În fine, ceea ce am zis noi, s-a împlinit. Cehii cer autonomia þãrei lor; galiþienii, tirolezii, triestienii cer aceeaºi esenþã sub alte forme; ba chiar organul jidanilor unguriþi, Pester Lloyd, are inspiraþiunea de a recomanda guvernului austriac o deplinã îndreptãþire a naþionaliþãþilor. Adecã, cu astuþia ce le e proprie, vor a localiza reforma Austriei ºi uitã intenþionat cã este ºi o Transilvanie care cere aceeaºi autonomie pre care o care Boemia ori Galiþia. Opiniunea publicã a Austriei s-a pronunþat pentru cãderea constituþiunei, pentru rãsturnarea complectã a dualismului, care nu are nici o raþiune de a fi. Dacã suveranul s-ar învoi sã-ºi cercuie fruntea cu coroana Boemiei, el ar trebui prin consecinþã sã reprimeascã autonomia marelui principat al Transilvaniei.
Afarã de ceea ce creazã arbitraritatea omului nu esistã nimica în lume ce n-ar trebui sã fie cum e. Cauza acestei trebuinþe e raþiunea lui de a fi, ºi aceasta trebuie sã fie neapãrat o raþiune, nu o combinaþiune rãutãcioasã ori esaltatã, ci un rezultat neapãrat, neînlãturabil al unei cauze anterioare, asemenea cum din calculul cert a douã cifre certe iese un rezultat neapãrat, ce nu se poate shimba fãrã amestecarea unui element arbitrariu, neraþiunal. Acest element arbitrariu, neraþiunal ºi de aceea barbar e asemenea sabiei lui Brennus din cumpãna cu aur.
Sã vedem raþiunea de a fi a dualismului. Sînt cauze ce au trebuit sã-l producã; sau aceastã formã e numai o ficþiune diplomaticã, o variantã a eternului ,,divide et impera”, o formã arbitrarie care sã nu rezulte din ideea ce naturalmente o conþine în sine materialul ei – popoarele.
Condiþiunea de viaþã a unei legi, geranþia stabilitãþii sale e ca ea sã fie un rezultat, o espresiune fidelã a trebuinþelor unui popor ºi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinþe în articole ºi paragrafe este, dupã spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor – oricum ar fi el – are dreptul de a-ºi legiui trebuinþele ºi tranzacþiunile ce rezultã neapãrat din acele trebuinþe, reciprocitatea relaþiunilor sale, într-un cuvînt: legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decît din el însuºi. Alt element, strãin, esenþial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; ºi dacã-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnã de recunoscut a individualitãþii sale, cum, d.es., au impus francezii românilor. E o influenþã pacinicã, pre carea cel pasiv o primeºte cu buburie, cu despreþul sãu propriu, fãrã de a judeca cum cã din asta sã nascã nenorocire pentru el.
Al doilea mod de a impune e acela de a face din principie transcendente, din cerinþe ale omenerei, mijloace pentru scopuri de o altã naturã. Astfel preoþimea evului mediu esplica evangheliul asfel încît fãcea ca popoarele sã îngenunche ºi sub jugul unui rege rãu; astfel credinþa cea adîncã cãtre unitatea Austriei ºi cãtre tron a fost cauza indirectã, deºi principalã, care i-a fãcut pre români sã primeascã tacînd, cu o rezistenþã mult mai pasivã, umilirea dualismului.
Al treilea mod e cel mai simplu, deºi cel mai greu ºi mai nedrept. Þi-arogi cu insolenþã drepturile altuia ºi te susþii în proprietatea lor prin puterea brutã, proprie ori strãinã.
Sã cercetãm aceste trei puncte, unul dupã altul, ºi sã vadem dacã vreunul din ele pote fi reþiunea atitudinei escepþiunale a ungurilor din Austria, atitudine ce li dã în mînã domnia asupra unei naþiuni esenþial diferite de a lor, tot aºa de meri la numãr ºi nu mai înapoiate în culturã. Întîia raþiune prin care un popor poate egemoniza pre altul e superioritatea moralã.
