văd de pe acum… ANIA (visătoare): Răsare luna.
(Se aude Epihodov cintînd din chitară acelaşi cîntec trist. Răsare luna. Undeva, Ungă plopi, Varia o caută pe Ania şi-o strigă: „Ania, unde eşti?”)
TROFIMOV: Da. Răsare luna. (Pauză.)/lată fericirea! Uite-o, vine, se apropie tot mai mult, tot mai mult, îi aud paşii. Şi chiar dacă noi n-o vom vedea, n-o vom cunoaşte, n-are nici o importanţă… Vor vedea-o alţii!/ Glasul Variei: „Ania, unde eşti?”
TROFIMOV: Iar Varia! (Supărat.) E revoltător!
ANIA: Ce să-i faci? Haidem la rîu. Acolo e bine!
TROFIMOV: Să mergem!
(Pleacă).
Glasul Variei: „Ania! Anial”
Cortina

ACTUL AL TREILEA

Salon, despărţit de o sală mare printr-o arcadă. Candelabrul e aprins. Se aude din antreu orchestra evreiască amintită în actul al doilea. Seara. In sală se dansează cadrilul. Glasul lui Simeonov-Pişcik: „Promenade ă une paire!” Intră în sufragerie prima pereche: Pişcik şi ŞarlottaIvanovna; a doua: Trofimovşi Liubov Andreevna; a treia: Ania şi funcţionarul de la poştă; a patra: Varia cu şeful de gară etc. Varia plînge încet şi îşi şterge ochii dansînd. In ultima pereche Duniaşa. Toate perechile traversează salonul. Pişcik strigă: „Grand-rond, balan-cez” şi „Les cavaliers â genoux et remerciez vos dames!” Firs, în frac, aduce pe o tavă pahare cu sifon. Intră în salon Pişcik şi Trofimov.

PIŞCIK: De felul meu sînt pletoric! Am şi avut pînă acum două atacuri. Mi-e greu să dansez. Dar vorba aia: cînd eşti cu lupii, trebuie să urli… Sînt sănătos ca un cal. Răposatul taică-meu, mare ghiduş — fie-i ţărîna uşoară — spunea că vechiul nostru neam al Simeonov-Pişcikilor se trage din calul pe care Caligula l-a făcut senator… (Se aşază.) De altceva însă mă plîng: n-am bani. Flămîndul codri visează… (Adoarme şi se trezeşte sforăind.) Aşa sînt şi eu… nu mi-e gîndul decît la bani…
TROFIMOV: E adevărat că aduci oarecum cu un cal!
PIŞCIK: Ei, şi ce e cu asta? Calul e un animal de nădejde… Poţi să-l şi vinzi…
(Din camera vecină se aude zgomotul bilelor de biliard. Varia apare sub arcadă.)
TROFIMOV (o tachinează): Madame Lopahina! Madame Lopahina!
VARIA (supărată): Boierul năpîrlit!
TROFIMOV: Da, eu sînt boierul năpîrlit şi mă mîndresc cu asta!
VARIA (cu amărăciune): I-am chemat pe muzicanţi, dar cu ce o să-i plătim? (Pleacă.)
TROFIMOV (către Pişcik): Dacă ai fi folosit în alt fel energia pe care ai cheltuit-o toată viaţa dumitale, umblînd după bani pentru plata dobînzilor, ai fi putut pînă la sfîr-şit să răstorni pămîntul!
PIŞCIK: Nietzsche… Filozoful… marele, celebrul gîn-ditor, acest om cu mintea colosală, spune undeva în operele lui că ai voie să falsifici bani.
TROFIMOV: L-ai citit dumneata pe Nietzsche…
PIŞCIK: De citit chiar, nu! Dar mi-a spus Daşenka. în situaţia în care sînt eu acum, nu-mi mai rămîne decît să fabric bani falşi… Poimîine trebuie să plătesc trei sute şi zece ruble… De-o sută treizeci am făcut rost. (îşi pipăie buzunarul, speriat.) Au dispărut banii! I-am pierdut! (Printre lacrimi.) Unde-s banii? (Bucuros.) Uite-i, în căptuşeală… M-au trecut sudorile…
(Intră Liubov Andreevna şi Şarlolta Ivanovna.)
LIUBOV ANDREEVNA (fredonează o lezghincă): De ce întîrzie atît Leonid? Ce face la oraş? (Către Duniaşa.) Duniaşa, dă-le ceai muzicanţilor…
TROFIMOV: Pesemne nu s-a ţinut licitaţia.
LIUBOV ANDREEVNA: Nu era nimerit să chemăm muzicanţii şi nici să dăm balul… Ei, nu-i nimic… (Se aşază şi fredonează încet.)
ŞARLOTTA (îi dă lui Pişcik un joc de cărţi): Uite un pachet de cărţi. Gîndeşte-te la o carte.
PIŞCIK: M-am gîndit!
ŞARLOTTA: Acum amestecă-le! Aşa! Dă-le-ncoace, dragă domnule Pişcik. Eins, zwei, drei! Şi acuma caut-o în buzunarul dumitale.
PIŞCIK (scoate cartea din buzunar): Opt de pică. E adevărat! (Mirîndu-se.) Ia te uită!
ŞARLOTTA (ţinind cărţile în palmă către Trofimov): Spune-mi repede ce carte e deasupra?
TROFIMOV: Dama de pică.
ŞARLOTTA: Este! (Către Pişcik.) Şi ce carte e dedesubtul ei?
PIŞCIK: Asul de cupă.
ŞARLOTTA: Este! (îşi bate palma. Cărţile dispar.) A, vreme frumoasă e azi! (îi răspunde un glas tainic de femeie ca de sub podea:) „O, da, vremea-i splendidă, domnişoară!” Eşti idealul meu… (Glasul:) „Şi dumneata, domnişoară, îmi placi foarte mult”.
ŞEFUL GĂRII (aplaudlnd): Bravo, doamnă ventrilogă! PIŞCIK (mirîndu-se): Ia te uită! Fermecătoarea mea Sarlotta Ivanovna. Sînt îndrăgostit lulea de dumneata.
ŞARLOTTA: îndrăgostit? (Dînd din umeri.) Dumneata poţi să iubeşti? Gutter Mensch, aber schlechter Musikant!1
1 Om bun, dar muzicant prost! (Germ.)
TROFIMOV (îl bate pe Pişcik pe umăr): Ei, ce mai spui, cal bătrîn?
ŞARLOTTA: Rog atenţie. Altă scamatorie. (Ia de pe scaun un pled.) Iată un pled, foarte frumos, de vînzare. (îl scutură.) Nu vrea nimeni să-l cumpere?
PIŞCIK (mirîndu-se): Ia te uită!
ŞARLOTTA: Eins, zwei, drei! (Ridică repede pledul. După pled se află Ania. Face o reverenţă, aleargă spre mama ei, o îmbrăţişează şi se întoarce repede în sală; entuziasm general.)
LIUBOV ANDREEVNA (aplaudă): Bravo! Bravo!
ŞARLOTTA: încă ceva. Eins, zwei, drei! (Ridică pledul. După pled se află Varia şi se înclină.)
PIŞCIK (mirîndu-se): Ia te uită!
ŞARLOTTA: Gata! (Aruncă pledul pe Pişcik, face o reverenţă şi fuge în sală.)
