Calistrat Hogaş | Pe drumuri de munte | Amintiri dintr-o calatorie | Pe Şeştina

Publicat deMadalina Marcu

Pentru a merge din Borca la Şarul Dornei, ţinta călătoriei noastre, am fi putut ţinea sau drumul înainte, pe la Broşteni, şi de aici pe valea Negrei, sau puteam face baza triunghiului, tăind dea dreptul peste Cerbul, pe poteca de picior a muntenilor; cel dintâi mai lung şi mai uşor, cea de-a doua mai scurtă şi mai anevoioasă. Ne oprirăm la umbra unei sălcii de lângă o fântână şi ţinurăm sfat. Tovarăşul meu era pentru drumul pe la Broşteni, eu pentru cel de peste Cerbul. Părerea mea izbuti, cu condiţie numai ca să luăm cai, deoarece opincile noastre erau aproape ferfeniţă şi, prin urmare, tălpile noastre în primejdie.

Peste drum de fântâna lângă care sfătuiam, se afla o casă ţărănească cu o înfăţişare curată pe din afară. Sărirăm un pârlaz şi intrarăm în ogradă. După primirea obişnuită, pe care ne-o făcură doi câini hărţăgoşi, ne ieşi sprinten înainte, de după casă, o femeie tânără, subţirică şi nu tocmai naltă.

— Bine-am găsit, nevastă, zisei eu, bucuroşi la oaspeţi?
— Bine-aţi venit; bucuroşi, poftim, îmi răspunse ea, cu glas ascuţit şi mlădios. Poftim pe-aici, repetă femeia, cu acelaşi glas; şi apucând înainte, ne duse sub o şandrama, în dosul casei. De o parte fumega un foc pe sfârşite, iar de alta şedea bărbatul pe un scaun lung de ţară, cu patru picioare, înaintea unei mese rotunde. O mămăligă răsturnată chiar atunci şi o strachină cu borş de fasole şi perje verzi alcătuiau ospăţul frugal al acestei perechi de oameni.

— Bine-am găsit şi poftă bună, zisei intrând sub şandrama şi adresându-mă românului.

— Foarte mulţumim, şi bine-aţi venit, ne răspunse el, abia urnindu-se de pe scaun. Poftim de şedeţi; şi ne arătă o laviţă.

— Mult n-o să stăm, că ne grăbim.
— Poftim de odihniţi şi, dacă nu vi-i cu supărare, poftim de gustaţi ceva cu noi. Ia mai dă două linguri, Axinio, pentru dumnealor şi caută ceva de şezut, zise românul femeii lui.

Nici mămăliga şi nici borşul românului nu mă prea ispiteau; totuşi mă aşezai la masă pe un scaun cu trei picioare, care slujea la mestecat mămăliga. Tovarăşul meu se puse pe scaunul Axiniei, iar Axinia pe o cofă cu apă.

— Şi-ncotro mergeţi? mă întrebă românul.
— Spre Şarul Dornei, răspunsei, şi ne-ar trebui nişte cai ca să putem tăia peste munte, în valea Negrei.

— Vreţi să mergeţi prin Şeştină?
— Nu cunoaştem locul; dar prin Şeştină sau pe altundeva, destul că voim să fim în Şar pe poteca cea mai scurtă.

— Atunci peste Cerbul şi prin Şeştină; scoborâţi în Neagra la Mârcu, ş-apoi apucaţi valea spre Dârmocs, Panaci, păltiniş şi ieşiţi în Şar.

— Şi cai unde-am putea găsi? întrebai eu.
— Dacă vă trebuie numaidecât, avem şi noi.
— Atunci treaba merge de minune; cât o să plătim?
— Câte cinci franci de cal, ca să vă ducă până-n Neagra Şarului.
— Plătim cinci franci; dar ce facem cu caii acolo?
— Apoi merge Axinia cu dumneavoastră pe jos.
— Atunci ne-am înţeles; când putem pleca?
— O să zăboviţi numai pân-om prinde caii de pe deal; pân- atunci îţi odihni o ţâră-n casă.

Ne scularăm de la masă. Axinia plecă la deal după cai, noi intrarăm în casă şi ne culcarăm, românul rămase afară.

Dormirăm două ceasuri bune. Când ne scularăm, erau patru ceasuri după-amiază; iar caii gata înşeuaţi.

O tarniţă de lemn acoperită cu o pocladă subţire, strânsă cu o curea de piele adusă pe sub pântecele calului şi înnodată la o parte, alcătuia ceea ce noi am numi o şa. Până ce să cercetăm noi caii, până ce să mai punem câte o pernă peste pocladă şi până ce să închingăm caii din nou, Axinia se duse sub şandramaua de dindos, intră apoi în casă şi, când ieşi în pragul uşii gata de plecare, cât pe ce să n-o mai cunoaştem. Se spălase, se pieptănase şi se îmbrăcase. Era o femeie ca de douăzeci şi cinci de ani cu faţa lungăreaţă şi trăsături foarte regulate; nasul, mai cu seamă, drept şi proporţionat, îndeplinea ceea ce lipsea ochilor ei prea mici, dar negri, vii şi scânteietori; gura mică, părul negru, trupul sprinten… Pe vârful capului, înnodat cu oarecare neîngrijire şi cochetărie avea un tulpan untdelemniu şi nou de tot; gâtul îi era încărcat cu mărgele de toate feţele şi o cămaşă vârstată cu borangic îi îmbrăca jumătatea de sus a corpului său; de la brâu în jos, două fote se scoborau până deasupra gleznelor; picioarele îi erau goale, dar curate; iar cruciş peste umăr, atârnată la şoldul stâng, purta o geantă de lână vărgată cu negru şi roş; astfel, Axinia era gata de drum. Plătirăm 10 lei românului, încălecarăm şi plecarăm.

Erau cinci ceasuri după-amiază. Cât-colea, Axinia ţesea iute din picioare, şi sânurile-i tari săltau în cadenţă sub cămaşa-i albă şi subţire.

Muntele Cerbu începe drept în loc; şi aproape-mi strâmbam gâtul, uitându-mă spre vârful lui. Suisem atâţia munţi călare sau pe jos; îmi venea totuşi greu să-mi dau seama cum era să urcăm noi pe spatele Cerbului. Caii de munte însă au ceva din firea caprelor: cu piciorul subţire şi nervos, cu unghia fină şi sensibilă, deştepţi din fire, cuminţi din împrejurări, caii de munte sunt un dar nepreţuit. Fără să-i cârneşti din frâu, ei aleg singuri poteca cea mai bătută. Totuşi niciodată n-am înţeles pentru ce caii aceştia merg pe marginea despre prăpastie, când drumul e tăiat în coasta muntelui; e adevărat că oarecare fiori îţi răcesc inima, când te uiţi în jos; poţi însă fi pe deplin încredinţat că niciodată calul de munte nu va călca greşit.