Mãsurariul civilizaþiunei unui popor în ziua de azi e: o limbã sonorã ºi aptã de a esprima prin sunete – noþiuni, prin ºir ºi accent logic – cugete, prin accent etic – simþãminte. Madul de a înºira în fraze noþiune dupã noþiune, o caracteristicã mai abstractã ori mai concretã a noþiunilor în sine, toate astea dacã limba e sã fie naþiunalã, sînt ale limbei, cãci de nu va fi aºa, e prea lesne ca un om sã vorbeascã nemþeºte, d.es., cu material de vorbã unguresc. Afarã de aceea, civilizaþiunea unui popor constã cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecãri umane în genere cari sînt neapãretetuturor oamenilor, fie aceºtia mari ori mici, sãraci ori bogaþi, acele principie cari trebuie sã constituie fundamentul, directiva a toatã viaþa ºi a toatã activitatea omeneascã. Cu cît aceste cunoºtinþe ºi principie cari sã li fie tuturor comune sînt mai dezvoltate, cu atît poporul respectiv e mai civilizat. Cãci clasa inteligentã numai nu constituie civilizaþiunea, carea e ºi trebuie sã fie comunã tuturor pãturelor populaþiunei. Sînt popoare ce posed o respectabilã inteligenþãnaltã, fãrã de a fi ele civilizate; sînt altele cari, fãrã inteligenþã naltã, întrunesc toate condiþiunile civilizaþiunei. ªtiinþele (afarã de ceea ce e de domeniul public) trebuie sã prezinte lucruri proprie ale naþiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea ºi înaintarea omenirei; ãþile ºi literatura frumoase trebuie sã fie oglinzi de aur ale realitãþii în carea se miºcã poporu, o coardã nouã, originalã, proprie pre bina cea mare a lumii. Legislaþiunea trebuie sã fie aplicarea celei mai înalte idei de drept pusã în raport cu trebuinþele poporului, astfel însã încît esplicarea ori alicarea drepturilor prin lege sã nu contrazicã spiritului acelora. Industria trebuie sã fie a naþiunei aceleia ºi pãzitã de concurinþã; iar purtãtoriul ei, comerþul s-o schimbe pre aur, dar aurul, punga ce hrãneºte pre industriaºi ºi îmbracã pre agricultor, trebuie asemenea sã fie în mînele aceleiaºi naþiuni. Declarãm a înþelege, deºi nu concedem, ca cineva sã fie aservit vrunei naþiuni viguroase ce te supune cu putere brutã,ori unei alteia, ce te orbeºte cu lustrul civilizaþiunei sale. Dar sã fim servitorii…. cui? Celei mai decãzute populace din Europa, a cãrei vanitate nu e decît o lungã ºi scîrboasã donquixotiadã. Cãci ce au aceºti oameni ca sã ne superiorizeze? Au ei limbã? Au ºtiinþe? Au arti? Au legislaþiune? Au industrie? Au comerþ? Ce au?
Limba? Ar trebui sã li ife ruºine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construþiunea, modul de înºira cugetãrile, de a abstrage noþiunile, tropii, cu un cuvînt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germãneºte cu material de vorbã unguresc.
ªtiinþe? Ce au descoperit ei nou în ºtiinþe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirei? Istoria civilizaþiunei a înregistrat numai o nulã.
Lagislaþiune? Drepturi ºi legi sînt într-o eternã contrazicere. E o compilaþiune rãutioasã ºi nerumegatã a principielor celor mai contradictorie, principie care se escludunul pre altul. Alãturi cu o constituþiune nedreaptã ºi parþialã, liberalã însã pentru unguri, gãseºti legi din evul mediu mai barbare decît barbaria.
Arte ºi literaturã? O traducþiune rea din limba germanã, ºi ºtie toatã lumea cît de rea poate sã fie o traducþiune. Industria? Germanã. Comerþul? În mîna evreilor.
