| Matei se ducea la Comăneşti mai în toate zilele. Se obişnuise aşa de mult cu drumul acesta, încât, când îşi mai aducea aminte de vorbele mame-sei şi încerca să mai puie frâu plăcerei de a vedea pe Saşa, i se părea că-i lipseşte ceva. Dar atunci îşi zicea că e dator să se ducă, tocmai ca s-o cunoască mai bine.Într-una din aceste zile de cuminţenie, pe când rătăcea singur, călare, pe marginea moşiei, se opri la bostănăria unui lipovean.Aşezată în mijlocul câmpului, pe malul unui iaz de moară, coliba străjuia un drum mare, întinzându-şi umbrarul deasupra grămezilor de pepeni. Lipoveanul cu femeia şi cu două fete încărcau un car cu fân. Îndată ce-l văzură, veniră la el. Omul, cu capul gol şi cu cămaşa roşie peste pantaloni, se apropie de el şi-i sărută mâna; femeile de asemenea. Apoi una din ele alergă înăuntrul colibei şi veni cu un fund curat şi un ştergar, pe când lipoveanul scotea dintr-o groapă un pepene enorm, pe care-l tăie pe fund. Pepenele era minunat. Cu custura înfiptă în miez, lipoveanul i-l aşeză dinainte, şi apoi se dete la o parte.El rămase singur, uitându-se pe câmp. Soarele apunea în dosul colibei, luminând pieziş miriştele roase. Cât vedea cu ochii, nu întâlnea decât pete gălbui de oarze secerate, ori suhaturi bătăturite, pe care ici şi colo rămăseseră în picioare curnuţi zgribuliţi şi tufe de târtani. Departe, pe drum, un vălătuc de praf părea că vine spre colibă, cu cine ştie ce cărăuşi în mijloc.Un sentiment de pace neţărmurită, de oarbă supunere vremei ce trece şi îngălbeneşte pustiurile, da priveliştea locului. Parcă aşa trebuia să fie. Deprins acum cu firea ţăranilor, înţelegea mai lesne natura după oameni, decât pe oameni după natură. Fluierul drumeţului ce noaptea se întoarce acasă, şi în câteva note chinuite spune înduioşarea omului, era harfa pustietăţei aceleia; chipurile liniştite ale cosaşilor răsfrângeau lumina oarecum târzie a soarelui apunând. Şi se simţi el însuşi cuprins de descurajare, uitându-se înainte. “O fi”, această vorbă atât de românească îi veni în minte. Şi de la vorbă îl prinse gândul soartei ţăranilor: ce buni erau că o primeau aşa cum era!… Îşi aduse aminte de hotărârea de a le face şcoală, pe care era departe de a o aduce la îndeplinire. Înfipse cuţitul într-o felie de pepene şi se puse a scoate seminţele din alveolele lor îmbrumate de zahăr; ia, aşa te ia viaţa, cum ia o apă adâncă un pai şi-l poartă domol de la un cot al malului la un alt cot; apa curge, înceată, şi tu curgi cu ea, fără să poţi face ceva.Vălătucul de praf se apropia, iar el se uita liniştit la drum. Era o trăsură cu doi cai. Când ajunse în dreptul colibei, i se păru că recunoaşte trăsura Saşei, şi, fără să se mai gândească, sări de unde se afla şi făcu semn vizitiului să oprească. În acelaşi timp, de sub coşul trăsurei se ivi capul Saşei, care nu-l vedea şi, mirată, părea că vrea să cunoască cauza pentru care se oprea. Când însă recunoscu pe Matei, se dete jos repede şi veni la el cu mâna întinsă.— Ce te faci pe aicea, omule? El dete din cap, neştiind ce să răspundă. — Uite, mâncam un pepene. — Ce bună idee! Mi-e aşa de sete… Şi fără să mai aştepte altă poftire, se aşeză pe bancă, îşi ridică până la vârful nasului vălul des cu care era acoperită, şi se puse să taie bucăţi mici de pepene şi să mănânce. Era încântătoare. Ochii, privind spre el, râdeau de fericire. Mâna, strânsă în mănuşe, apăsa uşor şi elegant pe mânerul bietei custure.— Cum ai ajuns pe locurile astea? — Uite aşa. Da’ vezi ce bun pepene? nu mai mănânci? — Mulţumesc, am luat numai ca să-mi treacă de sete… — Da’ ia spune, cum te găseşti pe aici? — Apoi, cum să mă găsesc… îmi era urât şi am ieşit să mă mai plimb.— Aşa?