Duiliu Zamfirescu | Viata la tara | Capitol XIX

Publicat deMadalina Marcu

După plecarea Saşei, Matei îşi întoarse privirile din nou către treburile moşiei, pe care le părăsise de câtva timp. Pe de o parte culesul porumbului, pe de alta arăturile de toamnă, apoi pregătirile la baltă pentru pescuit, în vederea creşterii apelor, erau lucruri aproape noi pentru el.Baciul Micu era tot mâna dreaptă, cu toate că Aglaia îl ura mai mult ca oricând. Gândindu-se la duşmănia ei contra baciului, îşi zicea adesea că era ciudat ca el, stăpânul, să sufere o asemenea stare de lucruri. Cu toate astea nu se putea hotărî să se despartă de Eftimiu şi de nevastă-sa.Raporturile lui cu ţăranii erau bune, deşi începuse să se zvonească prin sat de jelburi către guvern, spre a li se da pământ, şi de răscoale. Unchiu-său, conu Dinu, era mai furios ca oricând contra socialiştilor, şi în aceasta, se înţelegea de minune cu Tănase Scatiu; dar numai în aceasta. Încolo nu putea să-l vadă. Mulţumită lui Matei, bătrânul se liberă de datoria ce o avea către vecinul lui, şi de atunci se uita la el de sus. Tocmai pentru asta Scatiu ţinea mai mult să ia pe Tincuţa. Coana Sofiţa îl ajuta pe sub mână, din socotelile ei femeieşti: fiindcă era bogat şi pentru că, luându-l, Tincuţa ar fi rămas lângă dânsa.— Ei, nu-l iubeşte; da’ parcă ce, numai din iubire se iau oamenii! zicea ea lui Matei, pe care voia să-l atragă de partea ei.Matei, e drept, nu s-ar fi opus din răsputeri, dacă ar fi fost întrebat. Scatiu era incult şi cam bădăran, dar era harnic, deştept la treabă, şi, mai cu seamă, pentru el, avea o mare calitate, de a nu fi om de oraş. Ca toţi tinerii care au trăit mult în mijlocul lumii de studenţi, de funcţionari, de lume neproducătoare, fără aspiraţii, Matei prefera un om de ţară, simplu, celui mai şiret avocat.Mai nedomirită era coana Sofiţa de opoziţia ce o făcea Aglaia. Ea n-o mai slăbea cu “familia”:— Auzi dumneata, să intre în familia noastră feciorul unui vătaf!… Să dai dumneata, ţacă, bunătate de fată, avută, cu educaţie, unui asemenea om!…Coana Sofiţa nu mai putea de ciudă.
— Ei, păi să nu-ţi vie să mori: ei n-au după ce bea apă, şi tot cu nasul pe sus.Luarea-aminte a lui Matei fu mai cu seamă atrasă asupra Aglaiei, din ziua în care dânsa îi vorbi cu ponturi despre Tincuţa şi Mihai.— Aşa partidă zic şi eu.
— Ce partidă? întrebă Matei.
— Mihai.
— Dumneata glumeşti, Mihai este un copil.
— Ei, copil, dar nu prea…
— Cum: nu prea?
— Se înţelege… Dacă-i pe aia, Tincuţa nu-i o copilă?Da aşa copii cum sunt, ei se aveau de bine.
— Ce spui, cucoană Aglaio?
— Zău, domnule. Înainte de a pleca, s-au întâlnit la lac, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat ca doi porumbei. Întrebaţi şi pe baciu Micu, dacă vreţi, că i-a văzut un văcar din sat…Matei se uita la dânsa, ca încremenit. Apoi se porni pe un râs straşnic.— Dumneavoastră râdeţi, zise Aglaia, roşindu-se, dar e aşa.— Şi chiar dacă ar fi aşa, ce-ţi pasă dumitale?