PIŞCIK (aleargă după ea): A, hoţoaico! Aţi văzut-o? (Iese.)
LIUBOV ANDREEVNA: Leonid tot n-a venit!… Nu înţeleg ce face atîta în oraş! Cred că totul trebuie să se fi isprăvit. Ori s-a vîndut proprietatea, ori nu s-a ţinut licitaţia. De ce să ne lase atîta vreme în nesiguranţă?
VARIA (căutînd s-o liniştească): Sînt sigură că unchiul a răscumpărat-o!
TROFIMOV (cu ironie): Da.
VARIA: Bunica i-a trimis o procură să cumpere proprietatea pe numele ei, cu trecerea datoriei. O fi făcut asta pentru Ania. Sînt sigură că Dumnezeu l-a ajutat pe unchiul s-o cumpere.
LIUBOV ANDREEVNA: Bunica din Iaroslavl a trimis cincisprezece mii de ruble ca să cumpărăm proprietatea pe numele ei, în noi nu are încredere. Dar banii ăştia nu ajung nici ca să plătească dobînzile. (îşi acoperă faţa cu miinile.) Astăzi se hotărăşte soarta mea, soarta…
TROFIMOV (o tachinează pe Varia): Madame Lopahina!
VARIA (supărată): Veşnicul student! De două ori te-au dat afară din universitate!
LIUBOV ANDREEVNA: De ce te superi, Varia? Te tachinează cu Lopahin, ei şi ce? Vrei să te măriţi eu el?… Mărită-te. E un om bun şi interesant. Nu vrei? Nu te mărita, nimeni nu te sileşte, drăguţa mea…
VARIA: Trebuie sa ţi-o spun fără înconjur, măicuţă: mă gîndesc serios la asta. E un om bun şi îmi place.
LIUBOV ANDREEVNA: Atunci mărită-te! Nu înţeleg ce mai aştepţi!
VARIA: Dar bine, mamă, doar n-o să-l cer eu în căsătorie! Sînt doi ani de cînd toţi îmi vorbesc de el, şi numai el nu spune nimic, sau face glume. Eu îl înţeleg. Acum umblă după avere, îşi are treburile lui şi n-are timp să se gîndească la mine. Dacă aş avea bani, măcar o sută de ruble, aş lăsa toate şi m-aş duce departe. Aş intra la mînăstire.
TROFIMOV: Ce splendoare!
VARIA (lui Trofimov): Un student n-ar trebui să spună prostii! (Cu blîndeţe printre lacrimi.) Ce urît te-ai făcut, Petea! Cum ai îmbătrînit! (Către Liubov Andreevna, încetînd a mai plînge.) Dar uite, mamă, eu nu pot sa stau fără treabă. In fiecare clipă trebuie să fac ceva!
(Intră laşa.)
IAŞA (abia stâpînindu-şi rîsul): Epihodov a rupt un tac… (Iese.)
VARIA: Ce caută Epihodov aici? Cine i-a dat voie să joace biliard? Eu nu mai înţeleg oamenii ăştia! (Iese.)
LIUBOV ANDREEVNA: Nu o mai tachina, Petea. Nu vezi că şi aşa e destul de mîhnită?
TROFIMOV: Prea se prăpădeşte cu firea! Prea se amestecă în cîte nu o privesc. Toată vara nu ne-a dat pace, Aniei şi mie. Se temea să nu ne îndrăgostim unul de altul I Ce-i pasă ei? Şi afară de asta, nu i-am dat nici un prilej să gîndească aşa cum gîndeşte! Sînt atît de departe de astfel de banalităţi! Noi sîntem mai presus de dragoste!
LIUBOV ANDREEVNA: Eu însă, din păcate, cred că sînt mai prejos! (Foarte neliniştită.) Dar de ce nu se-ntoarce Leonid? Aş vrea numai să ştiu: s-a vîndut sau nu? Mi-e atît de greu să-mi închipui că s-ar putea întîmpla o astfel de nenorocire, încît nici nu mai ştiu ce să cred! îmi pierd capul. Sînt în stare să ţip, să fac vreo prostie. Salvează-mă, Petea! Spune ceva, vorbeşte!
TROFIMOV: Dacă s-a vîndut sau nu s-a vîndut astăzi proprietatea, nu-i totuna? De mult s-a hotărît cu ea, fără putinţă de revenire. Liniştiţi-vă, dragă doamnă! Nu trebuie să vă mai minţiţi singură. Măcar o dată priviţi adevărul în faţă.
LIUBOV ANDREEVNA: Adevărul? Care adevăr? Dumneata ştii unde e adevărul şi unde nu e. Dar eu parcă am orbit. Nu mai văd nimic. Dumneata rezolvi curajos toate problemele mari ale vieţii. Dar spune-mi, dragul meu: nu cumva pentru că eşti tînăr şi pentru că n-ai avut încă timp să suferi din cauza vreuneia din aceste probleme? Şi dacă priveşti viitorul cu încredere, n-o faci oare pentru că nu vezi şi nu aştepţi nimic care să te îngrozească, pentru că viaţa e încă ascunsă ochilor dumitale tineri? Eşti mai îndrăzneţ, mai cinstit, mai adînc decît noi. Dar gîndeşte-te mai bine şi fii cît de cît mai mărinimos. Cruţă-mă! M-am născut aici, aici au trăit tata şi mama, aici a trăit şi bunicul meu. Iubesc casa asta. Nu-mi vine să cred că aş putea trăi fără livada de vişini. Şi dacă ea trebuie neapărat să , fie vîndută, ei bine, vindeţi-mă şi pe mine împreună cu ea../ (îl îmbrăţişează pe Trofimov şi-l sărută pe frunte.) Şi fiul nieu s-a înecat tot aici… (Plînge.) Fie-ţi milă de mine. Eşti un om bun.
TROFIMOV: Ştiţi, vă compătimesc din toată inima.
LIUBOV ANDREEVNA: Altfel ar fi trebuit să spui lucrul ăsta… altfel… (Scoate batista, li cade o telegramă.) Nici nu ştii ce povară simt astăzi pe suflet! Aici e prea mult zgomot. Inima îmi tresare la fiecare mişcare. Tremur toată. Şi nu pot nici să mă închid în odaia mea. Mi-e frică de singurătate. Nu mă judeca aspru, Petea… Ţin foarte mult la dumneata, ca la o rudă apropiată. Bucuroasă ţi-aş da-o pe Ania, ţi-o jur! Dar vezi, dragul meu, trebuie mai întîi să-ţi isprăveşti studiile. Nu faci nimic. Laşi să te arunce soarta dintr-un loc într-altul. E foarte ciudat… Nu-i aşa? Şi cu barba ce ai de gînd, că nu vrea să crească de loc… (Ride.) Ce caraghios eşti!
TROFIMOV (ridică ‘telegrama): Nu ţin să fiu frumos!
