| După o săptămână petrecută în linişte la unchiul său, Matei se mută în casele părinteşti.Moşia Ciulniţei rămăsese de la bătrâni celor doi fraţi, conu Dinu şi coana Diamandula. La măritarea acesteia, părinţii îi zidiseră o casă în marginea cealaltă a satului şi-i daseră zestre o parte din moşie. Aci trăia ea cu bărbatul ei; aci se născuse şi crescuse Matei, copil. Însă în vremurile din urmă, coana Diamandula, bătrână şi tot bolnavă, se mutase la frate-său, unde am găsit-o, iar în casa ei venise să locuiască o rudă a coanei Sofiţe, Nae Eftimiu, care era însărcinată să îngrijească şi de pământ.Matei găsi casa ţinută bine, curată, lustruită de ţi-ar fi fost drag să stai în ea, chiar nefiind a ta. Odaia mame-sei se păstra neatinsă. El se aşeză într-o alta, vecină, fără a strâmtora pe Eftimiu şi pe femeia lui. Aceasta era o persoană politicoasă, îngrijită în îmbrăcăminte, cochetă chiar, cu unghii lungi, cu pieptănătura la modă, umblând toată ziua cu câte un roman la subsioară. Era oarecare nepotriveală între starea lor de familie scăpătată, ajunsă a îngriji de averea altuia, şi pretenţiunile doamnei Eftimiu; dar lucrul se putea explica prin aceea că nu aveau copii şi că erau rude de aproape cu coana Sofiţa.Nae Eftimiu părea omul cel mai smerit din lume. Nu sta niciodată jos înaintea lui Matei, nu fuma faţă cu el, nu-l chema pe nume, — dar în schimb ţinea toate socotelile moşiei într-un hal de încurcătură de nu le mai da nimeni de capăt. Cu o frunte mare, pe jumătate albă, iar jumătate neagră de soare, cu nişte ochi spălăciţi, cu o barbă roşcovană, îmbâcsită de praf şi de fum de tutun, el era numai cu numele capul familiei, fiindcă de fapt nevastă-sa, Aglaia, ducea toată treaba.Era însă trist halul în care se găseau celelalte acareturi ale moşiei. Hambarul de la arman, de zid puternic, se dărăpăna; leşile se povârniseră într-o parte; fânăria era vraişte, aşa că toate vitele din sat se hrăneau iarna din clăile lor, cari, roase la rădăcină, rămăseseră ca nişte ciuperci; numai lăptăria era mai cu îngrijire ţinută, fiindcă văcăriţa Floarea şi baciul Micu, amândoi de pe locurile Făgăraşului, se aveau bine împreună. Bărbatul Floarei, Stângă, era herghelegiu şi, aşa, petrecea toată viaţa pe cal, pe când baciul se înfrupta din bunurile lui. Îşi aduse aminte că baciu era încurcat cu Floarea încă de când plecase el în străinătate, şi că răposata coana Diamandula vrea chiar să-l dea afară, dar că el, Matei se rugase să-l lase în pace, fiindcă îi era drag baciul, voinic, frumos, cu plete lungi sub căciulă, şi mai cu seamă fiindcă ştia să cânte din caval şi să spuie nişte minunate de poveşti, de l-ai fi ascultat toată vremea. Dar şi aci, leţurile de la ţarcul oilor erau înlocuite cu nuiele necojite; casa lăptăriei era lipită cu îngrijire, dar nevăruită; stuful de pe coşare înlocuit cu rogoz. Părea că un arendaş lacom lăsase totul în părăginire, numai să se îmbogăţească.Încetul cu încetul, Matei se puse să îndrepteze lucrurile. La început vorbi lui unchiu-său, dar înţelese repede că din partea ceea nu era nimic de sperat. Conu Dinu înălţă din umeri, ca şi cum ar fi zis “n-am ce să-ţi fac, din pricina mătuşi-tei”.— Am avut tot ani răi, adăugă el cu glas tare, parcă s-ar fi temut să nu fi zis prea mult cu umerii.Apoi, după un minut de tăcere, se plecă spre el: — Acuma eşti stăpân: fă ce vrei. El se gândi să se ducă la proprietarii vecini să vadă cum merg lucrurile.În adevăr, după vreo câteva zile ieşi pe jos să meargă la Saşa. Se lăsă drumului, aşa cum îl ştia odinioară, şi ajunse pe culmea dealului. Dincolo, pe vălcea, se vedea satul Comăneştii, a cărui biserică, acoperită cu tinichea, strălucea la soare.Cu umbrela în mână, el mergea domol, trecând cu capul plecat pe lângă cimitir, unde mamă-sa odihnea pentru vecie. Ce lucru neînţeles mai e şi viaţa asta! Până ieri dus de vârtejul lumei pe ţărmuri depărtate, vesel, fericit şi nedorind alta decât a se întoarce la vatra părintească. Acum, aci, la casa lui, dar rămas singur, cu umbrele sălciilor în cale, cu întinderea miriştelor de grâu, pe care stau la linie clăile