Vis albastru al Naturii!
Cum se-nalþã-ncet din sfera
Pãmânteºtilor combustii, spre azur,
Spre Infinit,
Cu podoabe ireale decoreazã atmosfera
Anunþând Nemãrginirii opera unui chibrit.
Colonade fãrã numãr leagã cerul cu pãmântul
ªi-n ogeagurile albe stau înfipte…
Dar acum
Peste case, ca o mare de luminã, trece vântul
Spulberând arhitectura colonadelor de fum.
Din cãdelniþi ºi din pipe prin vãzduh se întretaie
Fum albastru de tãmâie
Cu fum galben de tutun,
Ori pluteºte-n trâmbe albe peste câmpuri de bãtaie
Fumul sângelui ºi-al morþii,
Fumul gurilor de tun…
Alteori, din mari dezastre izvorãºte ca un fluviu,
Dar cu aceeaºi nepãsare îl primeºte cerul trist:
Din incendiile Romei,
Din Stambul
Sau din Vezuviu,
Din altarele lui Buda sau din templele lui Crist.
Orientul îºi înalþã fumul greu de mirodenii:
Visul pagodelor albe ºi-al fachirilor gângavi.
Miazãnoapte, ceaþa deasã care-nchipuie vedenii,
Iar Apusul, fum de fabrici,
Jertfa turmelor de sclavi.
Sus, în spaþii reci, adunã cataracte de zãpadã.
Lungi corãbii, la hotarul infinitului, strãbat
Altitudini glaciale care-amestecã grãmadã
Cu buhai de pe Negoiul aburii din Eufrat.
Sunt acolo scãri înalte, strãvezii ca floarea spumii.
Dar cu ochii cãtre ele, în zadar aºtepþi mereu
Sã se clatine azurul din catapiteazma lumii
ªi pe treptele de marmur sã coboare Dumnezeu…
Fum! Învãluie pãmântul ca sã-l apere de soare.
Fum! Cu-ncetul ne cuprinde ºi ne strânge ca un zid
ªi ne-nãbuºe de veacuri în rotundã închisoare
Cu ferestre de luminã care nu se mai deschid.