Va sã zicã nu au nimica aceºti oameni prin ce sã ne superiorizeze pre noi românii, ºi vom arãta numaidecît cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere moralã oarecare. Nu e pre lume o singurã inteligenþã care sã fie o mai rea espresiune a poporului ei decît cea maghiarã. Sã ne silim puþin a analiza spiritul, nu al poporului maghiar, pre care din inteligenþa lui nu-l vom putea cunoaºte niciodatã, ci al acestei coterie care-l guvernã, guvernîndu-ne totodatã ºi pre noi prin o ficþiune diplomaticã. Ieºitã din niºte ºcoli mizerabile, a cãror singurã þintã e propagare minciunei, în care n-au învãþat nimic alta decît fanatismul, primim o educaþiune care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaþiuni june ºi de aceea docile niºte principie sistematice, în flagrantã contradicþiune cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceºti oameni au devenit transcedentali. Aceste principie sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificatã, escamotate din concepþiunea esageratã a naþiunei lor, din noþiunea falsificatã a dreptului, – ce puteau fi ele decît pure minciune? În viaþa publicã însã ei judecã consecuent pre baza acelor principie mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacã toate consecinþele pe care le trag din principie falsificate nu sînt, nu pot fi, decît însãºi false. Nu trebuie dar sã ne mirãm dacã ei aplicã principiele cele mai mari ale popoarelor din viaþa publicã a popoarelor astfeli cum le aplicã; pentru cã ei le-au înþeles pre dos, pentru cã þesãtura falselor noþiuni fundamentale i-au fãcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ºtie acuzaþiunea care ni se face nouã românilor pentru cã solicitãm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dînºii? Ce întoarsã, ce minunatã trebuie sã fie acea gravã care face altuia o crimã din ceea ce el pentru sineºi croieºte o virtute! Tot ce constituie viaþa lor internã e o minciunã. De ce sã ne mirãm dacã alegerea la ei înseamnã beþie, bãtaie ºi omor? Sã nu ne mirãm dacã toate noþiunile au cu totul altã semnificaþie pentru cã sînt privite prin o prismã sufleteascã ce falsificã totul. Asemenea cum nu te poþi înþelege cu un om a cãrui limbã ºi noþiuni diferã astfel de ale tale încccccit el rãmîne el rãmîne pentru tine netraductibil, cãci tu nu ai noþiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: – tocmai aºa nu te poþi înþelege cu inteligenþa maghiarã. Împãcare sau tranzacþiune nu se încap aicea, cãci divergenþa noþiunilor fundamentale ºi a principiilor sistematice conditiuneazã o eternã diverginþã a deducþiunilor din ele. Va sã zicã aceia nu se încape acest mijloc dulce ºi pacific, care va fi etern neînþeles. Tu-i spui cã naþiunea româna vrea cutare ºi cutare lucru, el [î]þi rãspunde cã naþiunea românã nici nu esistã. Apoi înþelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decît cu desconsiderarea totalã a acestor oameni transcedentali, cu cari ne-a lipit un ucaz al tronului ºi de cari un decret drept ne poate tot aºa dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru cã generaþiunea ca atare nu are vina falsei direcþiuni a spiritului sãu. Vina acestei discreþiuni o au descreeraþii lor de magnaþi, a cãror vanitate i fãcea sã creadã cum cã în aceastã þarã, ce e mai mult a noastrã decît a lor, ei vor putea maghiariza pînã ºi pietrele. Magnaþi cari ºi-ncepeau viaþa cu scrieri fanatice ºi esaltate, spre a o sfîrºi în vreo casã de nebuni ori în drojdiele vieþilor beþiei ºi ale desfrînãrei; copii bãtrîni ce pãteazã pãrul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în aceastã naturã ce-i zic omeneascã.
Sã ne uitãm uitãm deplin sub zdreanþa de purpurã ce o pun ei pre profunda lor mizerie ºi vedem cum faptele concrete izbesc în faþã acele abstracþiuni statistice ce ei le prezintã lumei ºi cum toatã viaþa lor publicã e o parodie. Cele ºasesprezece milioane de unguri cu care înºealã Europa sînt o mincinã. ªi cine nu-ºi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încît bieþii locuitori nemþeºti nu ºtiau în urmã cum îi chiamã. Astfel, cu aparenþa, cu numele maghiar, ei vor sã mintã fiinþa germanã ori românã. Din nefericire, încercarea, pre lîngã aceea cã e perfidã, apoi e ºi eminamente vanã. Aceºti oameni, ei înºii, cu statutul lor, cu parlamentul lor, cu ministeriul lor nu sînt decît o minciunã, o ficþiune. D.es. e acest ministeriu îndreptãþit de a fi ministeriul poporului românesc? Nimica mai puþin decît asta, cãci îndreptãþirea trebuie sã purceadã de la poporul românesc ca atare; ºi acel popor neci a fost întrebat mãcar la noua reformã a lucrurilor. E acest parlament espresiunea poporului românesc? Nu …. Neci espresiunea acelui maghiar mãcar; cãci atuncea am trebui sã uitãm bãtaiele ºi omorurile la alegeri, influinþãrilemeschine ale guvernului ºi ale coruptei sale partide, starea escepþionalã a Transilvaniei, punerea sub acuzaþiunea candidaþilor opoziþiunali ori de altã naþiunalitate, intimidarea poporului prin ameninþãri, toate acestea am trebuit sã le uitãm pentru a zice cum cã aceastã minciunã ce se numeºte parlamentul Ungariei e o espresiune a popoarelor. ªi-apoi cîte mijloace nu vor gãsi acei oameni care þin punga þãrei în mînã pentru ca sã influinþeze ºi sã corumpã ºi mai mult? La ce-ºi voteazã ei oare fonduri de dispoziþiune?
