| El intră acasă, senin, fericit, cu o puternică notă de idealitate, ce răsuna până în straturile cele mai depărtate ale sufletului.Saşa se dete jos din trăsură ca o păsărică. Fetele şi Mihai, care o aşteptau, stau în balcon cam plouaţi, fiindcă era târziu şi le era foame.— Da’ ce ţi s-a întâmplat, maman? o întrebă Mihai. — Nu mai puteţi de foame, nu-i aşa? Am plecat târziu de la Vlădeni, şi pe drum am întâlnit pe Damian, la coliba unui lipovean, de unde v-aduc şi pepeni. Hai să mâncăm.Ei se duseră la masă şi Saşa intră un moment la ea să se scuture, şi după cinci minute veni în sofragerie cântând.— Maman, nu ştii un lucru?… mâine ne vine sfânta de la Agapia.— Da? — A trecut subprefectul pe aici, şi ne-a spus că mâine, la zece, să-i ieşim înainte cu tot satul.Turică, feciorul, cu obicinuita lui înlesnire de a se amesteca în vorbă, zise:— D-apoi că “premarele” este chiar afară cu popa Buzătăiată.— Aşa?… Zi-i să vină înăuntru. Nu trecu mult şi un ţăran voinic intră pe uşă binişor, călcând pe vârful degetelor. Era un om zdravăn, care, după îmbrăcăminte, se vedea a fi chiabur.— Sărut mâinile, cuconiţă. — Mulţumim dumitale, primarule. Ce aud, că ne vine sfânta?— Apoi, cică vine… Că încă a trecut dl subprefect pe la primărie şi a lăsat poruncă să scoatem lumea înaintea sfintei, cu mic cu mare, doar s-o îndura Dumnezeu cu niţică ploaie, că s-a răsucit porumbul de toată isprava.Saşa păru că se gândeşte un moment. — Ia ascultă, Vâlsane, da’ oare trebuie ploaie cu adevărat? — Trebuie, cuconiţă, la porumb. — Ştiu. Da’ ce face lumea care a rămas cu vrafurile în arie?— Păi, ce să facă? Că şi Dumnezeu nu ne poate mulţumi pe toţi.— Cei ce n-au cai au rămas în urmă. — Cei care n-au cai or mai treiera cu chicioarele, zise primarul.— Da’ dacă vine ploaia?— Păi măcar de-ar da Dumnezeu… Da’ ştii, până se mai pregăteşte, până una alta, şi-a sfârşit rumânul ţâra de orz.— Bine, Vâlsane. O să trebuiască vreo masă… — Păi chiar de aia venisem, să mă rog să ne dai cele de trebuinţă.Pe când el vorbea, se ivi în spatele lui potcapiul popei. Popa Vasile Buză-tăiată era cunoscut la o poştă împrejur. Cu pulpana antereului prinsă în brâu, cu ciobotele scâlciate şi cu burta înainte, era tipul preotului de moda veche. Glumeţ, lacom la mâncare, scurt la slujbă, se ţinea de popie prin obicei şi fiindcă “dacă nu curge, tot pică”, dar altfel era arendaş şi el; lua o sfoară de pământ de la unul, cumpăra lâna de la altul, mai da câte un ban, doi, cu camătă, şi astfel îşi ridica spuza de copii ce avea. Saşa nu-l putea suferi, şi-l îngăduia numai fiindcă rămăsese moştenire de la tată-său; dar adusese un al doilea preot, om cumsecade, care ducea tot greul bisericei.— Masă bună, taică. — Mulţumim, părinte. D-apoi, ne vine sfânta, hai? Popa nu răspunse nimic deocamdată, ci, unindu-şi degetele de la mâna dreaptă, boscorodi câteva cuvinte deasupra mesei, aruncând ochii lacomi la nişte pătlăgele împănate; după aceea luă un scaun şi şezu, cu ochii ţintă la pătlăgele.—Hm!… zise el, astea pe turceşte se cheamă “Imam baildî”… Ştii, coană Alexandrino?