Cerbul e un munte urât. Prea înclinat, ploile torenţiale i-au săpat coastele, şi mâncături adânci de lut galben cu gingini verzi şi sărăcăcioase îl brăzdează din creştet până-n poale; iar poteca de suit şerpuieşte, de regulă, pe fundul adânc al acestor mâncături. Lut la dreapta, lut la stânga, tufe de mesteacăni nevoiaşi deasupra capetelor noastre, nici o privelişte pentru ochi, nici un orizont pentru suflet… toate acestea făceau drumul nesuferit. Strâns între tovarăşul meu, care mergea înainte pe roaiba lui mică şi slabă, şi între Axinia, care se acăţase de coada calului meu, mă simţeam arestat. Fu un moment când crezui că mă duc pe spate; poteca suia prea pieptiş şi Axinia, atârnându-se prea greu de coada calului meu, bietul dobitoc se lăsă pe picioarele de dinapoi.

— Bine, Axinio, fată hăi, o să cădem şi eu şi calul peste tine, ş-o să-ţi fie cam greu, zisei eu, cumpănind calul înainte.

— Nu te teme, cucoane, nu te teme, că nu cazi; numai ţine-te bine, că e cam cheptiş.

— Da lasă-te de coada calului, c-ai să mă dai de râpă; n-auzi? du-te mai bine şi te ţine de coada iepei, că boierul cel tânăr îi mai uşor.

Acest argument convinse pe Axinia, care, trecând iute ca o suveică pe lângă mine, se agăţă de coada iepei tovarăşului meu, fără ca el să bage de seamă. Rămăsei puţin în urmă. Tovarăşul meu, lung şi subţire şi cu picioarele lungi, se ţinea plecat înainte şi ghebos pe roaiba lui mică şi slabă; Axinia, silită de natura drumului şi de mijlocul ce-şi alesese ea pentru a urca la deal, mergea plecată înainte, iar trupul ei rotund şi învelit în fotele-i strâmte, sucindu-se când la dreapta, când la stânga, urma, în mişcare şi cadenţat, mecanismul picioarelor.

După un ceas şi jumătate de un mers anevoios ieşirăm deasupra Cerbului; şi de unde credeam că vom întâlni vreuna din acele aşezături limpezi, ce de regulă se deschid pe vârful munţilor, ne trezirăm în faţă cu o nesfârşită încurcătură de poteci înguste şi cotigite care şerpuiau, se încrucişau şi se pierdeau pe sub tufele dese de mesteacăni ce ne împrejmuiau mersul. Axinia, care poate să fi avut ceva din firea stâlpului de foc ce călăuzea pe maghii din răsărit, apucă înainte pe una din poteci şi dispăru în desimea mestecănişului mărunt din calea noastră; iar ochii noştri nu se dezlipeau de capul ei, care ne slujea de cârmă în această mare de frunziş numai atâta de adâncă pe cât era şi Axinia de înaltă.

Tulpanul ei untdelemniu ne făcea o mulţime de şotii; aproape de aceeaşi faţă cu frunzele de mesteacăn, de multe ori îl pierdeam din vedere; şi, luându-ne atunci numai după clătinarea frunzelor, care putea fi pricinuită de vânt, apucam câte o cărare greşită; Axinia însă avea grijă să se uite înapoi din când în când.

— Nu pe-acolo, nu pe-acolo! striga ea, când ne vedea că apucăm rău; faceţi după mine!

Şi când noi căutam capul Axiniei la dreapta, glasul ei răsărea la stânga. Ciuda noastră şi necazul cailor, care trebuiau să taie de-a dreptul prin tufe, nu erau proaste.

— Bine, Axinio, fată hăi, zisei eu când putui fi mai aproape de dânsa: Cine dracu ţi-o şoptit Tulpan verde ţi-ai făcut?

Nu vezi că cuconaşul ist tânăr te prăpădeşte din ochi prin mestecănişul ist broticiu ca şi tulpanul tău? Batâr, de te făcea măta mai naltă, ca să-ţi răsară părul şi ochii tăi negri deasupra frunzişului! Dar aşa? Pare că eşti un buratec, fa, la cap; el verde, frunzele verzi; mesteacănii mărunţi, tu numai cât dânşii… O să ne rătăcim, fată hăi!

— Las’ că mă uit eu înapoi şi vă strig, când îţi apuca rău.
— Ba să strigi tu pe naiba; cu strigătul tău ne bagi prin toate tufele. Ia să faci bine să nu te dezlipeşti de botul calului, ori te leg la oblânc! Ce dracu, parcă eşti o suveică.

— Haide, hai, că înnoptăm în pădure şi ne mănâncă ursu, zise ea iuţindu-şi pasul şi fără a se uita îndărăt.

Şi după cum pământul era de ondulat, tot aşa şi ea, acum se cufunda în frunzişul ca o apă, acum numai capul i se arăta pe deasupra.

— Mare lucru, să nu fi dat strechea peste tine, Axinio, zisei eu iuţind calul şi căutând a mă ţinea cât mai aproape de dânsa.

Ea îşi căuta însă de drum, ţesând iute din picioare şi lunecând ca o zvârlugă pe poteca strâmtă şi cotigită, ce şerpuia pe sub mestecăniş. Înţelesei că cu Axinia n-o poate cineva scoate la capăt aşa de uşor… Mă mulţumii, deci, a căuta să mă ţin cât mai aproape de dânsa. Cât-colea, tovarăşul meu înota şi el prin desişul verde cu roaiba lui mică şi slabă. În cele din urmă, ne ajunse şi el.

— Uff!… făcu Axinia, scoţând din geantă o basma albă cu horbotă groasă pe margini şi ştergându-şi faţa de sudoare; uf, ce zăpuşeală! Şi se lungi pe iarbă sub o tufă de mesteacăni.

— Vezi, dacă ţeşi prea iute, suveica dracului, c-ai ostenit? zise tovarăşul meu, descălecând.

— Ei şi pe ‘neata te-o pălit nila! parc-ai să faci pânză cu mine.
— Pânza ca pânza; vi-ţi înţelege voi mai pe urmă, Axinio, zisei descălecând şi eu; dar, pân-atunci, n-ai face rău să-mi spui unde-o să mânem noi în ias’ noapte?

— Unde? La Avrum în Şeştină, răspunse ea, cu siguranţă.
— Şi, mă rog, ce mâncare-i Avrum al tău din Şeştină, despre care îmi spui ca de un om pe care toată lumea e datoare să-l cunoască?

— Da ce? ‘Neata nu ştii? Avrum din Şeştină, crâşmariu.
— Da cum să nu-l ştiu! Mi se pare că sunt chiar oleacă de cimotie cu el.

De altmintrelea întrebarea mea era de prisos şi răspunsul putea fi de la sine cunoscut. Cine zice, în satele şi localităţile noastre de munte, Avrum, Iţic, Leiba, Burăh, Şloim zice crâşmar, adică un fel de păianjen, care-şi ţese pânza lui la locul cel mai prielnic, pentru a-i cădea în mreajă tot felul şi, pe cât se poate, mai multe insecte; şi, precum păianjenul stă la pândă în mijlocul pânzei sale, tot aşa Avrum sau Iţic pândesc pe trecători de la umbra crâşmei lor.

