Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Ma cufund ca într-o mare de visari dulci si senine
Si în jur parca-mi colinda dulci si mândre primaveri,
Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbravi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântari.
Vad poeti ce-au scris o limba, ca un fagure de miere,
Chichindeal gura de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsa, Daniil cel trist si mic,
Vacarescu cântând dulce a iubirii pimavara,
Cantemir croind la planuri de cutite si pahara,
Beldiman vestind în stihuri pe razboiul inimic.
Lira de argint, Sihleanu — Doinici cuib de-ntelepciune,
Care, cum rar se întâmpla, ca sa mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomata?
S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale neturnata.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.
Eliad zicea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profetiilor amare,
Adevar scaldat în mite, sfinx patrunsa de-nteles;
Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
Sta si azi în fata lumii o enigma nesplicata
Si vegheaz-o stânca arsa dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul s-a lui lanturi de arama;
L-ale tarii flamuri negre Cîrlova ostirea cheama,
În prezent vrajeste umbre dintr-al secolilor plan;
Si ca Byron, treaz de vântul cel salbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperarii,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebada murinda,
Zace palida vergina cu lungi gene, voce blânda —
Viata-i fu o primavara, moartea-o parere de rau;
Iar poetul ei cel tânar o privea cu îmbatare,
Si din lira curgeau note si din ochi lacrimi amare
Si astfel Bolintineanu începu cântecul sau.
Muresean scutura lantul cu-a lui voce ruginita,
Rumpe coarde de arama cu o mâna amortita,
Cheama piatra sa învie ca si miticul poet,
Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune
Si bogat în saracia-i ca un astru el apune,
Preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice batrâne,
Caci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvatatilor mireni;
Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugraveste din nou iarasi pânzele posomorâte,
Ce-aratau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
S-acel rege-al poeziei, vecinic tânar si ferice,
Ce din frunze îti doineste, ce cu fluierul îti zice,
Ce cu basmul povesteste — veselul Alecsandri,
Ce-nsirând margaritare pe a stelei blonda raza,
Acum secolii strabate, o minune luminoasa,
Acum râde printre lacrimi când o cânta pe Dridri.
Sau visând o umbra dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca doua basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergina, cu glas blând, duios încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aseaza-n tron de aur sa domneasca lumi rebele
Si iubind-o fara margini, scrie: “visul de poet”.
Sau visând cu doina trista a voinicului de munte,
Visul apelor adânce si a stâncelor carunte,
Visul selbelor batrâne de pe umerii de deal,
El desteapta-n sânul nostru dorul tarii cei strabune,
El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.
……………………………………………………………………..
Iara noi? noi, epigonii?… Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrâne, urâte,
Masti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
În noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Si de-aceea spusa voastra era sânta si frumoasa,
Caci de minti era gândita, caci din inimi era scoasa,
Inimi mari, tinere înca, desi vpi sunteti batrâni.
S-a întors masina lumii cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarasi trecutul, fara inimi, trist si rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!
Voi, pierduti în gânduri sânte, convorbeati cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Caci al nostru-i sur si rece — marea noastra e înghet.
Voi urmati cu rapejune cugetarile regine,
Când plutim pe aripi sânte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéti.
Cu-a ei candela de aur palida întelepciune,
Cu zâmbirea ei regala, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semanat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastra: o lira,
Ce la vântul cald ce-o misca, cântari molcome respira;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutatoare ce nimica nu viseaza,
Ce tablourile minte, ce simtirea simuleaza,
Privim reci la lumea asta — va numim vizionari.
O conventie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciuna;
Ati luptat lupta desearta, ati vânat tinta nebuna,
Ati visat zile de aur pe-asta lume de amar.
“Moarte succede vietii, viata succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte;
Oamenii din toate cele fac icoana si simbol;
Numesc sunt, frumos si bine ce nimic nu însemneaza,
Împartesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Si pun haine de imagini pe cadravul trist si gol.
Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncâlcita,
Ce mai mult o încifreaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpura si aur peste tarâna cea grea.
Ramâneti dara cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce faceati valul sa cânte, ce puneati steaua sa zboare,
Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruina,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina —
Toate-s praf… Lumea-i cum este… si ca dânsa suntem noi.
*
Selectie de: Nicoleta Toma, 14 ani
Scoala Nr. 10, Focsani, Romania