LIUBOV ANDREEVNA: E o telegramă de la Paris. în fiecare zi primesc cîte una. Ieri una, azi alta. Nebunul acela iar s-a îmbolnăvit, iar îi merge prost. îmi cere iertare, mă imploră să vin şi, într-adevăr, ar trebui să plec la Paris, să stau lîngă el. Te uiţi la mine aspru, dar ce pot face, Petea? Ce pot să fac? E bolnav, singur şi nenorocit! Cine o să-l îngrijească acolo? Cine o să-l împiedice să facă prostii? Cine o să-i dea doctoriile la timp? Şi de ce m-aş mai ascunde şi aş tăgădui, cînd e limpede că-l iubesc. îl iubesc… îl iubesc… E ca o piatră care-mi stă legată de gît şi mă trage la fund, dar vezi, eu iubesc piatra asta şi nu pot fără ea. (îi strînge mina lui Trofimov.) Nu mă judeca rău, Petea. Mai bine taci şi nu-mi spune nimic…
TROFIMOV (printre lacrimi): Dar pentru numele lui Dumnezeu, vă rog, iertaţi-mi sinceritatea: uitaţi că v-a furat?
LIUBOV ANDREEVNA: Nu, nu, nu! Să nu spui aşa ceva! (îşi astupă urechile.)
TROFIMOV: E o secătură. Dumneavoastră sînteţi singura care n-aţi aflat-o încă. E un ticălos, un om de nimic…
LIUBOV ANDREEVNA (supărată, dar reţinută): Cu toţi cei douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani ai dumi-tale, Petea, nu eşti decît un licean.
TROFIMOV: Ei şi?!
LIUBOV ANDREEVNA: La vîrsta dumitale e timpul să fii bărbat, să-i înţelegi pe cei ce iubesc şi să iubeşti la rîn-dul dumitale… să te îndrăgosteşti şi dumneata! (Supărată.) Da, da! Aşa e! Şi nu-mi mai vorbi de curăţia dumitale sufletească, că nu eşti decît un bleg, un biet caraghios, o pocitanie…
TROFIMOV (îngrozit): Ce spune?!
LIUBOV ANDREEVNA: „Sînt mai presus de dragoste!” Nu eşti mai presus de dragoste, ci, cum spune Firs, eşti un tîrîie-brîu. La vîrsta dumitale să nu ai o iubită!…
TROFIMOV (îngrozit): E înspăimîntător! Ce spune?! (Se îndreaptă repede spre sală, apucîndu-se de cap.) E înspăimîntător… Numai pot!… Mă duc… plec! (Iese, dar se întoarce în aceeaşi clipă.) între noi totul s-a sfîrşit! (Iese în antreu.)
LIUBOV ANDREEVNA (u striga din urma): Petea, nu pleca! Caraghiosule! Am glumit, Petea!
(Din antreu se aud paşi grăbiţi pe scară, apoi deodată cineva se prăbuşeşte cu zgomot, Ania şi Varia scot un ţipăt; In calaşi timp se aud rlsete.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce s-a întimplat? (Intră Ania.)
ANIA (rîzînd): Petea a căzut pe scară. (Iese repede.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce om sucit mai e şi Petea!
(Şeful de gară se opreşte în mijlocul sălii şi declamă „Păcătoasa” de A. Tolstoi. Toţi îl ascultă. Dar abia a declamat cîteva versuri şi din antreu se aude un vals. Şeful de gară tace. Toţi dansează. Din antreu intră Trofimov, Ania, Varia şi Liubov Andreevna.)
LIUBOV ANDREEVNA: Hai, Petea, suflet curat… îţi cer iertare… Hai să dansăm… (Valsează cu Petea.)
(Ania şi Varia dansează împreună. Firs intră şi îşi pune bas tonul lingă uşa laterală. laşa intră şi el din salon şi priveşte dansul.)
IAŞA: Ce mai spui, moşule?
FIRS: Nu sînt în apele mele. înainte, la balurile noastre dansau generali, baroni, amirali, dar acum trimitem după funcţionarul de la poştă şi după şeful de gară. Şi nici ăştia nu vin cu plăcere. Simt că mă duc. Răposatul meu stăpîn, bunicul dumnealor, ne dădea la toţi, orice boală am fi avut, să înghiţim ceară roşie. De douăzeci de ani iau ceară roşie în fiecare’zi, ba chiar’şi mai demult. Poate de aia mai trăiesc.
IAŞA: M-ai plictisit, moşule. (Cască.) Măcar de-ai crăpa mai repede!
FIRS: Ei, şi tu, tîrîie-brîu! (Bombăne.)
(Trofimov şi Liubov And’eevna dansează. în sală şi apoi in salon.)
LIUBOV ANDRBEVNA: Merci. Vreau să stau jos… (Se aşază.) Am obosit.
(Intră Ania.)
ANIA (emoţionată): Chiar acum spunea un om la bucătărie că livada de vişini a fost vîndută azi!
LIUBOV ANDRBBVNA: Şi cine a cumpărat-o?
ANIA: A plecat fără să spună. (Dansează cu Trofimov şi trec în sală.)
IAŞA: A fost un bătrîn care flecărea la bucătărie. Nu-i de pe la noi.
FIRS: Şi Lgonid Andreevici tot n-a venit! Şi-a îmbrăcat pardesiul. 0 să răcească. Of, ce ţi-e şi cu tinereţea asta!
LIUBOV ANDREEVNA: Simt că-nnebunesc! Du-te, laşa, şi află cui a fost vîndută livada!
IAŞA: Da bătrînul a plecat de mult! (Rîde.)
LIUBOV ANDREEVNA (puţin înciudată): De ce rîzi? De ce te bucuri?
IAŞA: Caraghios mai e şi Epihodov ăsta. Un tont. Nouăzeci şi nouă de nenorociri!
LIUBOV ANDREEVNA: încotro o să apuci, Firs, dacă s-a vîndut livada?
FIRS: încotro îmi veţi porunci.
LIUBOV ANDREEVNA: Dar ce-i cu tine? Eşti bolnav? Du-te şi te culcă!
FIRS: Da … (Zimbind.) Să mă duc să mă culc! Şi dacă mă duc, cine mai serveşte aici? Cine se mai gîndeşte la toate? Sînt singur pentru toată casa!
IAŞA (către Liubov Anireevna): Dacă sînteţi bună, da-ţi-mi voie să vă fac o rugăminte: de mai plecaţi cumva la Paris, fie-vă milă şi luaţi-mă cu dumneavoastră. Hotărît lucru, aici nu mai pot rămîne. (Priveşte în jur, urmează cu jumătate glas.) Ce să vă mai spun! Le ştiţi şi dumneavoastră: ţara asta incultă, oameni stricaţi, fără să mai vorbesc de plictiseală, de mîncare proastă la bucătărie şi de acest Firs care umblă prin toată casa şi bodogăneşte numai nerozii! Fiţi bună şi luaţi-mă cu dumneavoastră!
(Intră Pişcik.)
PIŞCIK: Un vals, frumoasa mea? (Liubov Andreevnapleacă cu el.) Voi împrumuta totuşi de la dumneavoastră, fermecătoarea mea Liubov Andreevna, o sută optzeci de ruble. (Dansează.) Da, da! O sută optzeci de ruble!… (Trec în sală.)
IAŞA (cîntă încet): „Vei înţelege oare al sufletului zbucium?”
(In sală, guvernări.a, cu joben cenuşiu şi pantaloni cadrilaţi, dă din miini şi ţopăie; s-aud strigăte: „Bravo, Şarlotta Ivanovna”.)