— Şi mai avem mult până la Avrum al tău?
— A mai fi pe jumătate cât am mers. După câteva minute de odihnă, încălecarăm şi plecarăm. Soarele cumpănise acum după dealuri şi nu mai poleia cu cele din urmă raze ale sale decât piscurile munţilor din răsăritul ce se întindea la spatele noastre. Pe nesimţite însă îşi stinse şi apusul lumina sa şi liniştea amurgului cuprinse nemărginitul ocean de munţi, ce ne înconjura din toate părţile. Axinia îşi vârâse în geantă basmaua sa albă cu horbotă groasă pe margini; tovarăşul meu începuse să-şi încheie, cu îngrijire, la piept vengherca lui soldăţească; eu îmi aruncasem mantaua pe umere; sudoarea se uscase de pe cai…

În munte, radiarea nocturnă se face repede şi răcoarea nopţilor senine e cu atât mai mare, cu cât ziua a fost mai călduroasă.

Când părăsirăm mestecănişul spre a intra în Şeştină, înnoptase de tot, şi frigul se făcuse simţitor. Luna plutea slobodă în depărtările umbroase ale spaţiului deşert, împrejmuindu-şi chipu-i mort şi palid cu o fantastică ramă de întuneric şi lumină. Înaintea noastră, lungă, largă şi pleşuvă, se întindea Şeştina ca un luciu de apă, încremenit sub o reţea de umbră; ai fi zis că o iarnă prea timpurie aruncase un giulgiu de brumă peste umerii goi şi pustii ai Şeştinei!…

Sub razele piezişe ale lunii, umbrele înalte ale ierburilor închipuiau figuri întunecoase şi nemăsurat de lungi pe întinderea sură a câmpiilor; iar vântul uşor, clătinând alene aceste ierburi, pricinuia un joc fantastic de umbre bizare.

După două lungi şi friguroase ceasuri de mers sub întunericul nopţii, descălecarăm dinaintea crâşmei lui Avrum din Şeştină. Avrum însă se culcase şi crâşma sau — mai bine zis — cocioaba lui de scânduri dormea dusă şi ea, zgribulindu-se de frig şi înghemuindu-se, parcă de frică, în umbra uneia din îndoiturile mai apărate de vânturi ale Şeştinei.

— Ei, şi acum, zisei descălecând, unde e Avrum al tău, Axinio?
— S-a fi culcat lifta cea jidovească, da las’ că mă duc eu amu şi-l scol.

Şi, în adevăr, până ce să legăm noi caii de câte un par al unui gard de răzlogi, Axinia se şi duse la uşa crâşmei, fără a se îngriji de câinii cu care, pe cât înţeleserăm, avea o destul de veche cunoştinţă.

— Domnu Avrum, domnu Avrum! auzirăm noi pe Axinia strigând şi bătând cu pumnul în uşa crâşmei.

Nici un răspuns.
— Domnu Avrum, domnu Avrum!… Aceeaşi tăcere.
— Pârli-te-ar para focului, perciunatule!… Domnu Avrum, domnu Avrum!

Şi pumnul Axiniei, mic şi nervos, izbea repede şi puternic în uşa hodorogită a crâşmei.

Un glas gros şi somnoros păru că se aude dinlăuntru.
— Eu, eu, Axinia din gura Borcii; deschide. Acelaşi glas dinlăuntru ridică diapazonu-i răguşit şi somnoros.
— Da deschide, că-s cu doi boieri şi n-au unde mânea. Ne apropierăm de uşă.
— Hîîî? Da ce caută boierii pe vremea asta aici? Du-te, nu deschid, răspunse el cu accentul particular jidovilor din Galiţia, care de-abia rup româneşte.

— Jupâne Avrum, zisei eu bătând în uşă, cu dosul a două degete, deschide, suntem oameni buni, am înnoptat aici şi n-avem unde mânea; deschide, te rog, să ne dai ceva de-ale mâncării şi vreo odaie de mas; plătim.

— Eu nu zic că nu sunteţi oameni buni, răspunse el dinlăuntru şi cu acelaşi accent, da eu nu vând noaptea şi n-am unde să vă primesc; să vă duceţi dumneavoastră alăturea să mâneţi.

— Da ce? este vreo casă alăturea, Axinio? întrebai eu pe femeie.
— …Cornu lui cel jidovăsc! I-auzi, spurcatu dracului, vă trimite alăturea, să mâneţi cu ţiganii, răspunse ea scoborând glasul.

— Cum cu ţiganii?
— Doar alăturea sunt nişte lăieşi, care s-o aşezat aici cu cortu, de potcovesc, vara, caii omeneşti.

— Ş-or fi potcovind şi pe oamenii care le cad la îndămână?
— D-apoi?! Înţelesei că vorba de “boier” nu prea fermecase auzul lui Avrum, şi până într-atâta nu-l fermecase, încât ne trimitea să mânem alăturea cu ţiganii…

Aş fi trecut uşor peste dispreţul ce arăta Avrum pentru toţi “boierii” concentraţi de astă dată în una şi singura mea persoană şi chiar aş fi închis gura amorului meu propriu jignit, dacă cel puţin pârdalnicul de stomac nu s-ar fi împotrivit!…

— Domnule Avrum, deschide, te rog, numai să cumpărăm ceva şi ne ducem, zisei, fără a schimba bătaia în uşă şi fără a ridica glasul.

— Nu vând noaptea, nu deschid, mă rog să vă duceţi de-aici.
— De dus ne-om duce, da de deschis trebuie să deschizi şi de vândut trebuie să vinzi; aprinde lumânarea şi deschide, zisei bătând cu pumnul în uşă.

— Hîîî?… Da ce? Parc-am să deschid de frică? Da dumneavoastră sunteţi boieri, mă rog?

— Frică, nefrică, boieri, neboieri, deschide ori stric uşa! şi izbeam cu pumnul în uşă de se zguduia cocioaba întreagă.

— Hîîî… Sură!
— Vuus?! se auzi întrebând din fundul crâşmei un glas de femeie speriat.

— Bate la uşă, vrea să strice uşa! Aprinde lumânarea! Iaca, deschid.

Când păşirăm pragul, o duhoare alcătuită din toate miresmele pământului îmi străbătu până-n creieri: nu te pricepeai dacă miroase a pământ, a ouă clocite, a grăsime râncedă, a peşte sărat, a piele nedubită, a brânză iute, a curechi murat… nu mirosea a nimic din toate acestea, dar mirosea a toate acestea la un loc… Trebuie să recunosc nasului meu însă gloria de a fi înfruntat cu un adevărat eroism această duhoare ciumată, fără ca totuşi să se strâmbe câtuşi de puţin.

— Bună vremea, domnule Avrum, zisei intrând; se vede că nu-ţi prea plac muşteriii de noapte, de te culci aşa devreme?

Jidovul, înmărmurit de spaimă, stătea nemişcat şi nu răspunse, deocamdată, nimic. Tăiat pe fundul de lumină roş-palid al lumânării somnoroase de seu, pe care Sura o ţinea în mână la spatele lui, Avrum rămăsese ca trăsnit sub înfăţişarea mea.