— Mie? ce să-mi pese?… Facă despre mine borş dacă-or vrea.Şi astfel zicând, ieşi, închizând uşa cu zgomot. Matei se uită în urma ei, din ce în ce mai mirat de îndrăzneala Aglaiei. Dar îşi zise că trebuie să fie ceva la mijloc, ca să ajungă ea, atât de şireată de regulă, să facă ceea ce se numeşte o scenă. Hotărî să vorbească baciului.Trimise chiar în seara aceea să-l cheme. Matei era în odaia pe care ţăranii o numesc canţălaria boierului. Micu intră, lăsându-şi căciula în sală şi rămase în picioare lângă uşă.— Am trimis să te cheme, fiindcă am de vorbit cu tine.
— Porunciţi, coane.
— Ia vezi cine râcâie la uşă. Baciul deschise de-abia uşa, vrând să se strecoare afară, dar în acelaşi timp un dulău de câine, cât un urs, dete năvală înăuntru. După pieptarul cu cuie, Matei recunoscu pe Corcoduş.— Ăsta e câinele despre care îmi vorbeai?
— Ăsta. Se ţine de mine ca scaiul, bată-l vina lui.
— Frumos e, baciule!…
— Ar hi el cum ar hi, dacă nu i-ar hi aruncat apă hiartă în cap.— Cine?— D-apoi… cine, coane? ia, aici la curte… Matei se uită lung la el, fără a-i răspunde. Se putea lesne pricepe că era treabă de-a lui Eftimiu.— Baciule, ce-ai auzit vorbindu-se despre cuconiţa Tincuţa?Micu se uită la el cam mirat.
— N-am auzit nimic, coane.
— Nimic, nimic?
— Nimic, zău aşa. D-apoi ce s-auzi, că e numai o copchilă. S-a zvonit cică ar hi vrând s-o ia alde Scatiu; da’ dor nu şi-o face vreun păcat boieru ăl bătrân să i-o dea…— Da’ altceva n-ai mai auzit, cu Mihai?
— Nu, coane.
— Că s-ar fi primblat pe lac amândoi…
— Ba despre asta am auzit. Da’ ce minune e că s-au primblat amândoi?… Conu Mihai toată ziua era pe baltă.După aceea el tăcu şi se uită şiret pe sub sprâncene la Matei. Parcă amândoi simţeau că voiau să vorbească despre altceva.—Mă!… a dracului muieruşcă!… zise baciul, parcă ar fi fost singur. Da’ cine ţi-a spus matale de coana Tincuţa, coane?— Coana Aglaia. Baciul dete din cap, mişcându-şi pletele voiniceşte.
— I-e frică să nu scape chilipiru din mână.
— Ce chilipir?
— Da’ parcă matale nu ştii, coane?
— Nu ştiu.
— Atunci să spunem că a fost o vorbă degeaba.
— Ba nicidecum; să faci bunătate să-mi spui tot: ce chilipir?— Scatiu, coane.
— Ce e cu Scatiu?
— Apoi nu se are ghine coana Aglaia cu el?…Matei se uită ţintă la el. Îi venea să râză, dar se stăpâni şi-şi luă un aer grozav.— Baciule, bagă de seamă la ce spui… Ştii, că şi de tine zicea lumea că te ţii cu Floarea lui Stângă.Foarte stângaci şi cu ochii în pământ el tăcu un moment. Apoi ridică fruntea senină în sus.— Gura lumii cine o poate înţeleni, coane?… Eu de-oi hi fost vinovat, m-am pocăit; da’ eu n-am bârfit pe nimeni… Dumneaei vine acuma să se lege de-o copchiliţă… E păcat de Dumnezeu…Matei tăcea; îşi scoase tabachera să-şi facă o ţigară, dar nu mai avea tutun. Se sculă să se ducă în odaie la el, spre a-şi lua tutun din cutie.— Da’ parcă auzisem că trăia cu Caramzulea…
— Păi dar cum: trăia cu amândoi.
— De unde ştii tu?
— Da’ cum, Doamne iartă-mă, să nu ştiu. Cât ai fost matale dus, ei veneau cu schimbu, ca la “concintraţie”.— Da’ prostul ăla de Nae ce făcea?