… Va să zică la noi nu vii, fiindcă eşti ocupat, şi pe altă parte umbli singur pe câmp, să-ţi treacă de urât.— Umblu să-mi treacă de urât şi să-mi cunosc bine moşia. — Da? — Da. Apoi, “să-mi treacă de urât” e o vorbă. Eu, ca mulţi oameni, fug de urât, dar în acelaşi timp am nevoie câteodată de singurătate.Ea se uită la el, clipind des şi părând că vrea să pătrundă înţelesul vorbei.— Asta e adevărat, zise ea, după un moment de tăcere. — Nu-i aşa? — Da. Dar tot ar trebui să vii la noi mai des. — O să viu. Îţi spun drept că aş veni şi mai des, însă mă tem să nu fiu supărător cu vizitele mele.— Matei! El ridică repede ochii spre dânsa, surprins de a o auzi chemându-l pe nume. Saşa se-nroşise şi se uită în pământ.— Mihai o să plece în curând, şi doreşte mult să te vadă, adăugă ea cu anevoinţă.— Pleacă?… O să-l însoţeşti şi dumneata? — Păi ce să fac?… El rămase cu mâinile încrucişate pe genunchi, gândinduse. Saşa pleca!… Era pentru el o vorbă nouă şi aproape fără înţeles. Se uita la dânsa lung. Ea, cu vârful umbreluţei, mişca un pai, jos, pe pământ.— Nu iei nişte pepeni să-i duci acasă? tot eşti cu trăsura. — Ba da. Lipoveanul alese ce avea mai bun în groapă. Matei îi aşeză cu grije la picioarele trăsurei, apoi se duse să-şi dezlege calul.— Vin după dumneata. — Cum! vii cu mine, sper. El stete un moment la îndoială. — Vin, dacă vrei, dar aş fi aprins o ţigară. — Aprinde; mie-mi face plăcere. Leagă-ţi calul lângă ai mei şi hai să mergem, că apune soarele.Matei voia să urmeze poveţele ei, dar nu izbutea cu nici un preţ să dezlege căpăstrul de la gâtul calului. Saşa se uita la el cum făcea lucruri pe care nu le învăţase şi o bufni râsul.— De ce râzi? — Tare mai eşti stângaci!… Lipoveanul se repezi de unde era, şi într-o clipă desfăcu căpăstrul şi legă calul lângă ceilalţi.El, cu mâinile în vânt, a treabă, se urcă în trăsură râzând. — Dacă n-am făcut niciodată meşteşugul ăsta!… — Ştiu… de aia m-am mirat şi mă mir de hotărârea dumitale de a rămâne la ţară… Dar, în sfârşit, bine faci, zise ea, aşezându-se comod în colţul trăsurei.De la o bucată de vreme drumul mare fu lăsat, şi roatele tocară mai departe pe pământul ţelinos al câmpului. Îmbrăcase umbra toată zarea, pregătind calea amurgului. Departe, în marginea orizontului, soarele dispăruse, aruncându-se întrun ocean de purpură. Raze ca de opal se ridicau pe fundul liliachiu al cerului, părând nişte stropituri enorme. Se simţea cum vine noaptea. O geană vânătă de lumină se închidea prelung spre apus. Dunga dealului, pe care era satul, se îneca încetul cu încetul în clarul obscur al amurgului.— Ce moment încântător!… zise el. Vezi? te miri de ce am rămas la ţară… Iată de ce.Ea tăcea, pierdută cu ochii în pânza orizontului. — Ce frumos e!… Nu-i aşa? — Da, răspunse ea cu glasul tremurător. — E aşa de frumos că te răsplăteşte de toate ostenelile zilei. Nimeni nu poate prinde ceasul trecător. Numai soarele, în răsărit şi-n apus, pare a-l însemna pe cer.— Mai cu seamă în apus. El tăcu un moment. După aceea, înţelegând ce gândea ea, o întrebă:— De ce? — Aşa. În răsărit e veselie, se amestecă o idee vagă de speranţă. Şi în fericire nu se numără ceasurile. Pe câtă vreme în apus, sufletul întrevede un sfârşit, clipele cele din urmă ale unui foc ce se stinge…Nu-i aşa?— Da… În sfârşit, astăzi mi se întâmplă un lucru ce rar se împlineşte în viaţă.— Care? — Acela de a vedea schimbându-se o dorinţă puternică, în realitate, şi de a fi tot aşa de încântat de realitate cât eram de dorinţă.— Adică, vorbind în proză? — Nu-i destul de limpede? — Ba da… dar ce vrei să zici?