Ş-apoi, peste urmele ce spaima întipărise fiinţei sale întregi, întâmplarea mai aruncase o pereche de “neexprimabili” couleur Isabelle, o cămaşă ce bătea în floarea unui roş spălăcit, nişte papuci de teletin şi nişte aţe ce-i spânzurau de toate părţile… Cu mâinile în aer, cu trupul plecat spre dreapta, ca şi cum s-ar fi ferit de-o lovitură, cu picioarele desfăcute larg, Avrum avea aerul unui semn de întrebare; iar deasupra tuturor, răsărea capul lui Avrum înzestrat cu toate podoabele tipice ale rasei sale: cu fruntea înaltă şi acoperită de o piele subţire şi des încreţită, cu ochii mici ce se mişcau iute şi neastâmpărat în dosul unor pleoape pleşuve şi îmbujorate, cu nasul uscat şi coroiat, cu faţa lungă şi înfăşurată într-o barbă sălbatică şi terminată în furculiţă, dar mai ales cu nelipsiţii săi perciuni care, în şuruburi lucioase, tremurătoare şi pline de puf, se scoborau de la înălţimea tâmplelor până în josul urechilor.

De altmintrelea, Avrum avea tot dreptul să facă cu mine pe semnul de întrebare; şi nu numai Avrum, dar orice muritor ar fi rămas nedumerit asupra soiului de om ce putea să se ascundă sub o manta lungă şi largă, sub o pălărie vastă, cu revolver la stânga, cu un ciomag în dreapta, cu raniţa-n spate şi cu opinci la picioare. Mai pune pe lângă acestea o faţă posomorâtă, o barbă grozavă, nişte ochi încruntaţi şi, deasupra, ceasul târziu de noapte la care noi băteam deznădăjduit în uşa lui Avrum, şi oricine înţelege că toate Surele şi toţi Avrumii pământului datori erau să simtă fiori de groază prin oasele lor… Şi când te gândeşti că mie nu-mi era decât foame şi că nu jucam poate această comedie decât pentru un covrig uscat şi trei măsline zbârcite sau pentru o şuşăniţă de pastramă, cu care la nevoie mi-aş fi putut cârpi opincile rupte!…

— Putem găsi la dumneata ceva de-ale mâncării, domnule Avrum? zisei aşezându-mă pe un scaun de lemn unsuros, ce se afla lângă tejghea, în partea despre uşă.

Jidovul păru că-şi vine în fire.
— Da, mă rog, cine sunteţi dumneavoastră, şi ce vreţi de la mine?

— Deocamdată, domnule Avrum, nu suntem decât nişte oameni flămânzi, şi vrem să cumpărăm ceva de-ale mâncării; cred că cu parale o să ne dai.

Şi pusei pe tejghea o piesă de 5 lei.
— Doar ţi-am spus eu, domnule Avrum, că dumnealor sunt nişte boieri de la oraş, şi dumneata te-ai speriat degeaba, zise Axinia amestecându-se în vorbă.

— Da eu nu m-am speriat, numai n-am ştiut cine sunt dumnealor, răspunse dezmeticindu-se Avrum, ai căruia ochi recăpătaseră privirea lor vicleană şi lacomă la sclipirea pe care piesa de 5 lei o arunca sub flacăra lumânării de seu aşezate de Sura pe tejghea.

— Domnu Avrum are dreptate, Axinio; acum însă când cunoşti cine suntem, domnule Avrum, poţi să ne dai ceva? cu parale, bineînţeles; suntem cam flămânzi.

— Poftim, mă rog, ce vreţi să vă dau?
— Mai întâi câte un păhărel de rachiu şi câte un covrig; da rachiu să ne dai de cel care bei dumneata sâmbăta…

— Bucuros… Sură, adă garafa cu rachiu din dulap. Şi altceva? întrebă Avrum, rezemându-se cu amândouă mâinile pe tejghea şi plecându-şi spre noi jumătatea persoanei sale, care răsărea de după aceeaşi tejghea întocmai ca a unui orator de după tribună.

— Apoi multe am vrea noi; dar dă-ne şi dumneata, deocamdată, ce ai mai bun în crâşma dumitale.

— La mine este tot bun… Am pastramă bună, am brânză bună, am ghedem tare bun, am măsline, am scrumbii la putină, am sardele de cutie, tare bune…

— Sardele de cutie? Ai sardele de cutie, dle Avrum? ia să-ţi vedem sardelele.

— Sardele proaspete, tare bune. Sură, zise el femeii lui, care pusese pe tejghea o garafă cu rachiu verde de mintă, adă cutia cu sardele.

Şi până ce să bem noi câte un pahar de rachiu verde cuşăr şi până ce să muşcăm o dată din câte un covrig fosil, Sura, o femeie clorotică cam de 30 de ani, cu o cămaşă cum numai la jidoafce se poate vedea, cu o fustă lustruită de slin pe la şolduri şi cu picioarele goale, se duse, scotoci prin rafturile întunecoase ale crâşmei, găsi, scoase, aduse şi puse pe tejghea o cutie, în adevăr, cu sardele.

Nu ştiu dacă regii egipteni mâncau sardele de cutie; sunt însă încredinţat că cutia pe care Sura o pusese pe tejghea ar fi putut prea bine figura în orice muzeu de antichităţi, ca o piesă arheologică din timpurile faraonice; şi de nu mi-ar fi fost prea foame, cine ştie? pe lângă atâtea frigări luate drept săbii dace sau romane, pe lângă atâtea hârburi de oale ridicate la gloria de vase grece sau troiene, pe lângă atâţia bolovani ciopliţi de fantezia întâmplării şi pedepsiţi pe sfânta dreptate să reprezinte epocile preistorice, pe lângă atâtea trenţe cărora li se acordă rara glorie de a fi învelit oarecând coapsele eroice ale vreunui antic cuceritor de popoare, cine ştie, zic, dacă printre toate acestea n-aş fi strecurat şi eu cutia mea cu sardele? Îmi era însă prea foame, şi trebui deci să las văduve toate muzeele de o piesă în adevăr unică şi de o reală valoare arheologică. De altmintrelea, celebra cutie cu sardele a lui Avrum din Şeştină purta pe fruntea ei toate semnele caracteristice şi distinctive ale unei adânci antichităţi.

Mai mult lungă decât lată, şoarecii sau gândacii, ce locuiau cu drepturi de prescripţiune în crâşma lui Avrum, rosese cingătoarea de hârtie tipărită din jurul ei şi crâmpeie numai de litere se mai puteau deosebi din inscripţia aproape dispărută; ar fi trebuit pătrunderea unui mare arheolog, ca să reconstruiască acest document insultat de vremuri… Iar trântiturile, pe care biata cutie le mâncase poate în lunga ei viaţă, precum şi încercările celor ce în deşert căutaseră s-o deschidă în deosebite timpuri, atâtea urme lăsase pe amândouă feţele ei, atâtea împunsături în lung şi în lat, atâtea crestături pe margini, încât nu te pricepeai dacă această cutie a putut avea cândva o formă. E de prisos să mai spunem că deosebite generaţii de muşte şi ţânţari, ce trăiseră şi muriseră sub acoperământul ospitalier al lui Avrum, făcuseră din ea albumul lor!…

— Şi alte sardele n-ai, domnule Avrum? zisei eu privind cutia pe toate părţile.