DUNIAŞA (se opreşte să se pudreze): Domnişoara mă pune să dansez, că sînt prea mulţi cavaleri şi prea puţine doamne. Dar mie dansul îmi dă ameţeli şi bătăi de inimă, Firs Niko-laevici! Funcţionarul de la poştă mi-a spus adineauri nişte lucruri care mi-au tăiat răsuflarea.
(Muzica încetează.)
FIRS: Ce ţi-a spus?
DUNIAŞA: Dumneata, zice, eşti ca o floare… IAŞA (cască): Auzi, necioplitul… (Iese.) DUNIAŞA: Ca o floare! Sînt o fată atît de simţitoare! Mă înnebunesc după vorbele drăgăstoase. FIRS: N-ai să sfîrşeşti bine.
(Intră Epihodov.)
EPIHODOV: Dumneata, Avdotia Feodorovna, nici nu mă bagi în seamă… Parcă-aş fi o nimica, o gînganie. (Oftează.) Aşa e viaţa!
DUNIAŞA: Ce doreşti?
EPIHODOV: Fără nici o îndoială, poate că ai dreptate. (Oftează.) Dar, desigur, privind din punct de vedere, atunci dumneata — îmi permiţi să mă exprim astfel şi iar-tă-mă pentru sinceritatea mea’ — dumneata m-ai adus în stare de spirit. Eu îmi cunosc soarta. In fiecare zi mi se întîmplă cîte o nenorocire şi m-am obişnuit într-atît, îneît îmi privesc viaţa cu un zîmbet pe buze. Mi-ai dat cuvîntul Şi, deşi eu…
DUNIAŞA: O să vorbim noi de asta mai tîrziu. Acum la-să-mă-n pace, te rog. Sînt furată de visurile mele… (Se joacă cu evantaiul.)
EPIHODOV: în fiecare zi mi se întîmplă cîte o nenorocire, dar îmi voi permite să vă exprim astfel: eu la toate zîmbesc, ba şi rîd.
(Intră Varia din sală.)
VARIA: Tot n-ai plecat, Semion? Ce lipsă de respect! (Către Duniaşa.) Pleacă de-aici, Duniaşa. (Către Epihodov.) Ba joci biliard şi rupi tacul, ba te plimbi prin salon ca un musafir.
EPIHODOV: Dă-mi voie să mă exprim aşa, că dumneata n-ai de ce să-mi ceri socoteală!
VARIA: Nu-ţi cer socoteală. îţi vorbesc. Umbli tot timpul de colo pînă colo şi nu faci nimic. Ţinem un contabil şi nu ştim de ce!
EPIHODOV (ofensat): Dacă lucrez, sau mă plimb, sau mănînc, sau joc biliard, asta s-o judece numai cei care se pricep şi sînt superiorii mei.
VARIA: îndrăzneşti să-mi răspunzi astfel? (Izbucneşte.) îndrăzneşti? Adică eu nu pricep rimic? Ieşi afară! Să nu te mai văd!
EPIHODOV (înfricoşat): Vă rog să vă exprimaţi într-un mod mai delicat.
VARIA (ieşindu-şi din fire): Ieşi afară! Imediat! Afară! (El se îndreaptă spre uşă, ea după el.) Nouăzeci şi nouă de nenorociri ! Să nu te mai prind pe aici! Să nu te mai văd în ochi! (Epihodov iese. De după uşă, glasul lui: „Măi voi plinge de dumneata”.) A, te mai întorci? (Apucă bastonul pe care Firs l-a pus lingă uşă.) Vino! Vino, că-ţi arăt eu ţie! Ai venit? Ai venit? Atunci poftim! (învîrteşte bastonul. In clip a aceasta, intră Lopahin.)
LOPAHIN: Vă foarte mulţumesc!
VARIA (supărată, pe un ton glumeţ): Te rog să mă ierţi!
LOPAHIN: Nu face nimic. îţi mulţumesc numai pentru amabila dumitale primire.
VARIA: N-ai pentru ce! (Se îndepărtează, apoi priveşte înapoi şi întreabă blind.) Te-am lovit?
LOPAHIN: Nu-i nimic. O să-mi iasă un cucui cît toate zilele şi atîta tot! (Glasuri în sală: „A venit Lopahin! Ermolai Alexeici!”)
PIŞCIK: El e! în carne şi oase! (Pişcik şi Lopahin se sărută.) Dragul meu, sufletul meu, miroşi a coniac. Şi noi ne veselim aici.
(Intră Liubov Andreevna.)
LIUBOV ANDREEVNA: Dumneata eşti, Ermolai Alexeici? De ce aşa tîrziu? Unde-i Leonid?
LOPAHIN: Leonid Andreici a venit cu mine. E aici…
LIUBOV ANDREEVNA (agitată): Ei? S-a ţinut licitaţia? Vorbeşte!
LOPAHIN (stînjenit, temîndu-se să-şi arate bucuria): Licitaţia s-a sfîrşit pe la ora patru… Dar noi am pierdut trenul.’ A trebuit să-l aşteptăm pe cel de nouă şi jumătate. (Oftînd din greu.) Uf! Sînt puţin ameţit…
(Intră Gaev. In mina dreaptă are nişte pachete, cu stingă işi şterge lacrimile.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce e, Leonea? Vorbeşte! (Nerăbdătoare, printre lacrimi.) Pentru numele lui Dumnezeu, vorbeşte!… .
GAEV (nu-i răspunde nimic, făcînd doar un gest evaziv cu mina; către Firs, plîngînd): Ia astea… uite anckois, cherci… Am fost în aşa hal, că n-am mîncat nimic azi. (Uşa sălii de biliard e deschisă, se aude zgomotul bilelor şi glasul lui laşa: „Şapte şi optsprece! Expresia feţei lui Gaev se schimbă, numai plînge.) Sînt foarte obosit! Ajută-mă să mă schimb, Firs.
(Pleacă din sală, după el Firs.)
PIŞCIK: Ce-a fost la licitaţie? Povesteşte!
LIUBOV ANDREEVNA: S-a vîndut livada de vişini?
LOPAHIN: S-a vîndut!
LIUBOV ANDREEVNA: Cine a cumpărat-o?
LOPAHIN : Eu fin cvropăret-o !
(Pauză.)
(Liubov Andreevna e distrusă. Ar cădea dacă nu s-ar rezema de scaun şi de masă. Varia scoate cheile de la brîu, le aruncă pe duşumea, în mijlocii salonului şi pleacă.)
