| Trecuseră mai multe săptămâni de când plecase Saşa şi mai multe zile de când Matei primise scrisoarea din urmă. Lucrurile luau o întorsătură ciudată, care îl împiedica să urmeze mai departe planului de a se scăpa de Aglaia.În adevăr, ultima scrisoare a Saşei cuprindea o destăinuire din cele mai mişcătoare; ea surprinse amorul băiatului pentru Tincuţa, şi, în loc de a-l privi ca pe un sentiment copilăresc şi trecător, dânsa, cu firea ei caldă, îl socotea trainic şi primejdios. Zicea scrisoarea:”Am ajuns la Paris, după o călătorie destul de ostenitoare. Mihai era tot trist. Se lupta cât putea să biruie jalea ce-l cuprinsese chiar de la plecare, dar nu izbutea. Eu îl observam pe tăcute şi îmi venea să plâng de mila lui: n-a închis ochii un minut. Credeam că despărţirea de ţară şi de surori îl enervase prea mult, dar speram că, odată ajuns în mijlocul lumei dintr-un oraş mare, o să-şi redobândească veselia naturală a vârstei lui. Ne-am oprit la Viena două zile. Parea că se interesează de toate, dar mai mult decât orice se interesa de mine. A-ţi spune îngrijirea fină şi delicată cu care mă înconjura, expresia cu care mă privea, iubirea cu care îmi lua mâinile într-ale lui şi mă chema “maman dragă”, îmi e cu neputinţă. Începusem să cred că ştie ceva despre proiectele noastre… şi-mi era ruşine. Se uita la mine cu atâta înţelegere, încât mă făcea să roşesc. Vedeam că are pe buze o întrebare, că se luptă s-o rostească şi că nu îndrăzneşte. De multe ori aducea vorba despre d-ta, dar totdeauna cu temere, parcă i-ar fi fost frică să nu mă supere. În sfârşit, mă întrebă… Am crezut că se cufundă pământul cu mine. Îmi bătea inima de nu mai puteam să respir. Ori de câte ori mă gândesc la momentul acela, simt că mă roşesc… Dar să-ţi spun cum m-a întrebat. Treceam printr-o câmpie lungă, între Colonia şi Strassburg; el se uita pe geam, preocupat. — “Maman, îmi zise din nou, înainte de a ajunge la Paris, aş vrea să te întreb ceva.” — “Întreabă-mă”, îi răspunsei eu, cu glasul jumătate. Simţeam că mor. — “Aş vrea să te întreb ceva, dacă mi-ai făgădui mai întâi că nu te superi.” — “Nu mă supăr”… El mişcă din cap cu nehotărâre.— “Maman, adevărat că nenea Matei are pentru dumneata o admiraţie aşa de mare?… că te iubeşte?” — “Ce prostii spui, Mihai!” îi răspunsei, încercând să zâmbesc. El nu râdea deloc. — “Iartă-mă, maman dragă, că îndrăznesc să te întreb un asemenea lucru; dar, dacă ar fi adevărat, eu aş fi aşa de fericit!… Mi s-ar părea că te las mai puţin singură…” Ce era de răspuns la o întrebare care arăta atâta bunătate sufletească? Nu ştiu ce i-am răspuns. Cred că îmi venea să-l sărut ca pe copilul meu. De multe ori m-am gândit la soarta ce aşteaptă pe Mihai: tremur de frică să nu fie nenorocit…De-abia ajunşi la Paris, l-am rugat să se culce. El nu prea vrea, zicând că ţine să m-ajute să deschid cuferele. Dar osteneala îl biruia. Şi, cum eram în cameră la mine, îl văd că se întinde pe pat, de-a curmezişul, şi rămâne rezemat pe un cot, fără a mai zice un cuvânt… După câteva minute îl aud vorbind: “Tare îmi eşti dragă”. — “Ştiu că îţi sunt dragă, fiindcă eşti un copil bun.” — Atunci îl văd că se ridică: “Ce-am zis, maman?” — “Ai zis că-ţi sunt dragă… “Era aprins la faţă cum e focul. — “Maman, sunt