— Numai asta a mai rămas; dar sunt tare bune.
— Cred. Scosei cuţitul meu şi până ce să tai, cu vai-nevoie, capacul de deasupra, Sura aduse o farfurie şi două furculiţe ruginite. Când răsturnai cutia şi vărsai sardelele pe farfurie, o duhoare grea de untură de peşte mă izbi în nas.

— Dacă faci cură de untură de peşte, amice, zisei adresându- mă tovarăşului meu, iată, ai prilejul de a n-o întrerupe nici chiar pe Şeştină; îţi hărăzesc şi partea mea. Tovarăşul meu luă farfuria şi o duse la nas.

— Ţi-i foame, Axinio? zise el adresându-se femeii; dacă ţi-i foame şi vrei să mănânci, iaca, şi-i întinse farfuria; cere pâine şi mănâncă.

Femeia, mirosind-o de asemenea:
— Da nu mănânc eu, cucoane, zise ea scuipând, peşte putred cu untdelemn împuţit; n-am mâncat de-aista de când sunt.

— Şi numai sardele ai, domnule Avrum! Altceva nu mai ai? Ia dă-ne altceva.

— Poate-ţi vrea o bucăţică de pastramă, ori brânză bună, ori ghedem tare bun, ori scrumbii de putină, tare bune.

— Ia să-ţi văd pastrama.
— Sură! bring aran dus ghite dar flaiş. Peste câteva minute, nelipsita Sură se întoarse din fundul crâşmei cu o şuşeniţă de carne uscată, neagră-verde, şi cu vine gălbii pe deasupra. Fără să mai iau în seamă marafeturile nasului meu, tăiei cu cuţitul o bucată şi o crestai în felii subţiri. Ni se dădu o pâine neagră şi uscată şi, făcând masă din tejgheaua unsuroasă a lui Avrum, isprăvirăm în câteva minute cina de seară de pe Şeştină.

— Acuma, domnule Avrum, de mâncat ne-ai dat; da, de culcat, o să ai unde să ne culci? Plătim cât vrei, numai să dormim oleacă.

— Hîîî? Sură? făcu Avrum, uitându-se interogativ la clorotica lui jumătate.

Sura îşi preumblă iute ochii săi albicioşi pe toată întinderea persoanelor noastre şi, după un repede şi neobservat studiu psihologic, propriu numai femeilor, se uită la Avrum şi-i spuse ceva jidoveşte.

— Iacă, aveţi odaia din fund ca să vă culcaţi şi am să iau numai 5 lei pentru dumneavoastră.

— Mai ieftin nici că se poate! iacă, poftim, domnule Avrum, zisei, împingându-i piesa, pe care de la capul locului o scosesem pe tejghea. Jidovul o luă, o întoarse, o suci, o sună pe tejghea, o cercetă aproape de para lumânării; şi după ce se încredinţă că nu e nici ştearsă, nici de plumb, îi dădu drumul în cicmigea, unde, căzând, trezi din somn pe o mulţime de franci şi gologani care, sărind speriaţi de năprasnica ei sosire, scoaseră un uşor ţipet metalic; şi apoi din nou căzură în somn adânc, împreună cu noua sosită.

— Da eu oare unde m-oi culca, madamă Sură? întrebă Axinia pe evreică.

— Da ce am eu cu dumneata, jupâneasă Axinie? culcă-te unde ştii, răspunse jidoafca cu mânie şi răutate.

— Da n-ar putea să se culce şi femeia aici în casă, undeva? întrebai eu.

— Da unde să se culce? N-are unde să se culce; răspunse Sura; poate dumneaei să doarmă afară.

— Apoi afară îngheaţă femeia de frig.
— Da ce am eu dacă îngheaţă?
— Cum “ce am eu”? da moare femeia de frig, jupâneasă Sură.
— Da ce am eu dacă moare?
— D-apoi îmi găsesc beleaua cu bărbatu-so; mi-a dat-o vie, şi eu să i-o dau moartă?

— Da ce am eu dacă ai să i-o dai? eu n-am treabă.
— Du-te, Axinio, şi regulează caii, ş-apoi vino să te culci jos, în odaie cu noi, zisei eu, fără a mai lua în seamă nepăsarea răutăcioasă a jidoafcei!

— Da nu se poate să se culce în odaie, n-are unde, nu se poate…
— Cum n-are unde? Dacă n-a avea loc jos, o culc alăturea cu mine; ei, cum n-are unde? am plătit cât aţi cerut; pentru noaptea asta odaia-i a mea, şi am să culc pe Axinia cu mine.

Se încinse între Sura şi Avrum un dialog foarte viu, în limba lor… Ai fi zis că mai degrabă se sfădesc; fără îndoială că era în joc culcatul Axiniei…

— Du-te, Axinio, şi vezi de cai ş-apoi întoarce-te să ne culcăm că-i târziu, zisei eu, nemailuând în seamă jidoveasca lui Avrum şi a Surei.

Până ce să se ducă Axinia să împiedice caii şi să le dea drumul în Şeştină, până ce s-o aşteptăm noi să se întoarcă, Sura dispăru. Peste jumătate de ceas, Axinia se întoarse. Trecurăm prin cuibul de pupăză al lui Avrum şi intrarăm într-o odaie mică, în care abia te puteai învârti. O masă de lemn naltă şi îngustă, pe care ardea o lumânare de său într-un sfeşnic de alamă, lângă masă un scaun de brad şi lângă scaun un pat cu capătul la o fereastră mică, jumătate de sticlă, jumătate de hârtie — alcătuiau toată îmbrăcămintea noului nostru culcuş. Pe de altă parte, Sura, folosindu-se de lipsa noastră din odaie, pe când aşteptam în crâşmă întoarcerea Axiniei de la cai, luase de pe pat salteaua — de va fi fost vreo saltea — şi lăsase numai un lăvicer spart, care avea toată bunăvoinţa să acopere goliciunea celor patru scânduri aşezate pe trei capre, ce-şi arătau cu neruşinare de sub pat picioarele lor desfăcute; iar ca odihnă capului nostru, lăsase şi trei perne mari, desfăţate, unsuroase şi roşii ca pieptarul lui Avrum, încolo, ai fi putut prea bine învârti o mâţă de coadă, şi n-ar fi avut de ce se prinde.

Fără să mai stau de vorbă, luai una din perne, o aşezai la perete în curmezişul patului, lipii de pat şi în direcţia pernei scaunul cel de lemn, ridicai gulerul la manta, în care mă înfăşurai, şi mă lungii cu capul pe pernă şi cu picioarele pe scaun. Trebuie să mărturisesc că la drum sunt de un egoism revoltător; în nici o altă împrejurare a vieţii nu mă slujesc, mai mult decât la drum, de maxima: “Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi”.

— O! o! zise tovarăşul meu, văzându-mă chiar culcat; ai prins jumătate din odaie, ai luat şi scaunul şi acum râzi de mine şi de biata Axinie, pe sub pălărie.

Îmi trăsesem, în adevăr, pălăria peste ochi, ca să nu mă bată lumina.