LOPAHIN: Eu am cumpărat-o! Staţi, domnilor, vă rog, că mi se-ntunecă mintea! Nu pot să vorbesc! (Rîde.) Cînd
am ajuns la licitaţie, Deriganov era acolo. Leonid Andreici n-avea decît cincisprezece mii de ruble la el, şi Dariganov a luat-o de la treizeci de mii peste datorie. Cînd am văzut cum stau lucrurile, m-am încăierat cu el şi am dat patruzeci de mii. El — patruzeci şi cinci, eu — cincizeci şi cinci de mii. Aşadar, el urca din cinci în cinci, iar eu din zece în zece… Şi aşa am mers pînă la sfîrşit! Eu am dat nouăzeci de mii peste datorie şi mie mi-a rămas. Livada de vişini e acum a mea. A mea! (Rlde cu hohote.) Doamne, Dumnezeule, livada de vişini e a mea! Spuneţi-mi, sînt beat, sînt în toate minţile mele, nu mi se năzare? (Tropăind.) Nu rî-deţi de mine! Dacă tata şi bunicul s-ar scula din mormintele lor să vadă ce s-a întîmplat, cum Ermolai al lor, cel bătut, care abia ştia să citească, care umbla desculţ iarna, a cumpărat cea mai frumoasă proprietate din lume! Eu am cumpărat moşia unde bunicul şi tata au fost robi, unde nu erau lăsaţi nici în bucătărie… Visez… aiurez, poate că mi se pare… E o scornire a închipuirii voastre, învăluită de întunecimea necunoscutului. (Ridiclnd cheile şi zlmbind cu bltndeţe.) A aruncat cheile! Vrea s-arate că nu mai e stă-pînă aici!… (Sună din chei.) Bine. Nu-i nici o supărare! (Orchestra îşi acordează instrumentele.) Ei, muzicanţi, cîn-taţi! Vreau să v-aud! Am să vă chem pe toţi să priviţi cum Ermolai Lopahin va izbi cu toporul în livada de vişini şi cum vor cădea pomii la pămînt. Vom construi vile, şi nepoţii şi strănepoţii noştri vor apuca aici o viaţă nouă… Să cînte muzica!
(Orchestra cîntă. Liubov Andreevna s-a lăsat pe un scaun şi plinge amar.)
LOPAHIN (pe un ton de mustrare): De ce, de ce nu m-aţi ascultat? Sărmana mea, draga mea Liubov Andreevna, acum nu mai putem întoarce lucrurile ! (Printre lacrimi.) O, de-ar trece toate astea mai repede. De s-ar schimba odată viaţa noastră prost orînduită şi nefericită!
PIŞCIK (îl ia de mînă, cu jumătate de glas): Plînge. Hai să mergem în sală… să o lăsăm singură… Vino cu mine! (îl ia de braţ.)
LOPAHIN: Ei, ce e cu voi? Cîntaţi mai tare! Faceţi cum vă poruncesc eu! (Cu ironie.) Vine noul proprietar, stăpî-nul livezii de vişini! (Loveşte din greşeală o măsuţă, gata să răstoarne un candelabru.) Pot sa plătesc tot! (Iese cu Pişcik.)
(In sală şi salon nn-i nimeni, afară de Liubov Andreevna, care stă ghemuită şi plinge amarnic. Orchestra cîntă in surdină. Intră repede Ania şi Trofimov. Ania se apropie de mama ei şi îngenunche in faţa ei. Trofimov rămine la intrarea în sală.)
ANIA: Mamă! Plîngi, mamă? Buna, draga, scumpa mea mamă, frumoasa mea, te iubesc… te binecuvîntez. Livada de vişini a fost vîndută, nu mai există. E adevărat, dar nu mai plînge, mamă! Ţi-a mai rămas viaţa înaintea ta, ţi-a rămas sufletul tău frumos şi curat… Să plecăm de aici, să plecăm, scumpa mea, vino cu mine! Vom sădi o livadă nouă, mai frumoasă decît asta, o vei vedea şi vei înţelege. Şi o bucurie liniştită, o bucurie adîncă se va lăsa peste sufletul tău, ca soarele în amurg peste zare, şi vei zîmbi, mamă! Să mergem, scumpa mea, să mergem!
Cortina

ACTUL AL PATRULEA
 

Decorul din actul întîi. Nu mai sînt nici perdele la ferestre, nici tablouri, doir puţină mobilă strînsă toată într-un colţ ca pantru vînxare. O senzaţie de gol. Lîngă uşa de ieşire şi în fundul scenei sînt strînse geamantanele, baloturile de călătorie etc. în stînga, uşa e deschisă şi se aud glasurile Variei şi Aniei. Lopahin aşteaptă în picioare. laşa ţine o tavă cu pahare umplute cu şampanie. In antreu Epihodov leagă cu o sfoară o ladă. Din culise se aude zgomot de voci. Au venit ţăranii să-şi ia rămas bun. Glasul lui Giev: „Vă mulţumasc, fraţilor, vă mulţumesc!”‘

IAŞA: Au venit oamenii să-şi ia rămas bun. După mine, Ermolai Alexeici, ţăranul e de treabă, măcar că-i necioplit.
(Zgomotul de voci încetează. Prin antreu trec Liubov An-
dreevna şi Gaev. Liubov Andreevna nu plînge, dar e palidă,
buzele îi tremură, nu poate vorbi.)
GAEV: L?-ai dat punga ta, Liuba. Aşa nu se mai poate! Nu se poate!
LIUBOV ANDREEVNA: N-am putut să mă stăpînesc. N-am putut!
(Ies amîndoi.)
LOPAHIN (in uşă, în urmi lor): Poftiţi, vă rog! Cîte un păhărel de şampanie, de adio. Nu mi-a dat prin cap să iau din oraş. N-am găsit decît o singură sticlă la bufetul gării. Vă rog. (PAUZĂ.) NU doriţi? Na vreţi să-mi faceţi cinstea? (Se depărtează de uşi.) Să fi ştiut, n-aş mai fi cumpărat.
Dacă-i aşa, nu beau nici eu. (laşa pune tava pe scaun, cu precauţie.) Bea măcar tu, laşa!
IAŞA: In sănătatea celor care pleacă! Iar dumitale, noroc bun aici! (Bea.) Şampania asta nu e veritabilă, crede-mă!
LOPAHIN: Opt ruble sticla. (Pauză.) E frig al dracului aici!
IAŞA: N-am făcut focul astăzi, că tot plecăm. (Ride.)
LOPAHIN: De ce rîzi?
IAŞA: De bucurie.
LOPAHIN: Sîntem în octombrie, dar e soare şi linişte, ca vara. Bună vreme pentru construcţii. (în uşă, uitîndu-se la ceasul de perete.) Nu uitaţi, vă rog, că nu mai aveţi decît patruzeci şi şapte de minute pînă la plecarea trenului. Asta înseamnă că peste douăzeci de minute trebuie să plecaţi la gară. Grăbiţi-vă!
(Trofimov, în pardesiu, intră din curte.)
TROFIMOV: Cred că a sosit vremea plecării. Trăsura e la scară. Unde dracu or fi galoşii mei, că nu-i mai găsesc. (în prag.) Ania, nu-mi găsesc galoşii, nu sînt nicăieri.
LOPAHIN: Mă duc la Harkov. Iau acelaşi tren. O să ră-mîn toată iarna, la Harkov. Mi-am pierdut timpul cu dumneavoastră. Am obosit stînd degeaba. Nu pot fără muncă. Uite, nu mai ştiu ce să fac cu mîinile. îmi atîrnă de parcă n-ar mai fi ale mele!
TROFIMOV: Las’ că plecăm numaidecît şi o să te poţi apuca iar de rodnica dumitale muncă.
LOPAHIN: Ia un păhărel!
TROFIMOV: Nu, nu beau!
LOPAHIN: Aşadar, te duci la Moscova?
TROFIMOV: Da. îi petrec pînă la oraş şi mîine plec la Moscova.
LOPAHIN: Uite, pun rămăşag că profesorii nu şi-au început cursurile, aşteptîndu-te!
TROFIMOV: Asta nu te priveşte.