de snopi necărate, întrebându-se ce avea de făcut ca să-şi împlinească rolul pe pământ şi făgăduinţa dată răposatei mamă-sei. Câmpul ars de soare, locuinţele sărace ale ţăranilor, starea lucrurilor de pe moşia lui nu-l puteau lumina asupra modului cum se poate cineva îmbogăţi din agricultură şi, mai cu seamă, cum poate trăi o viaţă întreagă în asemenea lungă şi tristă uniformitate. Astfel gândind, îşi aduse aminte de vorba mame-sei de a lua pe Saşa, şi, instinctiv, se opri locului, ca şi cum mergerea lui la dânsa ar fi putut fi socotită ca un început de punere în lucrare a acestei idei. Înainte de ce-i zisese bătrâna, nici prin minte nu-i trecea de însurătoare. Şi chiar acum se simţea foarte departe de un asemenea proiect. Dorea să trăiască liber, să alcătuiască averea la loc, să ajute pe ţărani a ieşi din mizerie, se gândea să le facă şcoală şi să-i vadă înflorind; apoi, iarna, ar fi mers s-o petreacă în străinătate. Însă Saşa era simpatică, o cunoştea de atâta vreme, şi ar fi fost păcat să rupă o relaţie atât de plăcută. Merse prin urmare mai departe.Un perete întreg de iederă se înfăţişa ochiului, pierzânduse într-un şir de plopi, cari întindeau linia de verdeaţă pe tot lungul grădinei. O curte imensă, înconjurată de garduri vii, se încheia în două porţi de lemn, cu nişte tumurugi de stejar cât buţile. O îndoită alee de tei ducea de la poartă la scară. Aci se vedea numaidecât că un stăpân harnic cheltuise bani cu gust. Matei cunoştea casa Comăneştenilor, dar acum se părea a avea un aer mai tânăr, mai elegant; găsea brazde de flori, iar printre brazde pietriş, toate ţinute cu îngrijire şi udate.Când intră înăuntru, un om îi ieşi înainte zâmbindu-i cu bunătate:— Sărut mâna, coane Matei. — Mulţumim dumitale, Turică. — Tot mă cunoaşte boieru. — Cum să nu te cunosc. Eşti în slujbă la coniţa? — Dară, conaşule. — Da’ acasă-i dumneaei? —Acasă, poftiţi. Turică fusese fecior la ei mulţi ani. Matei se opri în cerdac la umbră.— Ce-ţi face femeia? Ştii că mi-a fost doică? — A murit, sărmana. Da’ până a închis ochii v-a tot pomenit.— Sărmana!… Dar copiii? — Unul l-am aşezat la Călăraşi, ciubotar, că aşa s-a tras el la “manifactura” asta; Ilie e vizitiu la domnu prefect, iar Pascu l-a luat la “lecrutaţie”… Da’ să mă duc să chem pe duduca.Pe când el vrea să plece, Saşa venea să vadă cu cine stă Turică de vorbă. Când dete cu ochii de Matei, rămase un moment nedumerită, apoi veni către el repede cu mâna întinsă.— Ce plăcută surpriză! Nu mă aşteptam deloc… Am ieşit să văd cu cine vorbeşte Turică, fiindcă trebuia să vie morarul, căruia aveam să-i dau o gură bună. Era s-o primeşti dumneata.Pe când vorbea, îşi strângea părul la tâmple, râzând. — Vrei să intrăm înăuntru? ori stai mai bucuros afară? Fetele s-au dus să se scalde, cu Tincuţa, iar Mihai e pe moşie.— Să stăm mai bine afară, dacă se poate. — Cum nu. Viu numaidecât. Vrei să chem pe Turică să-ţi mai spuie radicale?După câteva minute se întoarse cu o cutie de “table” la subsioară şi cu un borcănel de tutun. Se vedea că trecuse în fugă pe la oglindă, spre a-şi strânge şuviţele de pe frunte.— Joci tablele? — Îmi pare rău, dar n-am nici idee. — Trebuie să le înveţi. Fără table, viaţa la ţară duce la suicid. Vrei să-ţi arăt cum se joacă?— Cu plăcere. Dar mai întâi trebuie să-ţi spun scopul vizitei mele.Ea mişcă uşor din cap, parcă ar fi zis “aştept”. Obrajii ei, cari se coloraseră mai mult ca de obicei, reluau încetul cu încetul seninătatea lor obişnuită.— Aş vrea să mă înveţi cum să caut de moşie, fiindcă de la d-l Nae slabă nădejde…— Bietul om! e cam simplu, dar cucoana dumnealui e foarte isteaţă.— Prea… — Şi vrei serios să-ţi cauţi de moşie singur? zise ea, ridicând spre el ochii ei limpezi.— Foarte serios. Vreau să m-aşez la ţară, să trăiesc în pace… Îmi pare c-ar fi mult de făcut.— E mult de făcut, în adevăr. Însă crezi c-o să ai curajul, dumneata, deprins în lume, să te îngropi la ţară?— De ce nu? — Eu nu ştiu: întreb numai. Viaţa de agricultor are părţi frumoase, dar are şi atâtea urâte!… Afară de asta, cum o să te ocupi de interesele dumitale de doctor în pustietatea asta?