| Ieşind de la Scatiu, conu Dinu şi Matei luară drumul subprefecturii, tăcuţi, amărâţi, parcă s-ar fi întors de la o înmormântare. Începuse să plouă cu zăpadă. Vizitiul opri caii să ridice coşul trăsurii. Un moment, Matei avu percepţiunea limpede a singurătăţii şi pustiului fără capăt, ce se desprindea din întinderea câmpului. Bulgări negri pe arătură; bălării plouate; ţelina suhaturilor pe care putrezeau târtani răsuciţi de vânt. El îşi îndesă pălăria pe ochi şi se vârî mai adânc în fundul trăsurii.Bătrânul simţi ce se petrece într-însul, şi-l atinse cu mâna peste umăr.— Cam uşurică pălăria ta. Matei se uită la unchiu-său, preocupat de gânduri. Conu Dinu adăugă:— Ar fi bine să-ţi iei o căciulă. Matei dete din cap, zâmbind. — Da, da. Trebuie să te faci ca noi, om al nevoii. Să te îmbraci de ploaie, să te îmbraci de soare şi să-ţi oţeleşti sufletul în necazuri, ca să ştii pune preţ pe bunurile vieţii. Sus inima!… că eşti tânăr şi te aşteaptă norocul… Ei!… Dă-mi anii tăi, şi-ţi dau tot…Drumul trecea pe lângă casele lui Matei. Conu Dinu, în loc s-o ia spre subprefectură, zise vizitiului să intre în curte.— Lasă pe mine, că ştiu eu cum să le vorbesc. Dumneata să mi te găteşti ca de ginere — precum şi eşti — şi s-o porneşti la Saşa, că nu se cuvine s-o faci să aştepte mai mult.Şi fiindcă Matei vroia să protesteze, bătrânul se făcu serios.— Aibi încredere în mine. Sunt până în suflet scârbit de ceea ce am văzut. Intră, băiete, în curte la conu Matei, zise vizitiului.După ce trăsura se opri la scară, bătrânul adause: — Eşti cam iute din fire. Palma aceea năstruşnică de pe obrazul beţivanului, ce e drept, mi-a răcorit sufletul, dar putea să aibă urmări displăcute… Da, da. Trebuie să te gândeşti, că toată mulţimea asta de puşlamale e aşa crescută. Tu nu vezi, bre, că toată lumea face politică şi toţi ăştia de la noi, care ţin politica în mână, fac gheşefturi?… O palmă!… Ce-ai îndreptat cu o palmă?… Dar du-te că te plouă. Şi spune Saşei că viu şi eu… Intreab-o ce mi-a adus de la Paris… Haide, băiete…Matei urcă scările zâmbind. Ce idealist ciudat mai era şi unchiu-său în felul lui!… Cu încetul, oroarea celor văzute îi reveni în minte, şi se simţea nefericit, mic la suflet, că nu făcuse mai mult pentru bieţii nenorociţi. Dezbrăcându-se de blană, se uita în oglindă şi vedea mişcarea ciudată ce o face braţul când iese din mânecă; dar percepţiunea faptului nu ajungea până la conştiinţă. Oare la ce lucru plăcut se gândea când era în trăsură? Şi, fiindcă nu şi-l putea aduce aminte, repetă întru sine toate cele ce vorbise cu unchiu-său, sperând să poată da peste faptul ce-l interesa.Intră astfel în odaie la dânsul. Aici îl aştepta o surprindere plăcută: pe o masă din faţa uşii, un portret mare al Saşei, rezemat de două sfeşnice, părea că vrea să-i vorbească. El se apropie de masă, se plecă binişor spre portret şi se uită lung la dânsul… Ce transparenţă sufletească în ovalul obrazului acela!