foarte ostenit”; şi, fără ca eu să-l mai rog, trecu în camera lui şi se culcă. Din acel minut a început să aiureze. Două zile şi două nopţi eu n-am închis ochii. Am chemat numaidecât un doctor care a stat lângă dânsul o jumătate de oră fără să se rostească. Temperatura era la 40 de grade; delirul nu se mai oprea. După o jumătate de oră doctorul îmi zise că nu poate diagnostica cu siguranţă; era sau tifos, sau friguri efemere, ce se nasc de prea multă osteneală şi în care temperatura se ridică foarte repede. Dacă delirul continua era semn rău, dacă, dimpotrivă, înceta, era speranţă că bolnavul să adoarmă, şi după o bună odihnă să se scoale sănătos. Din fericire, delirul încetă, somnul veni, iar Mihai al meu dormi 30 de ceasuri fără întrerupere. Doctorul era încântat, eu fericită. Se părea că cel mai nenorocit dintre noi era tocmai Mihai. Şi, aici vine explicarea acestei lungi scrisori, precum şi a cauzei pentru care mă ocup atâta de fratele meu: în delir venea adesea un nume pe care la început nu puteam să-l înţeleg, dar pe care apoi îl ghicii: numele Tincuţei. Mihai o iubeşte. Eu, proasta, nu m-am gândit niciodată la putinţa unui sentiment între Mihai şi Tincuţa. Ei erau pentru mine doi copii, deşi Tincuţa are astăzi peţitori. E o nenorocire că sunt prea apropiaţi cu vârsta şi Mihai e prea tânăr. Tincuţa are să se mărite, iar el are să sufere. Are să sufere, fiindcă noi suntem o familie atinsă de o infirmitate ciudată, aceea a statorniciei sentimentale: ceea ce odată a intrat în sufletele noastre, rămâne acolo. Dar unde şi cum a început iubirea lor?… Nu ştiu. Probabil peste tot şi nicăieri. Ochii mei egoişti vedeau numai pentru mine. Întâmplările din zilele din urmă îmi umpleau închipuirea de un singur lucru: fericirea mea. Eram atât de fericită, sunt încă atât de fericită, încât îmi pare că, dacă aş putea vorbi lui Mihai, i-aş încălzi şi inima lui…Acum e bine. Începe să se intereseze de noua lui viaţă. I-am găsit o familie unde să-l aşez deocamdată, un librar, la a cărei mamă şezuse şi tată-meu în pensiune. Cred că are să fie îngrijit bine. Iubirea lui o să-i rămâie în suflet neştearsă. Are să fie pentru dânsul o cauză de tristeţă zilnică, dar poate şi un refugiu de partea urâtă a acestui oraş. El a înţeles foarte bine că eu am surprins secretul lui, dar nu mi-a zis niciodată nimic. Ba, dimpotrivă, aducând eu vorba de Tincuţa, dându-i o foaie ce căzuse din portofelul lui, şi pe care era o poezie, el a plecat ochii în pământ şi a luat foaia, zicând încet: “prostii, maman”. Eu însă l-am rugat să-mi dea foaia, şi ţi-o trimit aci:Astfel urma mai departe scrisoarea. Mişcat şi singur, fără să poată cere poveţe de la nimeni, Matei rămase pe gânduri. Mihai, care întotdeauna îi fusese simpatic, îi deveni deodată drag, atât pentru amorul lui, cât şi mai cu seamă pentru vorbele ce ziseră Saşei.Dar starea lucrurilor cu Aglaia se complica. El nu mai putea vorbi mătuşe-sei despre relaţiile Aglaiei cu Scatiu, fără să dea naştere la tot felul de explicaţii şi mai cu seamă fără să amestece pe Tincuţa în intrigile lor. Se hotărî să aştepte.Era într-o duminică de octombrie. Timpul se schimbase: ploua şi noroiul umplea drumurile de la un capăt la altul. Matei avea la dânsul pe Scatiu, cu