—O! doctoria o las la o parte. Dacă voi putea să fiu de vreun folos cuiva pe aci, bine; dacă nu, nu-i nici o pagubă. Vreau să trăiesc la ţară. Am făgăduit să nu mă mai duc de pe locurile astea.Saşa se uită în jos, înţelegând cui făgăduise. Ridică încet ochii din pământ:— Bine, zise ea. Nu crezi însă că ai promis mai mult decât poţi ţine?— Nu; şi chiar dacă îmi va veni greu, trebuie să-mi împlinesc vorba… De altfel, omul se deprinde cu toate.O scurtă tăcere păru a îneca pornirea fiecăruia către destăinuire.— Bine, zise Saşa din nou; eu nu ştiu multe lucruri; din puţinul ce ştiu cu dragă inimă îţi spun. Cu ce să începem?— Cu ce vrei. — Să începem deocamdată cu dulceaţa. Turică îşi pusese o pereche de mănuşi albe şi aducea tava cu dulceaţă şi cafea.— Foarte bine, până aici înţeleg minunat, şi sunt cu totul de părerea dumitale.Ea, servindu-l, părea a se gândi la ceea ce vrea să-i spuie. — Ar trebui să începi prin a lua socotelile moşiei. — Mersi. La aşa muncă nu mă vâr. — Cu toate astea, aşa ar fi regulat. El îşi aprinse o ţigară, uitându-se la chibritul ce se stingea.— Aşa ar fi regulat, dar cred că e mai bine să nu cercetez lucrurile prea de aproape.— Pentru ce? — Aşa. — A!… Atunci ce să-ţi spun? — Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cât a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea. De acum încolo ce-i de făcut…— Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa lui Eftimiu; fiindcă, altfel, ar trebui să începi prin a-l da afară.— Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim — cel puţin deocamdată.— Atunci să-i iei administraţia din mână. — Da. — Ai să vezi însă că o să fii silit să te ocupi şi de socotelile lui, fiindcă ai să găseşti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani.— O să închid ochii. — Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o duminecă la dumneata, să le spui că te-ai hotărât să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (şi să le faci în regulă, fiindcă azi nu mai merge ca în trecut); că oricine ar avea ceva de cerut sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut şi, dacă vrei, să le pui şi lăutari…— Cam greu, acuma. — Şi după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Ţăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să nu-ţi plătească datoria, şi când îl vei chema la muncă, să nu vie.— Pentru ce? — Pentru că aşa sunt încă lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întâi modul cum a fost tratat ţăranul până acuma; toţi din toate părţile l-au mâncat şi l-au înşelat cât au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, fie român, e acelaşi peste tot: el nu caută decât să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi câţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: când se coace grâul nostru, se coace şi al lui, şi cu toate că a primit bani ca să vie la seceră la cea dintâi chemare, el se duce la grâul lui. În fine, disproporţia dintre sol şi populaţie: noi n-avem decât 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe când raportul firesc e de 70…— A!… zise el, zâmbind. — De ce râzi? întrebă ea. — Vorbeşti ca o carte. Saşa îşi întoarse încet privirile către mâinile ei. Apoi cu greutate, adăugă:— Ai dreptate: e prost şi pedant ceea se spun; dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuinţezi vorba de “kilometru pătrat” şi alte expresii tehnice, care ar unge la inimă pe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa că acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.— Dar maşinile? — Tocmai asta vream să spui, dacă nu râzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult şi spre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămâne decât: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemână maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, la vreme de nevoie. Am isprăvit. Iară dacă te-ai plictisit, e vina dumitale că m-ai pus să vorbesc.Ea se sculă de pe scaun, zâmbind, cu bustul drept, încheiat în linii armonice, plin la piept şi în umeri, iar la brâu subţire, legat într-o largă panglică de mătase. Era aşa de sigură de sine, atât de fireşte vorbea şi se mişca, încât înrâurea pe toată lumea dimprejurul ei.