… Luă portretul în mână şi veni la fereastră. I se părea că niciodată nu văzuse aşa de aproape pe Saşa. Pentru întâiaşi dată băgă de seamă ce păr minunat avea. Fotografia reproducea toate cutele bogate cum se împleteau unele după altele, ca o coroană, împodobindu-i capul cu o găteală naturală.Aglaia, care de la un cârd de vreme se hotărâse să pară foarte fericită de căsătoria lui Matei, întră în vârful picioarelor şi-i spuse că Saşa venise s-o vadă de dimineaţă, că-i adusese un dar preafrumos, un “necessaire” de argint, şi că tot ea, cu mâna ei, aşezase portretul pe masă, pentru el.Matei zise să-i puie caii, şi porni la Comăneşti. Deşi ploua când intră în curte, Victoria şi Mary începură a striga în gura mare că vine nenea Matei, şi ieşiră înaintea lui în cerdac. Saşa se luase după ele, fără să-şi dea seama de ce face.Matei se coborî din trăsură, şi urcă scările repede, ducânduse drept la dânsa, cu braţele întinse. Saşa îşi ridicase mâinile până în dreptul gurii şi parcă şi le ţinea strânse una întralta, ca să le împiedice de a se duce către el cu prea mare grabă: fetele erau de faţă. Roşie, râzând într-aiuri, îl scutură de mână cu o nespusă emoţie, pe când Mary sărea voioasă înainte, iar Victoria venea zâmbitoare în urmă.— Să deshămăm caii, coane? întrebă vizitiul. — Ba nu, să aştepţi. — Ba nu, să-i deshame, zise Victoria: nu dejunezi la noi? — N-am lăsat vorbă acasă, dragă. — Zi-i să-i deshame, întări Saşa, dând din cap cu autoritate.El începu a râde: — Deja?… — Da, deja. Apoi cu un aer comic de supărare: — Je voudrais bien voir ça… Sunt aici de ieri, şi dumneata vii de-abia după 24 de ore, şi chiar atunci ai vrea s-o ştergi numaidecât…El începu a râde. Ea părea foarte necăjită. — De ce râzi! îi zise, bătând din picior. Victoria tocmai se întorcea. — Fetiţo, fii bună, şi spune din capătul cerdacului, vizitiului meu, să nu deshame caii, ci să se întoarcă acasă, că eu vin cu nenea Dinu.Fata ieşi, sărind de bucurie că venea la masă şi conu Dinu. Mary se luă după dânsa în vederea gravului eveniment al dejunului.Ei rămaseră amândoi, unul în faţa altuia. Saşa plecase ochii în pământ.— Deja?… zise el din nou, zâmbind. Ea ridică ochii către el, dând din cap. — Îmi scriai să viu mai curând… ca să nu loveşti pe la mine decât din an în Paşte?— N-am putut, zău aşa. — Ştiu, am auzit că s-a întâmplat o revoltă cu ţăranii — dar, de ţineai la mine cât de puţin, ai fi găsit un minut să vii să mă vezi… Dacă în locul meu soseai dumneata, iar în locul dumitale aşteptam eu, desigur că n-ar fi fost putere în lume care să mă împiedice de a veni la gară…El rămase uitându-se la dânsa nedumerit; îi trecu prin minte, ca un fulger, că toate femeile, chiar şi cele mai alese, sunt mici la suflet, când amorul lor propriu este în joc. Dar forma şi accentul cu care spusese cum ar fi făcut totul ca să-i iasă întru întâmpinare, dacă ar fi venit el, i se părură atât de sincere şi de duioase, încât îi luă o mână într-ale lui şi i-o mângâie, mişcat până la suflet.Saşa părea că aude tot ce se petrece în conştiinţa lui. Ridică privirile către dânsul şi zise zâmbitoare:— Nu-i aşa? — Ba-i aşa. — Atuncea zi-mi pardon şi te iert. În acelaşi timp ridică mâna-n dreptul gurii lui. Matei îi dete mâna uşor la o parte.— Cum!… nu te simţi fericit de o aşa mare cinste? Vorba ei purta intenţiunea unei mirări comice, dar nu ascundea destul de bine umbra unei păreri de rău adevărate.— Ia să ne înţelegem, mă rog: au oare eu n-am venit cândva din străinătate, şi era toată lumea la gară, numai… cineva nu? zise el.Această aducere aminte plăcu Saşei mai mult decât oricare răspuns. Ea rămase în picioare uitându-se drept înainte.