Ungurii nu sînt superiori în nimica naþiunilor cu cari locuiesc la un loc; ºi acest palat de spume mincinoase cu care au înºelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolã a unor pretenþiuni ridicole. Kant numeºte ridicolul risipirea spontanee a unei aºteptãri mari într-o nimica întreagã, adicã: parturiant montes, nascitur ridicutus mus. ªi cu toate acestea, ãst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeºte cã definiþiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o naþiune ce se aflã încã în evul mediu cuprinsã de o febrilã epidemie spiritualã, o naþiune micã la numãr ºi fantasticã în aspiraþiuni cãreia o apucãturã politicã i-a dat neînþelepþeºte supremaþia asupra unor naþiuni tot aºa de mari la numãr ºi în nimica mai înapoiate. Ficþiunea trebuie redusã la valoarea ei proprie ºi trebuie risipitã aceastã valoare nominalã, care uimeºte ºi care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.
Sã trecem la punctul al doilea: la ideea eticã care a dominat poporul nostru cînd a primit tãcînd o reformã ce el o ura din suflet. Nu cred sã fie vreun ungur chiar care sã aibã bunomia de a crede cum cã în legile ºi mãsurele lor ne obligã creaþiunile unor creieri turburi ungureºti, ori semnãtura cutãrui om al lui Dumnezeu care se intituleazã, cu cale ori fãrã cale, ministru. Pre noi ne obligã pur ºi simplu semnãtura suveranului nostru. Suveranul reprezintã unitatea de stat austriac, ºi pentru noi el e personificarea naþiunei române. Noi sîntem amici ai unitãþii Austriei ºi tronul va gãsi în noi totdeauna apãrãtori sinceri, deºi legi pre cari nu ni le-am fãcut noi înºine nu ne obligã.
Ele sînt fãcute în flagrantã contradicþiune cu convingerea noastrã, fãrã consimþãmîntul nostru, cãci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false ºi nedrepte. Cum cã noi am crezut a trebui sã ne supunem deocamdatã acestor legi, din raþiunea de mai sus, e o mãsurã pre care oamenii de bine ne-o aprobã; cum cã însã nu trebuie sã cerem ameliorarea acestor legi e ºi mai sigur, pentru cã nu punem pre un teren fals ºi recunoaºtem legalitatea esistenþei lor, cînd ele a priori prin abþinerea noastrã sînt nelegitimate în sine, în esenþã, ºi legitimate numai în formã prin semnãtura Domnitorului pre care noi trebuie s-o respectãm pînã cînd respectãm unitatea Austriei. Se zice cã sã cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, – iatã iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competinþi de a ni dãrui lucruri pre care domnul [le] dãruieºte servului? Sîntem noi servii lor? Drepturile se dãruiesc? Sau sînt aceºti reprezintanþi din Dietã reprezintanþi fideli ai naþiunilor? Dar toatã lumea ºtie cã ungurii chiar în Ungaria proprie sînt în minoritate ºi cã numai prin influinþãri materiale la alegeri o au putut improviza acea adunãturã ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaþiune de domn ºi aservit, neci putem intra în tranzicþiuni cu oameni cari pentru noi nu sînt competinþi neci de a da, neci de a lua ceva, decît doar prin puterea brutã ce le-o pune la dispoziþiune imperiul, nu însã prin esenþa dreptului. Puterea esecutivã trebuie sã fie pentru noi aceea ce aplicã asupra noastrã legi ce ni le-am fãcut noi; iar nu aceea carea ni impune legi strãine ºi cãreia nu ºtim ce nume sã-i dãm. ªi apoi tranzacþiuni cu astfeli de oameni, cari în faptã n-au ei înºii nimica, a cãror esistinþã e iluzorie, nu prezintã neci o garanþie de duratã, ba încã te compromiþi pactînd cu ei asupra unor lucuri cari nu sînt ale lor. Atitudinea naþiunei române e anormalã, asemenea unui organ ce înceteazã de a funcþiona. Funcþiunea lui e în el, în destinaþiunea lui, ºi numai o împregiurare arbitrarie poate sã i-o opreascã. Asemenea ºi noi românii. Drepturile ºi legile ce au de-a ne guverna pre noi ni-s imanente nouã, cãci sînt imanente trebuinþelor noastre, vieþei noastre, noi nu avem a le cere decît de la noi înºine. Aceea cum cã ni se opreºte eserciþiul lor nu schimbã nimica din fiinþã.