… cică un preot de ăia deai lor a mâncat într-o zi până a crăpat… şi de aia s-a chemat aşa: “Imam baildî”, adicătea “a crăpat Imamul”Mihai şi fetele râdeau să se topească. — Nu pofteşti, părinte? zise băiatul, întinzându-i o farfurie.Saşa se uită la el, încruntând din sprâncene. — Maman, je t’en prie. Până să răspundă ea, popa îşi trăsese pe taler două pătlăgele, şi se uita curmeziş spre fecior, parcă ar fi vrut să-i ceară ceva.— Ce doreşti, părinte? îl întrebă Saşa. — M-aş ruga de un păhărel de rachiu… să le fac oleacă de drum, că, precum zice sfânta scriptură: “frunză verde de dai n-ai, iar mielu blând suge la două oi”.Turică îi aduse un păhăruţ de rachiu, pe care popa îl azvârli pe gât, de era cât p-aci să-l înghită cu pahar cu tot.Primarul se uita la el şi zâmbea. — Dumneata nu vrei ceva, Vâlsane? — Sărutăm mâinile, cuconiţă. Turică îi dete numaidecât rachiu, dar omul, foarte cuviincios, nu vru să primească. Saşa se uită la el cât era de întreg şi de cuminte, şi vru să-şi urmeze cu dânsul vorba mai departe.— Va să zică ce crezi că trebuie? — Apoi să vedem ce zice părintele. Popa înghiţea dumicaturile cât pumnul, şi n-avea vreme să vorbească.— Ce zici, părinte? îl întrebă Saşa. — O masă, o faţă de masă, lumânări şi tămâie. — Bine. Alta nu mai trebuie? Popa ridică din sprâncene că nu. — Să dăm gazdă la preot şi la maici, zise Vâlsan, şi să vedem de cai, că poate vine sfânta cu droşca.— Bine, taică, să-i daţi, mormăie popa, că cine dă cu mâinile, aleargă cu picioarele, iar cel ce plânge pe sărac să-i poarte traista.Primarul râdea, dar vâzând pe popă că-şi dezleagă sacul cu proverbele, îi făcu semn să se scoale.— Hai, părinte, că te aşteaptă coana preoteasă. — Să mergem, taică. Mai dete duşcă un pahar cu vin şi se sculă. După ce plecară, Mihai se puse să facă şi el ca popa Vasile, zicând proverbele pe vârful degetelor: ” Frunză verde de dai n-ai”.— Maman, îmi dai voie să-mi rup un dinte, ca să semăn mai bine cu el?—Ia nu mai vorbi prostii, zise Saşa râzând. — Zău aşa, maman. — Rupeţi-l, dacă vrei. Ei urmară hazul mai departe, după masă, pe când Saşa se duse la ea să scrie.Când se aşeză jos şi luă condeiul, singură, scena din trăsură îi reveni în minte cu atâta putere, încât se rezimă de spatele fotoliului şi privi drept înainte. Oare era adevărat? Ea fusese? sau o dulce închipuire de sine o făcea să urmeze, deşteaptă, un vis fericit?Scrise două rânduri lui Matei, rugându-l să vină a doua zi şi să vestească şi pe conu Dinu de sosirea sfintei.Pe la nouă ceasuri dimineaţa tot satul era la câmp, pe marginea drumului mare. Tăbărâţi pe şanţul şoselei, ţăranii vorbeau liniştiţi, ştergându-şi sudoarea cu dosul palmei, iar nevestele şi fetele, cu rochiile de stămbi întinse roată împrejur ca să nu le păteze, îşi istoriseau păsurile lor zilnice, parcă nici vorbă n-ar fi fost de venirea sfintei.La Comăneşti, Mihai şi fetele aşteptau nerăbdători pe Saşa, care nu se mai isprăvea de gătit. Victoria îi bătu în geam.— Maman, se-ntârziază prea mult. — Dacă sunteţi aşa de nerăbdători; luaţi trăsura şi duceţi-vă.