— Într-adevăr, zise ea. Dar eu nu puteam veni. — Ca să nu rămâie biata mamă singură? — Ca să nu rămâie singură, da, şi ca să nu afli dumneata prea curând ceea ce vroiam să ascund şi ceea ce totuşi ai aflat foarte repede.Zise vorbele acestea în fugă, ca cineva care vrea să se descarce deodată de tot ce are pe suflet.El se uita la ea lung… Fără a mai rosti un cuvânt, îi luă capul în mâini şi o mângâie pe păr, lipind-o de pieptul lui. Ea se desfăcu încet de el:— Cum ai găsit portretul? — Minunat… Nici nu ţi-am mulţumit… Unde l-ai făcut? — La Nadar, îţi place? — Foarte mult. — Da?… — Da.— Atunci stai să-ţi mai arăt unul. Ieşi repede şi se întoarse numaidecât, cu o cutiuţă în mână. — Ţi-am adus ceva… În acelaşi timp scoase din cutie un lanţ de ceasornic cu două capete. De o parte atârna un creion şi o boabă de cristal.Matei se uită la el cu mare interes, îl admiră cât putu de mult şi făgădui să-l poarte toată viaţa.— Va să zică îţi place? întrebă ea. — Foarte mult… Da’ boaba asta de cristal ce e? Saşa râdea. Dacă ajungeai să fixezi într-un anumit mod globuşorul de sticlă, se vedea portretul Saşei. De asemenea creionul avea o ferestruie, pe unde se vedea iarăşi portretul ei.— A trebuit să mă duc de trei ori la fotograf, ca să-ţi pot aduce lucrurile astea. E cea din urmă modă… pentru logodnici.El se uita la ferestruia creionului, închizând un ochi şi privind cu celălalt chipul încântător al Saşei, talia ei elegantă. Fără să-şi dea seama, îi era mai dragă acolo, în depărtarea iluzorie a unei sticle, decât în realitatea de alături, deşi chiar în realitate îi era foarte dragă; aşa cum era acolo, semăna parcă mai mult cu acea din mintea lui, senină şi nespus de dulce; pe câtă vreme cum era aici, era în partea ei omenească şi reală.Saşa pierdu răbdarea şi-l atinse binişor peste braţ. — Ce-ai găsit acolo aşa de interesant? — Tare mai eşti frumoasă! zise el fără a o privi. — Da?… Şi seamăn?… — Foarte mult… Eşti încântătoare!… îmi pare că ai să te mişti acuma şi ai să vii către mine, ca într-o feerie… cu o frază din Gl ück şi două versuri din Homer aş crede că te văd sosind din pământul fericit al câmpiilor Elys ée, unde primăvara eternă încinge trunchiul copacilor cu iederă verde şi…— Vin fetele!…El îşi lăsă mâna în jos cu încetul: — Ei şi? — Nu-i nimic, dar… nu mai aiura. Se făcuse roşie de fericire, îl luă de braţ şi se lipi cu capul de umărul lui, uitându-se pe fereastră:— O să ningă. — Da, o să ningă. — Ce fericiţi o să fim după… când… mă vei lua. N-o să ne ducem nicăierea, nu-i aşa? Am să-ţi cânt câte ceva, seara, aici în casa noastră, singuri la foc…— Da… — N-are să fie tocmai ca în câmpiile Elys ée, dar o să fim fericiţi, nu-i aşa?— Da… — Acum să mergem dincolo. Pune lanţul la ceasornic, şi nu uita că mă ai în boaba de cristal, în creion şi în… realitate.Când veni conu Dinu, îi găsi jucând tablele, foarte liniştiţi. Bătrânul îmbrăţişă pe Saşa din toată inima; dete mâinile fetelor să i le sărute, ca un mitropolit; bătu pe Matei pe spate şi se aşeză jos. Se vedea bine că era preocupat de cele ce auzise de la judecători. I se spusese că ţăranii se răsculau sistematic în diferite părţi ale ţării, îndemnaţi de agenţi străini, ce cutreierau satele. El zicea că nu crede în asemenea poveşti, dar totuşi nu era liniştit.La masă, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a