Sã cercetãm mai de aproape raþiunea semnãturei ºi dacã ea poate însemna ori obliga mai mult decît sigiliul pre o sentinþã, care nu opreºte ca sentinþa sã fie nedreaptã. Sã vedem care e rolul normal al domnitorului ºi al sancþiuneai ºi dacã acestora amîndouã li e permis de a fi în contradicþiune cu voinþele, singure valabile, ale popoarelor ca atari. Nouã ni se pare cã pentru fiecare popor dreptul ºi legislaþiunea purced de la el, el ºi le creazã cînd ºi cum i trebuiesc, astfel încît, într-o normalã stare de lucruri, sancþiunea e o formalitate care n-ar trebui sã oblige dacã nu obligã sensul celor sancþiunate. Vom proba cã e aºa. Pentru ca un lucru sã esiste trebuie sã se întruneascã mai multe condiþiuni. Astfel, legea rezultã din trebuinþa poporului, din voinþa lui ºi din legiuire liberã, neintimidatã, a acelei voinþe. Este sancþiunea, acuma, o condiþiune de esistenþã a unei legi ori nu? Dupã noi, nu – cel puþin putem constata cã legal poate rezista poporul voinþei domnitorului, domnitorul voinþei poporului, ba. Va sã zicã, sancþiunea nu e condiþiunea de esistenþã a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugurã. Sancþiunea e un simbol, precum domnitoriul însuºi e asemenea un simbol, e personificarea fiecãreia din naþiuni, vîrful întîmplãrilor istorice, titlul ce se pune pre o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însã sancþiunea are un înþeles grav, cãci ea sînþeºte ºi dã concursul brut dominãrii nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalitãþii naþionale, înãduºirea unuia prin cellalt, ºi individele din popoare, deºi nu recunosc în conºtiinþa lor acele legi, deºi nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea “asuprã-le fãrã ei”, totuºi prin acea semnãturã, care reprezintã o idee secularã, ei sînt obligaþi cu corpul, deºi nu cu sufletul. Va sã zicã, în simbol chiar ne obligã iarãºi ideea secularã a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndatã ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai esistã. Ideea asta însã pînã azi a fost o credinþã, o religiune, a românului. Ideea asta însã trebuie sã se conformeze cu trebuinþele popoarelor tuturor, ea sã trãiascã în toate, toate sã trãiascã în ea, deºi fiecare în concentraþiunea sa proprie. Ea sã fie comunã tuturor popoarelor, cum o religiune poate fi comunã mai multor individe fãrã ca de aceea individele sã nu aibã fiecare interesele sale proprie. Astfeli federaþiunea garanteazã pre de-o parte dezvoltarea proprie a fiecãruia din popoare, pre de alta e gagiul cel mai sigur al unitãþii Austriei. Repetãm cã simbolul nu-ºi poate dispreþui ideea ce o conþine, cãci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort ºi fãrã înþeles. Simbolul nu ne poate obliga decît pînã cînd ne mai obligã ideea; dea Dumnezeu ºi prevederea celor mari ca sã nu ni devinã odioasã. Ideea – pretinde ea neapãrat dualismul, ori dualismul nu e decît un abuz cu credinþele noastre seculare?