care era în vorbă să-i cumpere caii şi cabrioleta de la Otopeanu — când, uitându-se pe fereastră, i se păru că vede pe Micu, legănându-se beat mort. Nu zise nimic către Scatiu, care şedea în fotoliul lui de la birou, luându-şi cafeaua, ci se uită la omul de pe drum ca să se încredinţeze de era în adevăr baciul ori nu.El era. Matei îşi muşcă buzele de ciudă şi aşteptă să plece Scatiu ca să poată da ochii cu Micu: îi venea să-l bată. Auzi! să se îmbete, el, omul în care îşi pusese toată încrederea!…De îndată ce Scatiu plecă, îşi trase o pereche de cizme lungi, îşi luă căciuliţa şi desprinse din cui un haramnic, cu care tată-său, în tinereţe, bătea caii nărăviţi. Astfel, se duse la arman, drept la lăptărie. Aci, nimeni: uşa era închisă cu lacăt. Trecu alături, la casa văcăriţei. Şi aci părea că nu-i nimeni, dar uşa nu era închisă. Se uită pe fereastră şi văzu pe Floarea, care se pieptăna. Ea, îndată ce-l văzu, se acoperi pe cap cu un ştergar şi-i ieşi înainte.— Da’ nu-i nimeni la lăptărie? — Sărutăm mâinile, cuconaşule, nu-i nimeni, că flăcăii sunt la oi.— Unde-i baciul? — Da’ cine-l vede, vai de mine! Matei era încredinţat că Micu era înăuntru. — Cine-l vede! L-am văzut eu, beat mort. Am să-l dau afară, şi pe el şi pe tine, să sparg gaşca asta de ţiitori şi de ţiitoare!— Să nu-ţi faci păcatul ăsta, cuconaşule, că dacă o hi băut o ţiră mai mult e din supărare, că i-au otrăvit câinele, nu i-ar răbda Dumnezeu!— Care câine? — Câinele ăl mare, cuconaşule. — Pe Corcoduş? — Păi dar cum. Şi Floarea îşi duse mâna la gură, dând din cap şi căinându-se. Matei, care venise furios împotriva baciului, se întoarse acasă tăcut, întrebându-se de nu cumva era şi aci mâna Aglaiei. Acasă îl aşteptau alte isprăvi de-ale baciului. Rezemaţi de stâlpii porţii, doi ţigani râcâiau cu băţul în noroi. Dumitrache Brabovete, fierarul, şi cu fiul său Stoica, ieşit proaspăt din armată, venea să se plângă că-i bătuse Micu la cârciumă. Ţiganii îndrugau o istorie fără de sfârşit, dându-se la o parte unul pe altul şi zicându-şi: “taci tu, să spun eu”. Matei îi trimise acasă, făgăduindu-le că are să le facă dreptate. Era nerăbdător să afle cum se petrecură lucrurile, şi chemă numaidecât pe grecul de la han.Grecu istorisi că Micu venise de dimineaţă la cârciumă, văitându-se că i-au omorât câinele hoţii. Era bun teafăr, dar plângea ca o muiere şi striga în gura mare că de-acuma moare şi el. După aceea se puse să bea rachiu, şi bău până se îmbătă turtă. În vremea asta se afla la cârciumă şi Dumitrache ţiganul. Cum şi ce fel, nu se ştie, Micu dete o palmă ţiganului de-l ameţi.— Aşa faci, nea Micule?… zise ţiganul ieşind… Lumea râdea de bietul ţigan, care, furios, se duse la fiu-său, să se tânguiască. Fiu-său, Stoica, se întoarse numai de puţină vreme de la oaste, şi era fodul de nu-l mai încăpea pământul. Când auzi el că s-a găsit un “rumân” care să îndrăznească să dea în tatăl lui, al lui, soldat întors tocmai atunci de la regiment, se făcu foc. Luă pe bătrân de mânecă şi-l aduse din nou cu el ca cârciumă.— Care-i ăla, mă, care a dat în tata? Oamenii râdeau şi făcură cu ochii la baci. Stoica veni la el. — Mă nea… ăsta, tu ai dat în tata, mă? — Păi! — Ia mai dă una, mă! zise el rânjind, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă îndrăzneşte un aşa lucru în faţa lui.Micu se sculă în picioare cât era de lung, şi când aduse din nou o palmă lui Dumitrache, văzu ţiganul stele verzi. Stoica se dase la o parte, încruntat.