Otetelişenii sînt cunoscuţi ca patrioţi ai Ţării Româneşti şi de-aceea nu ne prinde mirarea de-a vedea la ce frumoase scopuri au destinat acest boier bătrîn averea sa. Încă pe la anul 1830 vedem figurînd un Otetelişanu în Societatea filarmonică, vedem cum începătorul teatru românesc tipăreşte repertoriul său, nepretenţios şi cu toate acestea ales, dintr-un fond al căminarului Otetelişanu. Uzufructul averei răposatului Ioan Otetelişanu, reprezentînd o rentă de 150 pînă la 200 de mii de lei noi, rămîne după testament la dispoziţia soţiei sale. Iar după moartea acesteia, averea aceasta va forma un fond pentru crearea unui institut de fete cărora – zice testamentul – li se va da învăţătura şi creşterea ce se cuvine unor mame de familie fără pretenţii şi fără lux. Escedentul eventual al averei se va capitaliza şi va constitui pentru elevele acelui institut un fond de zestri, cari însă nu vor putea fi nici mai mari nici mai mici decît de două sute de galbeni.
D-nii Ioan Cîmpineanu şi Ioan Kalinder sînt numiţi prin testament administratorii bunurilor lui Otetelişanu. Ei vor stabili programul de studii al institutului, repartiţia veniturilor, constituirea zestrilor. Vor putea să delege din parte-li persoane care să perpetueze dreptul de administraţie şi să mănţie unitatea de direcţie a fondaţiunei Otetelişanului. În acest bărbat recunoaştem generaţia trecută a Ţărei Româneşti; binevoitoarea, patriotica generaţie care forma floarea Ţărei Româneşti înainte de 1848. De la anul acesta începînd, românii au pierdut simţul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut şi fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoşilor, instituţii nepotrivite cu trebuinţele modeste ale ţăranului dunărean au înăbuşit frumoasele şi spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr româneşti, ale unui naţionalism nu de fraze banale, ci d-un cuprins real. Nu-i minune dacă în mijlocul unei dezvoltări care, cu suflarea sa nelegiuită, au rupt fir cu fir toate tradiţiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufleteşti şi materiale a poporului românesc, oameni mai vechi s-au dat uitării, încît abia se mai auzea de ei, şi că vin a reîmprospăta numele lor în memoria unor urmaşi nedemni prin tristul şi ultimul act de iubire către neamul lor, prin testament. Fie-i ţărîna uşoară şi amintirea neuitată!
16 iunie 1876