LOPAHIN: De cîţi ani eşti la universitate?
TROFIMOV: Caută ceva mai nou. E veche şi răsuflată. (îşi caută galoşii.) Cred că tot nu ne vom mai vedea niciodată. De aceea, dă-mi voie la despărţire să-ţi dau un sfat: nu mai da atita din mîini. Lisă-te de obiceiul ăsta. Nu mai da din mîini. Pentru că ţi-aş mai spune că a construi vile şi a socoti că vilegiaturiştii vor ajunge cu timpul gospodari, şi asta înseamnă să dai din mîini degeaba… Totuşi, oricum ai fi, eu ţin la dumneata. Ai degete subţiri şi delicate ca un artist, ai un suflet delicat şi ales…
LOPAHIN (H îmbrăţişează): La revedere, dragul meu! îţi mulţumesc pentru tot! Spune-mi dacă ai nevoie de bani de drum.
TROFIMOV: Ce să fac cu ei? N-am nevoie!
LOPAHIN: Dar n-ai bani!
TROFIMOV: Am. îţi mulţumesc. Am primit pentru o traducere, îi am aici, în buzunar. (Neliniştit.) Dar unde-or fi galoşii mei?
VARIA (din camera vecină): Ia-ţi vechiturile! (Aruncă pe scenă o pereche de galoşi.)
TROFIMOV: De ce te superi, Varia? Hm… Dar ăştia nu sînt galoşii mei!
LOPAHIN: Astă-primăvară am semănat o mie de desea-tine de mac şi am cîştigat bani curaţi patruzeci de mii de ruble. Şi ce privelişte, cînd erau toţi macii înfloriţi! Am cîştigat, aşadar, patruzeci de mii de ruble. Aşa că dacă vreau să-ţi împrumut nişte bani, am de unde! De ce ţii nasul pe sus? Sînt un ţăran. Şi îţi vorbesc fără ocoluri.
TROFIMOV: Tatăl dumitale a fost ţăran, al meu farmacist, dar asta n-are nici o importanţă. (Lopahin scoate portofelul.) /Lasă, lasă… Să-mi dai două sute de mii de ruble şi tot n-aş lua. Sînt un om liber. Tot ceea ce voi ceilalţi, bogaţi sau săraci, preţuiţi atît de mult, asupra mea n-are mai multă putere decît un fulg luat de vînt. Eu pot să mă lipsesc de voi, pot să nici nu vă iau în seamă, sînt puternic şi mîndru. Omenirea merge spre adevărul cel mai înalt, spre cea mai înaltă fericire din cîte există — şi eu sînt în primele rînduri,
LOPAHIN: Şi ai să ajungi vreodată?
TROFIMOV: Am să ajung! (Pauză.) Am să ajung sau am sa le arăt altora calea.
(în depărtare se aud topoarele izbind pomii.)
LOPAHIN: Şi acum, la revedere, dragul meu! E timpul sa plecăm. Ne umflam în pene unul în faţa altuia, dar viaţa trece. Cînd muncesc din greu timp îndelungat, mi-s gîndurile
i sprintene şi mi se pare că ştiu şi eu pentru ce trăiesc. Dar
cîti oameni sînt, frate, în Rusia, care nici nu ştiu de ce sînt pe pămînt! N-are însă nici o importanţă. Mersul treburilor nu tine de asta. Se zice că Leonid Andreici a primit o slujbă la bancă cu şase mii de ruble pe an… Dar n-o să rămînă mult. Prea e leneş!
ANIA (în uşă): Te roagă mama ca pînă pleacă să nu se mai taie livada…
TROFIMOV: Adevărat! N-ai avut nici măcar atîta tact… (Iese prin antreu.)
LOPAHIN: îndată, îndată… Ce oameni, zău l( Iese după el.)
ANIA: L-au dus pe Firs la spital?
IAŞA: Am spus de azi dimineaţă. Probabil că l-au trimis.
ANIA (către Epihodov, care trece prin sală): Semion Panteleici, fii bun şi află dacă l-au dus pe Firs la spital!
IAŞA (ofensat): I-am spus de dimineaţă lui Egor. De ce să întrebe de zeci de ori?
EPIHODOV: După părerea mea definitivă, preavîrstnicul Firs nu mai e de dres. Trebuie să ia calea strămoşilor. Eu unul nu pot decît să-l invidiez. (Pune un geamantan pe o cutie de pălării şi o striveşte.) Ei, poftim! Sigur! Ştiam eu! (Iese.)
IAŞA (batjocoritor): Nouăzeci şi nouă de nenorociri!
VARIA (de după uşă): L-au dus pe Firs la spital?
ANIA: L-au dus.
VARIA: De ce n-au luat scrisoarea pentru doctor?
ANIA: Trebuie ajunşi din urmă. Să li se dea scrisoarea! (Iese.)
VARIA (din camera vecină): Unde-i laşa? Spuneţi-i că i-a venit mama şi că vrea să-şi ia rămas bun.
IAŞA (dă, din mln%): Ăştia mă scot din sărite!
(Duniaşa s-a ocupat tot timpul de bagaje; acum, cînd laşa a rămas singur, se apropie de el.)
DUNIAŞA: Dacă m-ai privi măcar o dată. laşa! Pleci… Mă părăseşti. (Plînge şi i se aruncă de gît.)
IAŞA: Ce să mai plîngi? (Bea şampanie.) Peste şase zile sînt din nou la Paris. Mtine ne suim în expres şi pornim, de parcă nici n-am fi fost aici. Nici nu-mi vine a crede. Vive la France! Nu-i de mine pe meleagurile astea!… Nu pot trăi aici… Ce să-i faci? Am văzut destulă mîrlănie. Mi-ajunge. (Bea şampanie.) Ce să mai plîngi? Poartă-te cum trebuie fi n-ai să mai plîngi.
DUNIAŞA (se pudrează, privindu-se în oglindă): Să-mr scrii de la Paris. Te-am iubit doar ! Te-am iubit atît de mult, laşa! Sînt o fiinţă gingaşă, laşa!
IAŞA: Uite-i că vin! (Se ocupă de geamantane, fredonînd încet.)
(Intră Liuhov Andreevna, Gaev, Ania şi Şarlotta Iva-novna.)
GAEV: E timpul să plecăm. Ne-au mai rămas numai cî-teva minute! (Privindu-l pe laşa.) Cine miroase a scrumbie?’
LIUBOV ANDREEVNA: Peste zece minute trebuie să ne urcăm în trăsuri. (Priveşte odaia.) Rămîi cu bine, casă dragă, casa bunicilor! Va trece iarna. O să vină primăvara şi-atunci n-ai să mai fii, or să te dărîme. Cîte n-au văzut zidurile astea! (îşi sărută cu pasiune fiica.) Odorul meu ! Eşti înseninată! Ochii-ţi sclipesc ca două diamante. Eşti mulţumită, nu? Foarte mulţumită?
ANIA: Foarte. începe o viaţă nouă, mamă.
GAEV (vesel): într-adevăr, acum e totul bine. Pînă la vînzarea livezii de vişini, ne frămîntam, sufeream. Apoi,, cînd lucrurile s-au hotărît şi nu s-a putut schimba nimic, toţi ne-am liniştit, ba ne-am şi înveselit… Sînt funcţionar de bancă, un financiar, mă rog… Galbena la mijloc… Oricum şi tu, Liuba, arăţi mult mai bine… fără îndoială.