— Să ţi-o trimetem înapoi? — Negreşit. Ei plecară. În urma lor, Saşa se găti repede şi ieşi în balcon, aşteptând pe conu Dinu şi Matei. La ideea de a-l revedea, simţea inima bătându-i-se cu putere şi un val de căldură urcându-i-se în obraji. Intră înăuntru cu neastâmpăr; îşi aşeză pălăria mai pe frunte; îşi scoase o mănuşă, ca iar s-o puie după un minut.Un zgomot de trăsură, în curte, o făcu să se repeadă la fereastră. Dar era numai subprefectul. Cu toate că-i era simpatic, de astă dată Saşa îl găsi venit la nevreme, şi nu ieşi. Un argat, care văzuse trăsura ei plecând, spuse subprefectului că toată lumea era la câmp, şi-l făcu astfel să se ducă. După puţin timp veni şi Matei. Saşa îl văzu de pe fereastră, şi se repezi la uşă să-i iasă înainte, însă inima îi bătea aşa de tare, încât fu silită să se oprească un moment pe scaun. Argatul care vorbise cu subprefectul era gata să-l trimeată şi pe el după ceilalţi, când Saşa ieşi repede, tocmai pe când trăsura lui Matei întorcea, şi-l strigă.Cu capul plecat în pământ, din pricina soarelui, el urcă treptele, şi când dete cu ochii de dânsa, rămase locului. Ea se făcuse şi mai roşie decât era, şi, râzând, îl întrebă pe jumătate supărată:— Ce-i? — Nu te supăra, zise el. Eşti astăzi o minune încântătoare! — Da?… Sunt bine?… — Grozav de bine. Ea făcu un pas înapoi, simţind parcă nevoia de a se depărta de complimente.Apoi se învârti împrejurul ei însăşi. — Îţi zic bună dimineaţa după ce mi-oi scoate mănuşa. Rămăseseră astfel locului, uitându-se unul la altul zâmbind. — Acuma, bună dimineaţa. — Bonjour. — Mergem? e târziu, ştii? — A cui e vina? — A mea, fiindcă n-am venit la vreme, şi a dumitale fiindcă te-ai gătit prea mult.Ea îşi punea mănuşa la loc, uitându-se pe sub gene. — Vream să te aştept, zise ea încet. Să mergem. Se urcară amândoi în trăsură şi porniră la câmp.O dată cu ei ajunse şi sfânta. Într-o birjă cu patru cai osteniţi, veneau, în mijlocul unui vălătuc de praf, patru persoane: doi popi în fund, care ţineau icoana, şi două călugăriţe dinainte. Popii se deteră jos, sprijinind icoana cu o mână dedesubt şi cu alta de deasupra, şi începură a rosti rugăciuni. Poporul îngenunchease, pe când călugăriţele ştergeau chipul sfintei de praf. Preoţii voiau să treacă şanţul şoselei, ca să intre pe câmp, dar tocmai în partea aceea el era curăţit de curând şi deci cam adânc.— Pe unde trecem, părinte Opreo? zise unul din ei, încet. — Da’ eu ştiu, părinte Ioane? — Dă-i sfinţia-ta din Ohtoih, că eu nu mai am glas nici cât un pui de curcă.Se duseră astfel în sus, se lăsară în jos şi iar se întoarseră în sus, nădăjduind să găsească un loc mai lesne de trecut. În cele din urmă se coborâră în şanţ, cum dete Dumnezeu, dar când fu la ridicat, pace… Unul se încurcă în anteriu, altul în patrafir, şi dacă nu venea lumea să-i ajute, ar fi rămas acolo, fiindcă, după regulile lor, nu puteau să lase icoana pe mâini străine.În vremea asta, popa Buză-tăiată îşi pusese odăjdiile şi venea înaintea icoanei, legănându-se ca o corabie. Preoţii cari însoţeau sfânta încruntară din sprâncene, când văzură că aveau de împărţit plata cu alţi doi confraţi. De aceea, primiră destul de rău pe fratele lor.