— Ia mai dă una, mă! Micu era gata: cârpi din nou pe Dumitrache. Atunci Stoica, supărat, luă pe tată-său de mânecă şi-l scoase afară, zicându-i:— Hai, tată, acasă; nu vezi că-i beat mort? În urma lor era un hohot în tot hanul. Huiduielile şi cârâieturile însoţiră pe bieţii ţigani până pieriră din ochii lumii.”Şi-aşa a muncatu trei scatolţi în locu de una”, zise grecul, ca morală.Matei făcu haz de istorisirea grecului, pe care o auzise de prin snoave. Dar asta nu explica pentru ce baciul, care nu bea niciodată, se îmbătase, şi, mai cu seamă, cine-i omorâse câinele. Aşteptă cu nerăbdare până a doua zi, să dea ochii cu el.În adevăr, a doua zi, prima persoană pe care o văzuse, ridicând perdeaua, fu Micu. El aştepta în curte, rezemat de scară. Matei îi bătu în geam şi-l chemă sus la el. După câteva minute, uşa se deschise şi baciul intră inăuntru.— Cu multă plecăciune, bade Micule. Te-ai trezit? El plecă ochii în pământ, lipit de uşă, şi nu răspunse nimic. — Frumoase lucruri faci dumneata! te îmbeţi ca cel din urmă ticălos, şi te pui să baţi oamenii, ha?!Micu tăcea. — Bine mi-am ales eu în cine să-mi pui încrederea!… Da’ n-ai gură să răspunzi? — Ce să răspund, coane? — Să răspunzi pentru ce te-ai îmbătat. El tăcu din nou. Matei, supărat, îl dete afară: — Hai, lipseşti din ochii mei. Baciu se întoarse încet şi puse mâna pe ivor să iasă. Dar, pe când ieşea, zise încet, parcă-i era frică: — M-aş hi rugat la matale de o vorbă. — De ce vorbă? întrebă Matei răstit. — Păi, eu m-aş hi rugat să-mi dai drumul, coane. — Te-ai supărat dumneata? — Dară! să mă supăr, zise baciul domol: eu ştiu că sunt vinovat.— Atunci ce vrei de la mine? — Nu pot sluji, mi-au omorât câinele, s-a isprăvit şi cu mine.Era un accent de aşa adâncă descurajare în vorbele acele, încât Matei se uită lung la el.— Închide uşa, îi zise. Cine ţi-a omorât câinele? — Nu pot să ştiu. — Pe cine bănuieşti? — Nu bănuiesc pe nimeni: nu pot să-mi vâr sufletul în păcate.— Unde l-au omorât? — L-am găsit mort la uşă, coane. A venit de la târlă până la lăptărie, ca să mă caute, săracu de el şi a murit la uşa mea…Aici Micu îşi înghiţi nodul de supărare ce i se urca în gât şi-şi trecu mâneca sumanului peste ochi. Matei se uita la el, mişcat.— Şi unde-i câinele? aş vrea să-l văd şi eu. — D-apoi l-am îngropat, coane… L-am îngropat la capătul târlei, că măcar că nu-i suflet de creştin, da-i făptura lui Dumnezeu şi el.— Era împuşcat ori lovit cu ceva? — Nu, coane, eu zic că era otrăvit, că se umflase săracu cât nişte foale…Şi tot chipul lui, de om cu mintea întreagă, era parcă întors pe dos, de milă şi durere. Matei se îmblânzi detot.— E foarte cu putinţă să fi fost otrăvit: să cercetăm cine a putut să-l omoare şi-ţi făgăduiesc să răzbun pe bietul Corcoduş.Micu da din cap, tăcut. Părea sceptic, cum sunt toţi ţăranii, când e vorba de dreptatea boierului.— Ce fel, n-ai încredere în vorba mea? — Ba am, coane — da’ de-acuma pentru mine totuna este. — De ce?