— Deloc, scumpul meu, am simţit numai că-ţi puseseşi ochiul pe scaun şi că ai fi avut poftă să-ţi întinzi cataligele pe el; de aceea am apucat să-mi instalez eu mai înainte opincile pe dânsul, spre a vă ţinea de urât, ţie şi Axiniei, de cumva veţi avea gustul să faceţi priveghi în ias’ noapte.

Şi până ce tovarăşul meu să se mai învârtească prin odaie chibzuindu-şi locul de dormit, Axinia, care adusese înlăuntru pernele şi poclăzile de la cai, îşi aşternu în ungherul de după uşă una din poclăzi, îşi aşeză pernele căpătâi; se culcă, se făcu ghem, îşi trase fotele pe picioare, se înveli cu cealaltă pocladă şi nu mai zise nimic.

Bietul meu tovarăş rămăsese stâlp în lumânare şi, ciupindu-şi o musteaţă închipuită, plănuia, cu mintea şi cu ochiul, un loc unde să-şi poată şi el aşeza imensa sa persoană. În cele din urmă, păru că ia o hotărâre: ca şi mine, aşeză şi el perna la perete în curmezişul patului şi se culcă; dar patul era aşa de îngust, şi picioarele lui aşa de lungi, încât îi fu peste putinţă să-şi găsească echilibrul de dormit.

— N-ai să ieşi la nici un capăt, amice, zisei eu, tot sucindu-te aşa. Cel mai bun lucru era să-ţi fi închipuit, pentru această călătorie, o altă pereche de picioare. Părinţii tăi, când au ridicat planul persoanei tale, s-au luat, pe cât se pare, după uriaşii din poveste şi nu s-au gândit că vor veni şi vremuri când va trebui să mai dormi şi pe cele patru scânduri ale lui Avrum din Şeştină. Înţelegi, prin urmare, că pentru timpul de faţă picioarele tale îţi sunt o adevărată nenorocire. Totuşi, fiindcă necazul tău îmi face milă, apoi îţi pot da un sfat prielnic de tot: cere o pocladă Axiniei, ia-ţi perna şi te culcă jos; să stingi însă lumânarea.

Şi mă întorsei cu faţa la perete, spre a dormi.
— Când n-ai de primit, răspunse el, bag de seamă că eşti foarte meşter în a da sfaturi altora.

— Orice băgări de seamă ai mai avea de făcut, adresează-le, te rog, opincilor mele; eu te las şi plec în împărăţia trandafirie a visurilor.

Câteva minute încă, simţii în mod vag pe tovarăşul meu mişcându-se prin odaie; apoi totul intră în linişte… Adormii.

Dimineaţa, când mă sculai, tovarăşul meu dormea încă lungit jos la pământ şi cu faţa în sus pe poclada cu care Axinia se învelise de cu seară.

— Ei, amice! Axinio! ia sculaţi-vă să plecăm, că-i ziua albă, strigai eu, dându-mă jos de pe pat şi împingându-i cu piciorul pe rând.

Axinia se sculă iute, îşi îndreptă fotele pe ea, se frecă la ochi, îşi întocmi tulpanul pe cap, umflă pernele şi poclada, ce-i slujiseră de aşternut, şi ieşi din casă fără să zică nimic.

Tovarăşul meu se întinse de-i pârâiră încheieturile şi-i ajunse capul în uşă, iar picioarele sub masă; se sculă pe jumătate, se frecă la ochi…

— Că rău am mai dormit, zise el căscând şi întinzându-se, spre a-şi trezi muşchii adormiţi.

— Te cred, cu singura deosebire că eşti foarte meşter în a primi sfaturile, când nu poţi să le dai.

— Ei, nu cumva ai fi vrut să-mi pun picioarele-n cui ca să mă pot culca pe pat?

— Bine, bine, când cineva nu se poate ascunde după deget, se ascunde după picioare… ia să plecăm!

Caii erau gata. Când puneam piciorul în scară pentru a încăleca şi a pleca, Avrum ieşi din crâşmă şi-şi scrise în privazul uşii somnoroasa sa persoană. Cu perciunii în neregulă, cu barba şi părul nins de puf, cu ochii îmbujoraţi, mici şi leneşi, cu mâinile la spate şi cu pântecele înainte, îşi desfăcuse compasul picioarelor, formând, cu pragul de sub ele, un triunghi cu totul original. Stăteam nemişcat şi nu mă puteam sătura de privit pe Avrum, cât se ţinea el de ţanţoş şi de mândru de clasica lui murdărie…

— Ei, bătrânule fachir, auzii deodată pe tovarăşul meu strigându-mi de la spate, ia să plecăm! nu vezi că biata Axinia a-nlemnit de frig, şi eu…

— Şi tu, prea cinstită Pasifae, îl întrerupsei eu, care te-ai făcut scoabă de frig, ai dori, pe cât se pare, să guşti încă o dată plăcerile de a te prăji în pântecele de aramă al taurului de la Creta. Sub mângâierile îngheţate ale acestui iulie de contrabandă, gestul tău e tocmai la timp; nu pierde însă nădejdea: soarele, care împarte viaţă şi căldură tuturor jivinelor deopotrivă, cred că peste puţin va răsări şi pentru sărmanele tale spate.

Plecarăm. Dimineaţa era rece de tot, şi munţii uriaşi din urma noastră făceau faţă soarelui care trebuia să fi fost răsărit pentru locuitorii din şesuri. Un vânt pătrunzător de rece adia din miazănoapte; peste întinderea moartă şi fără hotar a Şeştinei, răsuflarea vaporoasă şi nemăsurată a văzduhului de noapte aruncase un linţoliu sur de rouă fină; iar sub greutatea aceloraşi bobiţe de rouă, negara cu părul subţire îşi mlădia dulce şi molatic spre pământ spicu-i rar şi violet; drumul nostru părea tăiat pe un covor moale de azur bătut cu mărgăritare.

— Şi, serios, zisei, reluând drumul la vale şi adresându-mă tovarăşului meu, nu te mişcă deloc senina şi nemărginita privelişte ce se deschide ochilor tăi? Ia priveşte colo, între apus şi miazăzi, fruntea pleşuvă a Călimanilor, cum se ridică limpede şi mândră în văzduhul fără nori; ia priveşte cum se ascund, în negura depărtării, pietrele roşii şi cum Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deşerturile albastre şi fără fund ale cerului! Roua de noapte ţi-a aşternut covoare de mărgăritare sub paşii tăi, iar depărtatul apus şi neguroasa miazănoapte au mânat în grabă pe cele mai mângâioase dintre vânturile lor, spre a dezmierda şi a săruta faţa mândră a blondului Adonis.