— Domnul Nae tot pe la Brăila… Îi făcea cucoana vânt. Matei nu mai zise nimic. Aprinse o lumânare şi rămase cu ea în mână, gândindu-se.— Aşteaptă-mă: mă duc să iau nişte tutun. Pe când el intră, uşa de la odaia lui, ce da în sală, se închidea cu grijă. Dar oricât de cu grabă se închise, Matei recunoscu pe Aglaia. Nu mai încăpea îndoială că ascultase la uşă…Fără a rosti un cuvânt, el se întoarse înapoi şi se puse să-şi facă o ţigară. O aprinse şi se uită în ochii baciului.— Şi cine crezi că a aruncat cu apă fiartă în câine?
— Bucătăriţa, coane.
— De ce?
— Cine ştie?… Ca să-mi facă rău: eu fără câinele ăsta nu sunt om.Simpatia lui pentru baciu îşi avea izvorul în vechile lor raporturi de băieţandri, dar mai cu seamă în fondul de poezie ce cuprindea în sine natura caldă a ciobanului. Câinele era în adevăr pentru el ca un frate.Matei se uita la baciu, parcă ar fi vrut să-i spună vorbe bune, ca să-l mângâie de nenorocirea întâmplată lui Corcoduş.— Şi va să zică te-ai lăsat de Floarea. Micu dete cu mâna în vânt, parcă ar fi zis: “Cine se mai gândeşte la ea!”— Dacă te vei lăsa de Floarea, am să te căpătuiesc. Să-ţi găseşti o fată bună şi să te însori. Îţi port eu griga: te cunun, îţi dau loc de casă şi toate înlesnirile putincioase.—Sărut mâinile, coane… Că m-am săturat de burlăcie.
— Atunci e lucru înţeles. Mergi cu Dumnezeu, şi să vii mâine seară. Ioniţă a plecat la baltă?— Dară.
— Omul de la Călăraşi s-a întors, ori nu?
— Trebuie să sosească acu, că-i dus de azi dimineaţă… Rămas singur, Matei se plimbă în lung şi în larg prin odaie, gândindu-se la cele ce avea de făcut. Aglaia trebuia cu orice preţ înlăturată din casa lui. Dar în ce chip? Să vorbească lui unchiu-său nu se putea, fiindcă ar fi trebuit să-i istorisească dragostea lui Scatiu cu dânsa şi astfel să îndârjească pe bătrân şi mai mult împotriva lui Tănase. Pe de altă parte coana Sofiţa era rudă cu ea… Dar îşi aduse aminte de necazul mătuşei în contra Aglaiei, când aceasta se împotrivea la căsătoria lui Scatiu cu Tincuţa, în numele “familiei”, şi-şi zise că poate să găsească un prieten de luptă împotriva Aglaiei tocmai în protectoarea ei firească. Dar cu câinele ciobanului ce avea?… Nimic alta decât că era câinele baciului, omul lui de încredere.Astfel gândindu-se, se revolta din ce în ce mai mult împotriva ei, şi într-un moment de supărare, sună şi zise unei femei să cheme pe Aglaia. Femeia aduse răspuns că vine numaidecât. În adevăr, peste vreo zece minute, se auzi bătând la uşă. El îi zise să intre, dar cu vocea pe jumătate, şi simţinduse mişcat, parcă ar fi fost el vinovatul. Aglaia intră foarte incet. Era galbenă de emoţiune şi aproape nu putea să vorbească. În sfârşit, izbuti să articuleze trei cuvinte:— M-aţi chemat? El se găsi foarte încurcat, faţă mai cu seamă cu umilinţa cu care se prezenta ea.— Da… aş fi vrut să mai vorbim câte ceva — da’ ia, te rog, şezi. Vreau să sun să ne dea câte un ceai.— Mă duc eu să vi-l fac.
— Nu, nu, nu primesc.
— Ba, vă rog, să mă lăsaţi să vi-l fac eu.