LIUBOV ANDREEVNA: Da, într-adevăr, m-am mai liniş tit. (I se dă paltonul şi pălăria.) Dorm bine. Ia lucrurile-mele, laşa! E timpul să plecăm! (Către Ania): Copila mea, ne vom vedea curînd… Plec la Paris. Voi trăi cu banii pe care i-a trimis mătuşa din Iaroslavl ca să ne răscumpărăm livada. Trăiască mătuşica! Numai că banii ăştia n-or să ţină prea mult.
ANIA: Nu-i aşa, mamă, ca ai să te întorci în curînd, în curînd? Eu mă voi pregăti, voi da examenul la liceu şi apoi voi lucra, o să te ajut. Vom citi împreună, mamă, fel de fel de cărţi, nu-i aşa? (îi sărută mîinile.) în serile de toamnă vom citi cărţi multe şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, plină de minuni… (Visătoare.) Să te-ntorci mămico, să te-ntorci!…
LIUBOV ANDREEVNA: Am să mă-ntorc, comoara mea!’ (O îmbrăţişează.)
(Intră Lopahin. Şarlotta fredonează încet un clntec.)
GAEV: Ferice de Şarlotta! Ea poate să cînte.
ŞARLOTTA (ia o legătură ce seamănă cu un copil in faşă): Dormi, copilaşul meu, nani, nani… (Se aude plins de copil: „,ua, uaa”) Taci, copilaşul meu drag, să fii cuminte… f„Uaa! Uaa!”) Tare mi-e milă de tine… (Aruncă balotul la loc.) Vă rog să-mi găsiţi un loc undeva. Nu pot să stau fără să fac ceva.
LOPAHIN: îţi vom găsi, Şarlotta Ivanovna, n-avea grijă.
GAEV: Toată lumea ne părăseşte. Varia pleacă. Acum nimeni nu mai are nevoie de noi.
ŞARLOTTA: La oraş n-am unde să stau. Trebuie să plec… (Fredonează.) Fie ce-o fi…
(Intră Pişcik.)
LOPAHIN: Uite şi minunea pămîntului!
PIŞCIK (gîfiind):\Jî, lăsaţi-mă să-mi trag sufletul… Am obosit… Dragii mei… Daţi-mi un pahar cu apă…
GAEV: Iar ai nevoie de bani? Sluga dumitale! Fug să scap de pacoste. (Iese.)
PIŞCIK: E mult de cînd n-am mai fost pe la dumneavoastră… (Către, Lopahin.) Eşti aici… Ce mulţumit sînt că te văd… Om cu mintea straşnică… Poftim datoria. (îi dă lui Lopahin bani.) Patru sute de ruble; mai rămîn opt sute patruzeci…
LOPAHIN (dă din umeri nedumerit): Nu-mi vine să cred ochilor. De unde ai luat banii?
PIŞCIK: Aşteaptă… Mi-e cald… O întimplare extraordinară: au venit nişte englezi la mine pe moşie şi au găsit în pămînt un fel de lut alb… (Către Liubov Andreevna.) Şi dumitale ţi-am adus patru sute de ruble, preafrumoasa mea, scumpa mea… (îi dă bani.) Restul mai tîrziu. (Bea apă.) Adineauri, în tren, un tînăr povestea că nu ştiu care mare filozof sfătuia oamenii să sară de pe acoperiş… „Sari!” spunea el. Aici e aici. (Mirat.) Ei, ce spuneţi? Mai daţi-mi -apă!
LOPAHIN: Şi ce-i cu englezii?
PIŞCIK: Le-am arendat o bucată de pămînt, de ăsta ar-
s, pentru douăzeci şi patru de ani… Şi acum, iertaţi-mă, nu am timp, trebuie să alerg… mai departe… Trebuie să mă duc la Znoikov, la Kardamonov… Le sînt dator la toţi… (Bea.) Vă doresc sănătate… Mai dau eu joi pe-aici…
LIUBOV ANDREBVNA: Plecăm chiar acum la oraş, iar eu plec mîine în străinătate…
PIŞCIK: Cum? (Alarmat.) De ce la oraş? Tocmai c-am văzut toată mobila asta… geamantanele… Ei, las’ că nu-i nimic… (Printre lacrimi.) Nu-i nimic… Ce oameni deştepţi… englezii ăştia… Nu-i nimic!… Fiţi fericiţi, Dumnezeu să vă ajute… Nu-i nimic… Totul are un sfîrşit pe lumea asta… (îisărută Liubovei Andreevna mina.) Şi dacă vă ajunge vreodată vestea că mi-am dat sfîrşit ui, aduceţi-vă aminte de acest biet cal şi spuneţi: „A trăit odată pe lume un trăsnit… un oarecare Simionov-Pişcik… fie-i ţărîna uşoară!” Ce vreme minunată!… Da!… (Pleacă, puternic emoţionat, dar se întoarce în aceeaşi clipă şi vorbeşte din uşă.) Daşenka vă trimite salutări! (Iese.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ei, şi acum putem pleca. Plec însă cu două griji: mai întîi boala lui Firs. (Uitîndu-se la ceas.) Mai avem cinci minute…
ANIA: Mamă, pe Firs l-au dus la spital. laşa l-a trimis azi dimineaţă.
LIUBOV ANDREEVNA: Şi a doua mea grijă e Varia. Ea e obişnuită să se scoale dimineaţa şi să lucreze. Acum, fără muncă, e ca peştele fără apă. A slăbit, e palidă şi plînge mereu, sărăcuţa de ea… (Pauză.) îţi aduci aminte, Ermolai Alexeici, că visul meu era să vă văd căsătoriţi şi lucrurile parcă mergeau bine. (Şopteşte ceva Aniei, face semn Şarlottei şi amîndouă pleacă.) Ea te iubeşte şi ştiu că şi dumitale îţi place. Nu pricep, atunci, de ce fugiţi unul de altul! Nu înţeleg!
LOPAHIN: Să fiu sincer, nici eu nu ştiu. E ciudat… Dacă… Dacă mai e timp, sînt gata chiar acum. S-o sfîrşim odată! Simt însă că fără dumneavoastră n-am s-o cer în căsătorie.
LIUBOV ANDREEVNA: Minunat. Ne trebuie numai o clipă. O chem numaidecît…
LOPAHIN: Avem şi şampanie. (Priveşte paharele.) Sînt goale. A băut-o cineva. (laşa tuşeşte.) A dat-o gata.
LIUBOV ANDREEVNA (cu vioiciune): Foarte bine… Noi ne ducem… laşa, allez! O chem! (Spre uşă.) Varia, lasă tot, vino aici. Vino! (Iese cu laşa.)
LOPAHIN (se uită la ceas): Da…
(Pauză.)
(După uşă rtsete reţinute, şoapte, în sfirşit, intră Varia.)
VARIA (privind cercetător în jur): Ciudat, nu pot să găsesc.
LOPAHIN: Ce cauţi?
VARIA: I-am pus chiar eu undeva, dar nu ţin minte unde.
(Pauză.)
LOPAHIN: Şi acum unde ai de gînd să te duci, Varvara Mihailovna?