— Vreau să zic că, în general, nimic nu trece din lumea ideală în cea fenomenală fără să nu piardă din farmec. Astăzi mi se-ntâmplă contrariul, pentru întâiaşi dată.Ea începu să râdă. — Din ce în ce mai limpede. Închipuieşte-ţi că sunt foarte proastă… De ce nu vrei să spui lucrurile în bună şi curată limbă românească?— Ba le spui. Vream să zic că de multă vreme visam la scena asta la ţară, la câmpul întins; de mult vream să mă întorc aici, să trăiesc în pământul nostru, să răsuflu din plin şi să mă arză soarele… Mi s-a împlinit dorinţa, şi sunt tot aşa de fericit acum, precum eram înainte de împlinirea ei.— Îmi pare că e natural să fie aşa. — E o părere. Noi nu suntem deplin fericiţi decât numai în iluzia fericirei noastre.Ea tăcu un moment. După aceea adause timid şi încet: — Cu toate astea mie îmi pare că sunt fericită în realitate. — Da, se poate. Dar mă prind că dumneata eşti persoana cea mai visătoare…— Eu?!… — Da, dumneata. Nu visătoare în înţelesul vulgar, ci meditativă, răsfrântă înlăuntru, trăind prin propriile forţe ale sufletului dumitale şi cerând foarte puţin de la lumea din afară.— Eu nu ştiu; ştiu atâta, că viaţa îmi pare interesantă, lumea în general bună şi, cu un ideal în suflet, aş trăi un veac fără să mă plâng.— A!… va să zică ai un ideal? — Negreşit… Cine nu are un ideal? — Cine nu are… Foarte multă lume. Ea dete din cap şi nu mai răspunse. Începea să se cam întunece. Se auzea ropăitul cailor pe întinderea câmpului, şi nu se vedea decât linia dealului ce se apropia.— Aş putea oare să te întreb ce ideal ai? Ea mişcă uşor din vârful unui picior, zâmbind. — Mă aşteptam să mă întrebi. — De ce? — Aşa. — Atunci răspunde-mi. — Nu pot să-ţi răspund. Acum îi veni rândul lui să tacă. — Ai dreptate, adaugă după un moment, nu aş fi îndrăznit să te întreb, dacă te-aş vedea bine.Ea începu să râdă. — De ce râzi?… Îmi pare rău că râzi. Dar ea râdea şi mai tare. El tăcu cu totul. După câtva timp tăcu şi ea, şi iarăşi nu se mai auzi decât mersul trăsurei.— Iartă-mă, zise dânsa, atingându-l uşor cu mâna. — De ce să te iert? Nu mi-ai făcut nimic. — Da, dar am râs prosteşte… Mă ierţi? — Cum să nu te iert. El îi luă binişor mâna într-ale lui şi nu mai zise nimic. Erau atât de fericiţi amândoi, în amurgul vremii, încât ar fi dorit să se ducă trăsura mai departe şi tot mai departe fără ţel.— Eram pe drumul arzător al confidenţelor, zise el încet şi parcă s-ar fi gândit la lumea din mintea lui. Alături de dorul meu de ţară, sta dorul de cineva, iubit dar necunoscut. Îmi părea că trebuie să te întâlnesc. M-ai însoţit întotdeauna şi peste tot şi, cu toate astea, nu ştiam cine eşti.Ea se lipise de umărul lui, tăcută şi tremurătoare. — Şi acum, cunoscându-te, îmi pare că eşti aceea pe care o doream, întocmai, aievea, mai dulce şi mai bună decât cum o visam…O lungă tăcere urmă vorbelor acestora. Până acasă nu mai ziseră nimic. Plecată cu capul pe umărul lui, Saşa închidea ochii pe jumătate şi vedea linia dealului, întunecată, pierdută, parcă ar fi fost o dungă pe cer. În ultima tremurare a luminei apuse înota o stea. Ea părea că iese din adâncul timpului şi vine, vine spre orizonturile noastre, purtătoare de veşti bune.Trăsura se opri la poarta lui Matei. El se dete jos, încet. — Ce rău îmi pare!… Saşa îl strânse uşor de mână. — Vii mâine? — Da. — Vrei să-mi spui, când vei veni, ce stea e aceea?… Ea îi arătă cu mâna spre cer. — E a speranţei şi a fericirei. — Ştiu… pentru noi. — Pentru noi. — Da, pentru noi. Dar pentru lumea cealaltă? — În apusul soarelui, în august, îmi pare că se iveşte constelaţia Fecioarei. Îţi spun mâine cum se cheamă… Noapte bună.— Noapte bună. |
E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI
MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARÃ - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...