— Aşa; mi-a murit câinele, mor şi eu. Matei se uită lung în ochii lui: era treaz şi tocmai de aceea expresia de durere şi descurajare ce se citea în ei îl atinse mai mult.— Micule, vino-ţi în simţiri. Ce are a face moartea unui câine cu viaţa ta?— Coane, are a face, că eu îl crescusem de mititel. Mi-l adusese bietul boier, Dumnezeu să-l ierte, de la nişte mocani din Bărăgan, de când n-avea nici ochi… Şi eu m-am trudit cu el, l-am hrănit cu linguriţa ca pe un copil, l-am tămăduit de câte alea toate, şi-l făcusem hiară sălbatică, nu câine. Când l-am dat la lup, alergam cu el în urma hăiticului, ca să-l deprind, până cine ştie unde, de era să ne mănânce într-o iarnă, pe mine şi pe el. Apoi, când i-am pus cheptarul, piii… omora lupul din fugă, coane; că de se izghea cu cheptarul în el, îl da la pământ şi îl umplea de sânge cu cuiele… Mare lucru am cherdut, coane, mare lucru!… Încaltea despre mine, ce să mai zic? Că eu mă duceam cu el şi-n gură de şearpe, şi când era Corcoduş la oi, nu mai aveam grije de nimic. Că de m-aş hi culcat în mijlocul pădurii, ori cu uşa vraişte, eu habar n-aveam, că el, crişu, făcea de patrulă.Îşi ridicase fruntea în sus, ca un om care istoriseşte izbânzile unui erou. Când se opri, gâfâia de osteneală şi de inimă rea:— Acu, făr’ de câine, ce mă fac eu?… — Creşti un altul. — Dară!… să mai găsesc eu un câine ca el! Şi vorba “ca el” părea că se raportă la un căpitan mare sau la un frate iubit.— Da cum să nu găseşti! Îţi port eu de grijă: o să mă duc la Irimia Mocanu, la Şindrilita; şi ţi-aduc unul, c-am auzit că are o prăsilă de câini, de s-a dus vestea.Baciu da din cap, nemângâiat. — Crede-mă, Micule. Să vii cu mine să ţi-l alegi tu singur.— S-a sfârşit cu mine, coane: mi-a omorât câinele, mă duc şi eu.Ideea asta fixă nu i-o scotea nimeni din cap. El părea că se supune unei fatalităţi oarbe, care legase soarta lui de viaţa câinelui.— Bine, baciule, da’ începi să fii copil: gândeşte-te că chiar de ar fi îmbătrânit la uşa ta, tot el era să moară înainte şi tu pe urmă, că aşa e lăsat de Dumnezeu, ca omul să trăiască mai mult şi câinele mai puţin.Micu nu mai zise nimic, ci rămase tăcut lângă uşă, ca mainainte. Matei se gândea în ce chip să-i vorbească mai bine ca să-l convingă că nu are dreptate. Se uită la el mai lung, dar trebui să se încredinţeze că nu era de scos la cale cu baciul.— Şi ce vrei de la mine, Micule? — Apoi m-aş ruga de matale să-mi dai drumul, coane. — De ce, măi băiete? El îşi mototolea o pulpană a sucmanului, parcă i-ar fi venit mai greu decât orice să se despartă de stăpânul lui.—Eu ştiu c-o să mor în curând, coane, şi aş vrea să-nchid ochii la bârlogul nostru.Matei se foi pe scaun, nemulţumit, şi după aceea se sculă în picioare şi începu să se primble prin casă. Apoi s-apropie de el şi-l atinse cu degetul de braţ.— Ia ascultă, Micule: eu poate m-oi fi iuţit vreodată la vorbă şi te-am supărat fără să vreau. Dar socot că tu mă cunoşti bine, şi de acum şi de altădată. Suntem tovarăşi vechi, bre, şi mi-ar veni greu să mă despart de tine… Mai gândeşte-te până mâine. De ţi-o fi de ducă cu hotărâre, vino, de mă vezi şi-om pune lucrurile la cale cum e bine. |
E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI
MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARÃ - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...