VARIA: Eu? La Rogulini… M-am tocmit la ei ca să le ţin gospodăria… Un fel de menajeră, dacă vrei…
LOPAHIN: La Iaşnevo? Sînt vreo şaptezeci de verste de-aici. (Pauză.) Aşadar, s-a isprăvit cu viaţa din casaasta…
VARIA (privind lucrurile): Unde să fie… Sau poate i-am pus în cufăr?… Da, în casa asta nu mai am ce căuta…
LOPAHIN: Eu plec chiar acum la Harkov, chiar cu trenul ăsta. Am multe treburi pe cap. In curte îl las pe Epiho-dov… L-am tocmit la mine.
VARIA: Ei, da, e bine!
LOPAHIN: Anul trecut, pe vremea asta — dacă-ţi mai aduci aminte — ningea! Acum e linişte şi soare… Numai că e frig… Pe puţin trei grade sub zero.
VARIA: Nu m-am uitat. (Pauză.) De altfel, termometrul e spart.
(Pauză.)
(O voce de afară dinspre uşă): Ermolai Alexeici!
LOPAHIN (parcă ar fi aşteptat de mult chemarea asta): Da, vin numaidecît. (Iese grăbit.)
(Varia, stind pe jos şi punindu-şi capul pe balotul cu rochii, plinge încet. Se deschide uşa, intră Liubov Andreevna.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ei? (Pauză.) Trebuie să plecăm! VARIA (nu mai plînge; şi-a şters lacrimile): Da, e timpul, măicuţă! Cred c-am să ajung chiar astăzi la Rogulini. Numai de n-aş pierde trenul.
LIUBOV ANDREEVNA (în uşă): Ania, îmbracă-te!
(Intră Ania, apoi Gaev, Şarlotta Ivanovna. Gaev poartă
un palton gros, cu glugă. Sestrlng servitoriii, vizitiii. Lingă
lucruri se agită Epihodoc)
LIUBOV ANDREEVNA: Acum putem porni la drum.
ANIA (veselă): La drum!
GAEV: Prietenii mei, scumpii mei, dragii mei prieteni! Părăsind această casă pentru totdeauna, pot oare să tac, să mă stăpînesc şi să nu exprim la despărţire sentimentele care umplu acum toată fiinţa mea…
ANIA (îl imploră): Unchiule!
VARIA: Unchiule dragă, nu trebuie!
GAEV (trist): Bila galbenă la mijloc, în dubleu… Uite că tac…
(Intră Trofimov, apoi Lopahin.)
TROFIMOV: Haideţi, doamnelor şi domnilor, e timpul să plecăm!
LOPAHIN: Epihodov, dă-mi paltonul!
LIUBOV ANDREEVNA: Să mai stau o singură clipă! Parcă n-aş fi văzut niciodată ce pereţi are casa asta, ce tavane… Acum privesc toate astea cu atîta lăcomie, cu atîta duioşie…
GAEV: Ţin minte — aveam şase ani — că de Sfînta Treime stăteam la fereastra asta şi mă uitam după tata, care se ducea la biserică…
LIUBOV ANDREEVNA: Aţi luat toate lucrurile?
LOPAHIN: Cred că da. (Către Epihodov, îmbrăcîndu-se.) Vezi, Epihodov, să fie toate în ordine pe-aici!
EPIHODOV (vorbeşte cu glas răguşit): Fiţi liniştit, Er-molai Alexeici!
LOPAHIN: Ce-i cu glasul ăsta?
EPIHODOV: Am băut adineauri apă şi nu ştiu ce am înghiţit.
IAŞA (cu dispreţ): Ce necioplit!
LIUBOV ANDREEVNA: După plecarea noastră nu mai ră-mîne nici un suflet aici…
LOPAHIN: Pînă la primăvară!
VARIA (trage din balot o umbrelă şi o ridică de parcă ar vrea să lovească în cineva. Lopahin se preface speriat): Vai de mine, ce te-a găsit? Nici nu mă gîndeam.
TROFIMOV: Vă rog să vă urcaţi în trăsuri… E timpul! Curînd o să sosească trenul!
VARIA: Petea, uite-ţi galoşii! Erau lîngă geamantan. (Printre lacrimi.) Şi ce murdari sînt… Şi ce roşi!
TROFIMOV (punîndu-şi galoşii): Să pornim!
GAEV (puternic emoţionat, li e teamă să nu plîngă): Tren… Gară… Croise la mijloc, dubleu în colţ…
LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem!
LOPAHIN: Sînteţi toţi aici? N-a mai rămas nimeni? (Încuie uşa din stingă.) Aici sînt depozitate lucrurile, trebuie să închidem. Să mergem!
ANIA: Adio, casă. Adio, viaţă de odinioară!
TROFIMOV: Viaţă nouă, te salutăm! (Iese cu Ania.)
(Varia priveşte camera şi iese fără să se grăbească. Pleacă laşa cu Şarlotta, care duce un căţel de lanţ.)
LOPAHIN: Aşadar, pînă la primăvară… Ieşiţi, doamnelor şi domnilor… La revedere! (Pleacă.)
(Liubov Andreevna şi Gaev au rămas singuri; de parcă ar fi aşteptat această clipă, se aruncă unul în braţele celuilalt şi pling încet, de teamă să nu fie auziţi.)
GAEV (desperat): Soră, soră!…
LIUBOV ANDREEVNA: O, draga, scumpa, frumoasa mea livadă! Rămîi cu bine, viaţa mea, tinereţea mea, fericirea-mea! Rămîneţi cu bine!
(Vocea Aniei chemînd-o: „Mamă”!)
(Vocea lui Trofimov, vesel, plin de elan: „A-u!”…)
LIUBOV ANDREEVNA: Să mai privesc o ultimă dată pereţii ăştia, ferestrele astea… Prin odaia asta îi plăcea răposatei meje mame să se plimbe…
GAEV: Soră, soră!…
(Vocea Aniei: „Mamă!”)
(Vocea lui Trofimov: „A-u!”…)
LIUBOV ANDREEVNA: Venim!
(Ies.)
(Scena e goală. Se aude cum se încuie uşile, apoi cum pleacă trăsurile. Se face linişte. Liniştea e străbătută deodată de-zgomotul surd al toporului, care loveşte un pom. Sună stingher şi trist. Se aud paşi. Se arată pe uşa din dreapta Firs. E îmbrăcat ca întotdeauna, în haină şi jiletcă albă; în picioare — pantofi. E bolnav.)
FIRS (se apropie de uşă şi o încearcă): E încuiat. Au plecat… (Se aşază pe divan.) M-au uitat. Nu face nimic… Am
să stau aici puţin… Sînt sigur că Leonid Andreici iar nu şi-a luat blana, a plecat cu paltonul… (Oftează, preocupat.) Dacă n-am fost cu ochii pe el! Aşa-i tinereţea! (Bombăne ceva de neînţeles.) Viaţa mea a trecut de parcă nici n-am trăit… (Se culcă.) Am să mă întind puţin. Nu ţi-a mai rămas nici un pic de putere, nici un pic… Eh, un tîrîie-brîu! {Stă nemişcat.)
(Se aude un zgomot depărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesneşte, un sunet trist, stingindu-se încet. Se face tăcere, se aude numai cum departe, în livadă, toporul loveşte în vişini.)
Cortina