— Fără îndoială, răspunse el, că toate acestea mă mişcă peste măsură; decât dumneata, domnul meu, care cugeţi lucrurile cu capul unei generaţiuni dispărute şi care eşti un anacronism de carne şi de oase, îmbrăcat pe deasupra cu o manta cât toate zilele, poţi prea bine privi lucrurile numai pe partea lor poetică; eu însă, care am cinstea de a fi om din timpul meu, cu o simplă venghercă de doc pe spate, am nevoie de ceva mai substanţial pentru a-mi hrăni cugetarea. Dumneata te poţi mulţumi, spre pildă, cu nectar, cu flori şi cu raze de soare, şi poate că n-ai da o bobiţă de rouă pe una de mărgăritar; toate saltelele cele moi ale regelui Solomon n-ar preţui poate la dumneata cât muşchiul cel plin de gândaci al Şeştinei, pe care te-ai întinde mai oriental decât molaticul amant al reginei din Saba; murmurul apelor şi suspinul frunzelor te-ar răpi poate mai mult decât cele mai sublime melodii omeneşti; ştiu eu, în sfârşit, până unde te-ar mai duce acest amor desfrânat pentru tot ce e din lumea închipuirii? Cât pentru mine, eu rămân în cercul strâmt al lumii mele… Iată pentru ce, bătrânul meu visător, în loc de rouă aş fi preferat să fi fost iarba stropită cu leşie, numai caldă să fi fost; căci, mai la urmă, nu înţeleg ca copitele iepei şi opincile mele să prindă reumatism, numai pentru ca fantezia dumitale să se poată da de-a tumba în lungul şi în latul întregii creaţiuni…

— Şi eu te las în cercul strâmt al lumii tale, cu singura condiţie de a te îngriji puţin şi de opinca ta dintre umere, care, pe cât se vede, e serios atinsă de reumatism.

— Te salut! Te salut! izbucni deodată tovarăşul meu într-un monolog inspirat, fără a băga în seamă vorbele mele. Te salut, soare sfânt, făclie aprinsă de însuşi Dumnezeu în adâncurile reci şi neguroase ale spaţiurilor sale! Febus Apolon, Osiris, Brahma, Ormuz, oricine ai fi tu, te salut! Ţie, ca unui idol de foc, mă închin, şi, de pe această Şeştină, altar imens ridicat de Dumnezeu, spre a se înălţa de pe el fumul de jertfă al negurilor către ceruri, îţi aduc prinosul inimii mele!…

Soarele îşi ridicase, în adevăr, geana înflăcărată a discului său deasupra liniei albăstrii a munţilor Sabasei şi ai lui Petru-vodă; iar lumina lui, încă rece, poleia pieziş Şeştina, acest pustiu imens şi verde, suspendat de Dumnezeu însuşi în larga înălţime a văzduhului… Începusem a scoborî la vale spre Neagra Broştenilor. Soarele se ridicase de-o suliţă şi razele lui binefăcătoare spintecau seninul depărtat al unei dimineţi fără de nori. Şeştina îşi desfăşura înaintea noastră nemărginita ei întindere verde şi rourată; dincolo de hotarele ei, negurile plutitoare, ca o mare frământată de vânturi, umplu cupa imensă a adâncului; mai departe, creştetele vaporoase ale munţilor Transilvaniei tăiau o dungă violetă şi dulce ondulată pe adâncimea cerului albastru; iar dincolo de această linie — şi însufleţit poate numai de ochiul lui Dum­ nezeu — se deschidea nesfârşitul gol şi tainic… şi în el neînfrânata mea închipuire se pierdea, târând în urma ei întreg sufletul şi inima mea…

Soarele era la amiază şi razele lui cădeau aproape drept peste capetele noastre. Căldura începuse a fi covârşitoare. Caii mergeau în voie şi alene pe poteca îngustă, tăiată cotigit în iarba înflorită şi adâncă a Şeştinei; nici o adiere de vânt nu răcorea văzduhul înflăcărat; cerul era limpede şi aerul părea încremenit. Pe întinsa faţă a scânteietorului ocean de flori, zefirii obişnuiţi ai locului nu mai săpau nici o undă, nici o încreţitură. Mica noastră Axinie se înecase în noianul de verdeaţă şi înţelepciunea cailor noştri era singura busolă după care ne cârmuiam în încurcata reţea de poteci ce se ascundea sub iarba deasă şi înaltă a Şeştinei. Totuşi, la o cotitură a potecii, dădurăm peste Axinia lungită la pământ, răsuflând greu şi ştergându-se de sudoare cu vestita ei basma.

— Bine, sfârleaza dracului, îi zise tovarăşul meu, iar a-ncălecat Aghiuţă pe tine? Ce-o împingi aşa de fugă, fa, şi ne laşi singuri? Ori vrei să ne rătăcim pe meleagurile aistea?

— Da ‘mneata, răspunse ea netulburată şi fără a se urni de jos, nu poţi merge mai repede? Nu vezi c-are să ne-apuce ploaia? Şi de adăpostit n-avem unde, fără cât la Mârcu pe Neagra? Ş-avem mult de mers pân-acolo.

— Da de unde naiba vezi tu c-are să plouă, suveica lui Scaraoschi? pe la voi se vede că plouă fără nori; ori poate că ai tu vreun calendar al tău, care scrie ploaie pe ziua de azi?

— Eu nu ştiu ce spui ‘mneta, fără numai c-are să ne apuce furtună şi ploaie mare, cum a scăpăta soarele de-amiază; nu vezi ‘mneta cum se-nnourează la Cornul Caprei?

— Ce capră visezi tu, fa Axinio?

— Ia colo, la Cornul Caprei, hăt, departe, zise Axinia sculându-se şi arătând cu degetul ei mic un punct între apus şi miazănoapte.

Privirile noastre se îndreptară pe linia degetului Axiniei; la punctul arătat de ea, zărirăm marginile de aur ale unui nour mic şi conic, care răsărea de sub orizont şi-şi lărgea temeliile în văzduhul depărtat.

— Şi crezi tu, Axinio, că nourul acela, care de-abia a plecat de la marginile lumii, are să ne calce înainte de-a ajunge noi la Mârcu?

— Ei, d-apoi ‘mneta nu ştii că nourii vin călare pe vânt? Cum a scăpăta soarele de-amiază, are să ne răstoarne furtuna la pământ şi are să ne mureze ca pe nişte şoareci. Ia mai bine să plecăm, că poate-om avea noroc să ajungem înainte de ploaie într-un loc unde ştiu eu că este o târlă părăsită; de n-or fi stricat-o, avem să găsim o ţî’ de adăpost.

Axinia apucă înainte, tovarăşul meu după ea, şi eu rămăsei mai în urmă. Axinia lăsase de astă dată ceva din firea ei de sfârlează şi mergea cuminte la trei paşi înainte de botul iepei tovarăşului meu; şi, deşi nu păşeam tocmai unul pe urmele altuia, părea totuşi că se născuse în noi ceva din firea pieilor-roşii; — atâta mergeam de tăcuţi şi atâta călca de uşor şi om, şi cal.

— Şi mai avem mult până la târla ta, Axinio? întrebai, ridicând glasul pe deasupra tovarăşului meu.

— Ajungem amu; iaca, ia, se vede colo, în adâncitura ceea, răspunse ea, arătând cu degetul înainte.

Şi avea Axinia un aşa fel de arătat cu degetul, că parcă tot ce arăta răsărea la vârful degetului ei. La o depărtare, în adevăr, nu tocmai mare, se vedea o adâncitură plină cu bălării înalte, dar nimic mai mult.