— Nu se poate. Şi, cum se primbla prin casă, se aşeză în dreptul uşii. Ea voia să iasă; el o împiedică. În această luptă de amabilitate falsă, Aglaia vru să apuce ivorul de la uşă, pe care îl apucase mai dinainte Matei, şi astfel îl luă de mână rugându-se s-o lase să iasă.— Vă rog, zise ea încet, nimeni nu ştie cât ceai trebuie, ce rom să vă dea… Vin numaidecât.Trebui s-o lase. Când rămase singur, îşi simţi pe mâna pe care i-o atinsese ea, o impresie aşa de ciudată, plăcută şi neliniştitoare, parcă o suflare caldă îi trecuse pe deasupra. Mai făcu câţiva paşi şi se opri în faţa lămpii, gândindu-se: iată cum se explicau izbânzile ei, care nu mai era nici frumoasă şi nici nu mai era destul de tânără, ca să întoarcă minţile la flăcăi tomnatici ca Scatiu şi alţii.Peste câteva minute Aglaia reveni însoţită de femeia cu ceaiul. Matei băgă de seamă că dânsa simţise impresia ce o produsese asupra lui, şi se întorcea altfel de cum ieşise. Obrajii ei, albi de emoţiune când intrase la început, acuma se coloraseră de sânge, şi un zâmbet provocator îi rătăcea pe gură. Servi ceaiul cu îndemânare, mişcându-se în sus şi în jos, ca o fată mare. Sânurile pline păreau că vor să facă explozie, atât erau de strânse în rochie. După ce îi dete ceaiul, se opri în mijlocul odăii şi duse la ochi şorţul de mătase cu care era întotdeauna încinsă. Matei se uita la dânsa nedumerit.— Ce ai? Ea îşi luă mâinile binişor de la ochi, se uită la el lung, cu capul plecat pe umăr, şi zise încet:— Nu ştiu nici eu… În aceste patru vorbe era atâta alintătură şireată, iar în modul cum îşi muşca buzele atâta senzualitate falsă, încât Matei, care trecuse o clipă printr-o ispită primejdioasă, îşi reveni în sine.— Ia şezi, îi zise el, zâmbind. Ce se mai face d-l Nae?
— Tot după treabă, răspunse ea, spăsită.
— Până la ceasul ăsta?…
— Da’ unde se pomeneşte să intre el vreodată înainte de zece!…Matei dete din cap plin de admirare, deşi ştia că Eftimiu îşi trecea vremea jucând table cu învăţătorul.— Şi când mănâncă?
— Când poate.
— Ce fel de vorbă!… nu-l aştepţi cu masa? Ea se întoarse cu capul într-o parte, părând foarte scandalizată de o asemenea bănuială.— Eu să-l aştept cu masa!… Da’ se poate să fac eu o asemenea risipă!… Să ţiu focul şi slugile până la ceasul ăsta!Vorba de slugă îi păru de minune şi se acăţă de dânsa.
— Ŕ propos de slugi, coană Aglaio; sunt foarte nemulţumit de ele — mai cu seamă de bucătăreasă: are bunul obicei de a asculta pe la uşi…Ea clipi din ochi, des, parcă ar fi stat să-i dea lacrămile. Dar avu puterea să se stăpânească şi să zică:— Auzi dumneata!…
— Da, te rog să-i dai drumul chiar mâine; nu vreau să am în casă persoane care mă spionează. Eu sunt stăpân la mine şi ţiu să facă cum vreau eu, nu cum voiesc alţii.— Aşa e şi drept.
— Aşa. El sorbi din ceai şi făcu o mişcare din cap plină de convingere, parcă ar fi vrut să întărească şi mai mult hotărârea luată.După câteva minute de tăcere, ea se sculă.
— Nu mai aveţi nimic cu mine?
—Nu… Dar ia-ţi ceaiul.
—Vă mulţumesc, eu seara nu iau nimic. Astfel ieşi. După foarte puţin timp, Matei o auzi bătând din nou la uşă. Aducea un pachet de jurnale şi scrisori, pe care i le dase vătăşelul ce se-ntorcea de la Călăraşi. Avea un aer cu totul natural, parcă nimic nu se întâmplase.— Vă rog să-mi daţi voie să mă duc mâine la oraş, ca să caut altă bucătăreasă.El se uita la scrisori preocupat, căutând pe cea de la Saşa. O auzi cam târziu. La gândul Saşei, toate nimicurile astea se retraseră departe, în conştiinţă, şi-i răspunse fără nici un interes, parcă scena de mai sus s-ar fi petrecut cu un an înainte:— Mai încape vorbă… După aceea Aglaia ieşi, iar el rămase să-şi citească corespondenţa.  

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...