Nu, unitatea Austriei nu cere esistenþa unei Ungari[e] cum este ea astãzi. Ungaria cum este nu e condiþiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastrã iniþiativã, am putea proclama autonomia Transilvaniei fãrã ca prin asta sã periclitãm unitatea Austriei, singura raþiune care are respectul nostru ºi care ne obligã. Legi, mãsure, anexãri siluite: astea toate, deºi nu le putem respinge cu braþul, noi nu le recunoaºtem, ºi la rãsturnarea lor, inauguratã deja de popoarele Austriei, vom fi gata ºi dintre cei dintîi. Noi avem drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voinþa noastrã chiar ºi noi nu trebuie decît sã anunþãm puterea ce se întîmplã a fi esecutivã cã le vom esersa. Dacã acea putere se va simþi dispusã de a avea o altã voinþã decît cea a noastrã, aibã-o sãnãtoasã! Nouã neci nu ne poate pãsa, pentru cã într-un stat constituþiunal guvernului nu-i e permis de a avea o voinþã proprie ºi neci trebuie sã fie altãceva decît braþul legilor ce ni le facem noi înºine. Aºa trebuia fãcut cînd cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvatã de guvern fãrã ca organul lui sã arete o cauzã ºi o lege care sã justifice gravitatea cauzei; dizolvînd însã comitetul Adunãrei fãrã a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, cãci constituirile adunãrilor ºi comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu ºtirea guvernelor. Dacã guvernele ar avea sã-ºi dea învoirea lor ori sã dizolve dupã plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decît o iluziune. Adunarea de la Miercurea ºi comitetul ei putea sã lucreze pînã azi, fãrã de a-i pãsa mãcar de un guvern ce a dizolvat-o fãrã a-i spune motive legale.
Nu, pînã ce legislaþiunea nu va fi pusã în mîinile tuturor popoarelor ca atari pînã atuncea sancþiunea nu poate opri ca o lege sã fie nedreaptã ºi neprimibilã; cum sigiliul pus pre o sentinþã nu constituie dreptatea ori revocabilitatea ei. Tronul trebuie sã cedeze naþiunilor. Rolul care rãmîne pre sama tronului e încã foarte mare. El e stînca neclintitã ºi neinfluinþatã a dreptãþii, personificarea fiecãreia din naþiunile ce privesc cu mîndrie la el. De aceea, regele Belgiului e aºa de iubit, cãci poporul e în el ºi el e în popor! Trebuie ca domn ºi popor sã se identifice; cel întîi sã fie espresiunea celui din urmã, astfel ca voinþele lor sã nu se contrazicã niciodatã!
Trecem la punctul al treilea, la acela al susþinerei în niºte drepturi rãpite prin puterea brutã. Lasã cã într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decît egala îndreptãþire a tuturor, mãsure brute nu-ºi au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plãcea ca sã nu prea facã nimeni apel la acea putere teluricã ºi sîngeroasã, cãci asta ar însemna a uita cã însuºi în armatã proporþiunea germanilor ºi maghiarilor faþã cu slavii ºi românii e cea de “2:8”. Austria încã n-a avut o rãscoalã militarã, dar se prea poate cã timul sã nu fie tocmai departe, cãci astãzi, prin voluntari, armata cugetã, pre cînd ieri încã era numai o masã. ªi sã nu se uite cã inteliginþa tuturor popoarelor din Austria e eminamente naþiunalistã.
În fine, mã mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastrã cîtuºi de puþin ce acea a ungurilor. Pentru cã sîntem alãturi cu ei ori pentru cã binevoiesc ei a o combina?
Sã-i lãsãm dar de o parte pre aceºti oprimãtori ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stãri escepþiunale, cu torturele lor ca în evul mediu, cu jurãmintele sacrilege, oameni ce mistificã unde nu pot contesta ºi mint unde nu pot combate. Ei nu sînt competinþi ca sã nu dea nimica; ºi, de ne-ar da, e dãtoria noastrã ca de la ei sã nu primim noi nimica. Sã apelãm cu toatã vigoarea de care dispunem la instanþa adevãratã: “la tron!”
Toate naþiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, ºi cînd vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare ºi secular ce se numeºte: Istoria Austriei!
În reconstrucþia Austriei trebuie ca sanþiunea popoarelor ca atari sã premeargã sancþiunea suveranului.
Toate popoarele sînt setoase de viaþã proprie, ºi numai din egala îndreptãþire a tuturor se va naºte ecuilibrul. Atunci numele “Austria” va fi sinonim cu “pacea”.
22 ºi 29 aprilie 1870