— Vrei să-ţi mai dau ceva? întrebă ea. — Nu, mulţumesc, îmi ajunge. — Lasă să-ţi dau ceva… dulce, dulce. El se uită la ea lung, zâmbind. Saşa surâse uşor, mişcând din cap ca un copil alintat. — De la flori şi albine. — Miere? — Da, miere. Am nişte faguri cum e aurul. — Foarte bine. Ea se duse înăuntru şi după un minut se întoarse cu o farfurie de faguri aşa de frumoşi că păreau zugrăviţi. La subsioară avea un teanc de jurnale şi de reviste, pe care le puse dinaintea lui Matei.— Iată, să nu crezi că sunt aşa de spăimoasă în învăţături de agricultură. Astea toate sunt reviste speciale, de cele mai multe ori plicticoase, dar bune de trecut vremea la ţară. Dacă vrei să le duci Aglaiei!… zise ea râzând.— Taman!… Romanuri, Cimpoiul, da. E curios câte fleacuri se traduc astăzi. Şi creştina asta le citeşte pe toate cu sfinţenie.— Dar la mine în sat să vezi pe “domnişoara”, pe dascăl, pe o soră a lui; toate calendarele, toate com čdiile de novele şi de romanuri cu ilustraţii teribile sunt în mâinile lor. Şi ce e mai rău e faptul că nu sunt traduceri, ci produceri originale. S-a născut o întreagă literatură de bâlciuri. Revizorul şcolarde aici spunea că sunt la Bucureşti editori şi tipografi speciali pentru asemenea lucruri.— Ar fi un semn bun dacă literatura aceasta n-ar fi primejdioasă; s-ar dezvolta gustul de a ceti.— În fine, ia revistele mele şi nu le da Aglaiei dacă nu vrei; eu le am de la tata, care era abonat la toate; am urmat şi eu abonamentele mai departe, pentru Mihai mai mult, care tocmai îmi pare că vine.În adevăr, se vedea, dincolo de gardul viu, capul băiatului călare.— Mă rog, vream să te întreb ceva, zise Matei, mai cânţi? — Câteodată. — Mi-aduc aminte că aveai un glas aşa de plăcut. — Da? îţi aduci aminte?… Când mi se urăşte de tot, sau sunt prea singură, mai deschid gura, ca să-mi treacă de dorul lumei.În vremea asta trăsura cu fetele şi Mihai călare intrau pe poartă.Soarele se pleca spre apus, într-o limpeziciune de aer aşa de transparentă că parcă vedeai lumina cum se cerne din înaltul cerului. La umbra caselor, zorelele începeau să-şi ridice florile catifelate, ce se acăţau ştrengăreşte până şi de ulucii streşinilor. Câte o barză grăbită zbura pe jos, întorcându-se devreme la cuib.Mihai sări de pe cal, sprinten, şi alergă să ajute fetelor să se coboare din trăsură. Matei se uita la el cu plăcere, cât era de îndemânatec cu femeile, cum se mişcă elegant şi firesc. D-abia îi mijea mustaţa deasupra gurei, mică, ce semăna atât de mult cu a Saşei. Ea părea că ghiceşte gândul lui Matei, fiindcă se uita la băiat cu mulţumire. Băiatul dete mâna Tincuţei, când se coborî din trăsură, iar ea i-o întinse pe a ei, tremurând. O uşoară roşeaţă se urcă în obrajii fetei. Ele veniră câteşitrele la Matei, râzându-i, vesele ca nişte lăstuni, îl scuturară de mână şi fugiră înăuntru să-şi usuce cele din urmă viţe de păr udate de apă. Mihai şezu lângă dânsul.— De ce vii aşa de rar, zău, nene? — N-am putut, dragă, până acuma. — Aşa e… zise Mihai, cuprins de respect la ideea morţii coanei Diamandula. Dar de acuma o să vii mai des, nu-i aşa? Eu am atât de puţin de stat aici!…— Sper, dacă… sora d-tale îmi dă voie… — Auzi colo! cum să nu-ţi dau voie. El se sculă să plece. — Dar, mă rog, adăugă el, ţinând pe Saşa de mână, cum să-ţi zic eu dumitale?Ea îşi retrase mâna binişor dintr-ale lui. — Cum îmi ziceai înainte? — A! înainte eram doi copii, dumneata mai cu seamă. Îţi ziceam Saşa, pe nume. Acum ne-am făcut două persoane respectabile…— Vrei să zici bătrâne… mulţumesc de compliment. — Pentru mine aş putea să zic chiar bătrâne. Ea rămase locului, nedomirită, părând a se gândi. — În adevăr, vremea trece; dar cred că tot poţi să-mi zici Saşa, ca-nainte.— Foarte bine. La revedere. — La revedere: tablele!… |
E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI
MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARÃ - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...