— Aşteaptă, aşteaptă părinte, să punem sfânta pe masă. — Iaca taică, aştept. — Nu-i treaba sfinţiei-tale să te amesteci aici. — Pă-i vorbă-i! — Ba chiar aşa. Dă-te la o parte. Popa Buză-tăiată se dete la o parte, mormăind: — Mă!… moldovenii dracului. Apoi îşi ceru iertăciune de la Dumnezeu că pomeni pe dracul:— Ptiu, Doamne iartă-mă. Celalt preot de la Comăneşti, care nu îndrăznise până aci să se amestece, văzând icoana pe masă, îşi puse şi el patrafirul, dar fu primit cu aceeaşi lipsă de ceremonie de cei doi popi străini. Atunci, conu Dinu, care îi privea de un sfert de ceas cum îşi dau arama pe faţă, pofti pe câteşipatru preoţi să înceapă slujba, că şade ruşine, fiecăruia fiindu-i păstrată plata ce i se cuvine. Hagiul era deja înfiinţat, cu cădelniţa gata şi isonul la îndemână, aşteptând fericitul moment când să-i dea drumul.Câmpul se întindea crăpăcios şi ros de vite, până departe în pânza orizontului. Deşi acum era pe la sfârşitul lui august, zăpuşeala părea mai nesuferită ca în iulie.Cu capetele goale în soare, câteşipatru la linie, preoţii se rugau, îngenunchindu-se şi sculându-se necontenit. Ţăranii făceau cruci mari, zicând din când în când “dă Doamne ploaie”; femeile stau plecate la pământ. Lăcustele subţiratece săltau în pulpanele răsfrânte ale popilor, pe când rândunelele întârziate treceau ca săgeata printre rândurile oamenilor. Era semn de vreme bună şi senină. O saca de apă de la curte era înconjurată de flăcăi şi băieţi, care îşi treceau cofa de la gură la gură.Saşa, fetele, conu Dinu şi toţi ceilalţi stau în genunchi; Matei cu capul gol, sta şi el respectuos, dar în picioare. Saşa îi făcu semn să îngenunche. El se supuse şi şezu lângă dânsa.— Trebuie să dai exemple bune, zise ea zâmbind. Pe la sfârşitul slujbei, când apa fu sfinţită, preotul stropi, cu mănunchiul său de busuioc, în patru părţi, rugând pe Dumnezeu să păzească locurile acelea de cutremure, de gândaci, de secetă etc. Stropitura ajunse până la Saşa, muindu-i rochia pe umeri. Apa făcu să i se lipească stofa subţire de piele. Ea încerca să se şteargă, dar nu se putea ajunge singură. Matei îi luă batista din mână şi căută picătura s-o usuce.— Ce loc bun şi-a ales, zise el încet, râzând. Ea sta cu capul în pământ şi cufundată în smerenie, dar îi răspunse, fără a se uita la el şi râzând:— Nu mai spune prostii şi stai binişor. — Zău aşa… După ce se isprăvi slujba, Saşa se apropie de preoţi şi de călugăriţe, să-i poftească la masă. Intrară în vorbă mai lungă: “Când aţi plecat de la Agapia”, “Cine-i dumnealui, dar dumneaei”, până veni rândul lui Matei.— Dumnealui e boierul matale? întrebă unul din preoţi pe Saşa, arătând pe Matei.Ea nu pricepu deocamdată. Conu Dinu râdea de înţelesul moldovenesc al frazei şi spuse preotului cine era unul şi cine era altul. Saşa se făcuse roşie şi se uita la vârful mănuşilor, pe când preotul, încurcat, zâmbea cu bunătate, înţelegând parcă ce se petrecea în minţile tuturor. |
E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI
MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARÃ - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...