Legiuni de nouri cu forme fantastice, ridicându-şi unul de după altul fruntea lor tivită cu aur, cuprinsese acum toată partea cerului dintre apus şi miazănoapte; alţi nouri răsăreau de la celelalte margini ale cerului şi, parcă grăbiţi, veneau pe aripi de vânturi să-şi deie întâlnire, deasupra capetelor noastre, cu tovarăşii lor din apus; şi, deşi pentru noi soarele mai păstra câteva din razele sale, deşi natura din jurul nostru nu se deşteptase încă din încremenirea sa, totuşi umbre prevestitoare de rău învăluiseră şi un vuiet surd şi nehotărât frământa depărtările zărilor. Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al marilor privelişti ale naturii şi, deşi eram încredinţat că nu voi avea nici un punct de reazem împotriva dezlănţuirii nebune a puterilor văzduhului, simţeam totuşi în sufletul meu o neînţeleasă mulţumire. Nu cred să fi moştenit mare lucru din firea vreunui erou antic; ştiu însă că cumpăna sufletului meu e atât de simţitoare, încât e de ajuns să arunci pe unul din discurile ei un grăunte de siguranţă, oricât de mic, spre a hotărî precumpănirea curajului asupra fricii; şi când te gândeşti că, de astă dată, mă adăposteam sub o manta care de atâtea ori înfruntase biruitor potopurile cereşti; când te gândeşti că mă umbream sub o pălărie care-şi râdea şi de ploaie şi de soare -înţelege oricine că colosala tragedie a naturii, pe care stihiile se pregăteau s-o joace pe imensa scenă a văzduhurilor, scăzuse în ochii mei la treapta unei drame ordinare şi nu aşteptam decât ca cortina să se ridice…

Descălecarăm. Cotigirăm la stânga şi intrarăm în înfundătură sau, mai bine zis, în ceea ce Axinia numea o târlă părăsită.

De părăsită, părăsită era ea, căci cucuta, brusturul şi urzica moartă creşteau în voie, şi cu bună înţelegere domneau peste locul acesta. Întrucât se atinge de existenţa de altădată a vreunei târle, cel mult dacă un colţ arheologic al vreunei opinci rupte mai ridica glasul din gunoiul animal, în care stătea înmormântată până la gât; mai deoparte, un par al vreunui gard dispărut avea pretenţia să-ţi deştepte în suflet amintirea vreunei vechi coloane de templu, cruţate încă de timpuri; un cerc desfăcut răsărea pe jumătate din mormanele de gunoi heteroclit şi se părea că cheamă încă o dată, în braţele sale, bărbânţa de brânză, pe care odinioară o strânsese la piept.

Un vânt de miazănoapte ne călcase grăbit, şi suflarea lui vijelioasă săpa valuri adânci cu feţe schimbătoare în fâneţele înalte şi înflorite ale Şeştinei. Pe sub soarele care numai la depărtate răstimpuri se mai arăta, nouri de plumb îşi târau, cu o iuţeală nebună, umbra lor pe pământ. Vântul îşi îndoise furia şi nici o pată de lumină, jos, nici o pată de azur, sus, nu se mai zărea. Puterile adâncului trăsese în faţa cerurilor perdeaua lor de neguri…

În depărtările pline de umbră, stăteau munţii încremeniţi şi un fulger iute brăzda, ca o cordea de lumină orbitoare, frunţile lor posomorâte… Un tunet mai apropiat şi câteva bobiţe de ploaie hotărâră pe Axinia şi pe tovarăşul meu să-şi ia măsurile cuvenite. În câteva minute caii fură deschingaţi, tarniţele cu pernele lor puse la pământ; iar pe ele, ca pe nişte scaune, se aşezară fiecare de o parte, şi fiecare câte cu o pocladă în spate. Axinia, ce făcu, ce drese, se strânse ghem şi, mică cum era, dispăru aproape toată sub pocladă. Tovarăşul meu, sub ploaia care se îndesea, căuta cât mai iute să-şi adăpostească şi el imensitatea persoanei sale sub poclada prea scurtă şi prea îngustă pentru dânsul; trudă zadarnică: când îşi acoperea spatele, i se dezveleau genunchii; când o trăgea pe dreapta, stânga-i rămânea goală… şi ploaia se îndesea. Desfăcui repede tafturul calului meu, luai poclada şi i-o aruncai peste lipsurile celei dintâi.

— Şi acum, defunctul meu amic, zisei eu, cu cine vrei să mai împărtăşesc simţirile adânci, pe care mi le deşteaptă în suflet sublima frământare a naturii? Cine ar crede că sub porcoiul acesta de Heteroclit — diferit. Bărbânţă — vas făcut din doage de lemn, în care se păstrează lapte şi brânzeturi.

poclăzi vărgate îşi doarme somnul său de veci vlăstarul cel mai gingaş din viţa blondului Apolone? Tot aşa îmi închipui că trebuie să se fi întâmplat şi cu divinul tău strămoş, sub ploile Arcadiei, când se tocmise văcar la regele Admet.

Nici un răspuns. Rămăsesem singur în picioare, cu calul de frâu; şi fu de ajuns ca, între mine şi tovarăşii mei de drum, să se întrepună o pocladă, pentru ca, în mijlocul nemărginirii frământate de furia elementelor dezlănţuite, să mi se umple sufletul de iluziunea unei desăvârşite singurătăţi…

Furtuna se schimbase în vijelie şi pe mii de glasuri fantastice şuiera, se tânguia şi gemea a pieire şi a pustiu.

Fulgere lungi de lumină frântă şi orbitoare spintecau adâncurile, fără răgaz; clocoteau văzduhurile de tunete fără răstimpuri, iar piscurile depărtate ale munţilor păreau că se prăbuşesc sub trăsnetele cereşti; şi ploaia cu picături dese şi măzărate, biciuită de vijelie; ca o pânză fără sfârşit, se depăna pieziş din ceruri pe pământ. Axinia şi tovarăşul meu stăteau înghemuiţi sub poclăzile lor vărgate şi apa ciuruia de pe dânşii în toate părţile. După un ceas de frământare nebună a firii întregi, ploaia începu a se rări şi vijelia a-şi ostoi furia ei; numai din depărtare se mai auzea glasul răzleţ al câte unui tunet; zăbranicul de neguri se rărise, iar printre petele mari de azur ale cerurilor, soarele începuse iarăşi a trimite pământului razele sale. Ca o armată de fantome uriaşe, umbrele nourilor, grăbite şi uşoare, se strecurau din miazănoapte peste Şeştina şi se pierdeau în miazăzi; boabe mari de ploaie limpede atârnau pe firele de iarbă şi, sub razele soarelui, Şeştina lua înfăţişarea unui verde şi înflorit covor bătut în diamante; o răcoare fragedă şi curată împrospăta întreaga fire.

Ploaia contenise de tot şi vântul se potolise.
— Axinio, zisei eu femeii, care ieşise de sub pocladă, murată ca un şoarece, ia vezi de pune şeile pe cai şi să plecăm, că n-aş voi să ne apuce noaptea uzi şi flămânzi. Mai este mult până la Mârcu?

— Ia, a mai hi ca pe la jumătate cât am mers, da o s-ajungem iute, că scoborâm la vale.

În câteva minute caii fură gata. Încălecarăm şi plecarăm. În mai puţin decât credeam, furăm la Mârcu, în valea Negrei Broştenilor.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...