unui vinişor de Odobeşti, începu a i se descreţi fruntea. Miss Sharp (care se întorsese de demult) plăti cu amorul său propriu buna dispoziţie a lui conu Dinu: ea făcea chestiune personală din toate sosurile şi conservele englezeşti ce o înconjurau şi de care râdea bătrânul.Pe la sfârşitul mesei veni coana Sofiţa cu Tincuţa, şi mai în acelaşi timp cu ele sosi şi Tănase Scatiu, oblogit la cap. Tincuţa intră în fugă, râzând să se topească de mutra lui Scatiu. Acesta ofta şi ridica ochii în podele, parcă ar fi fost victima cea mai nevinovată a nedreptăţii omeneşti.— Ce mai faci, domnule Tănase? îl întrebă Saşa. — E!… ştie Dumnezeu!… — Da’ ce ai la cap? ce ţi s-a întâmplat? — Suferim… suferim mult… Privirile fulgerătoare ale englezoaicei se plimbau de la Mary la Victoria şi înapoi, fiindcă erau umflate de râs la vederea caraghiosului cap al lui Scatiu. Guvernanta avea un dispreţ ascuns pentru Tincuţa, fiindcă aceasta nu era pregătită la lupta vieţii după principiile din “Vanity Fair”.După masă, conu Dinu chemă pe Matei şi pe Saşa într-o odaie vecină, unde-i spovedi ca un duhovnic asupra planurilor lor de căsătorie, şi, fiindcă amândoi erau nestrămutaţi în hotărârile lor, se întoarse cu ei unde erau ceilalţi şi, serios, zise către cei de faţă:— Ascultaţi la mine: ştiţi că Saşa este fata mea, fiindcă tată-său, Dumnezeu să-l ierte, m-a lăsat cu limbă de moarte părintele ei sufletesc. Acuma vine dumnealui, Matei Damian, nepotu-meu, şi mi-o cere de legiuită soţie, — iar eu i-o dau.Saşa se făcuse roşie ca un măr. Conu Dinu se apropie de ea şi, luându-i mâna, o puse într-a lui Matei. Toţi se sculară în picioare.Această solemnitate improvizată făcu pe conu Dinu să nuşi mai găsească cuvintele ce pregătise. Îi veni în minte un psalm al lui David, din psaltirea pe care de atâtea ori o cetise la biserică, şi se puse să rostească tinerilor, ţinându-le mâinile unite:”Luaţi aminte norodul meu la legea mea, plecaţi urechea voastră spre graiurile gurei mele.Deschide-voi în pilde gura mea; spune-voi vorbele cele din început.Şi s-au ridicat mărturii întru Iacov, şi lege au pus întru Israil.Câte au poruncit părinţilor noştri, ca să le arate pe ele fiilor săi.Ca să cunoască alt neam: fiii cei ce se vor naşte, şi se vor scula, şi le vor spune fiilor săi.Ca să-şi puie întru Dumnezeu nădejdea lor, şi să nu uite lucrurile lui Dumnezeu şi poruncile lui să le caute.”— Asta este: să umblaţi în poruncile Domnului şi să fiţi norociţi, voi şi copiii voştri!… zise bătrânul ca încheiere la cuvântarea sa.El sărută pe Saşa şi pe nepotu-său, foarte mişcat, şi bătându-l pe umăr îi mai zise:—Iar dumneata, logofete, să nu te mai mişti de pe pământurile astea… m-ai înţeles? că aici ai găsit fericirea cea adevărată!…Îmbrăţişările şi sărutările împiedicară pe Matei de a răspunde…După câteva luni, o sanie mergea în fuga cailor, de la Comăneşţi la Ciulniţei, pe pârtia sclipitoare de zăpadă. Matei şi Saşa, de când fetele plecaseră cu conu Dinu la Bucureşti, ieşeau în toate zilele, singuri, bătând câmpiile întinse, pe luciul cărora orizontul se făcuse parcă mai larg. Amândoi se uitau departe, în zarea albă, căutând un înţeles personal firii aceleia măreţe, şi amândoi se întorceau unul către altul, găsindu-l în sufletele lor. Saşa, roşie de frig, cu o dantelă răsucită deasupra căciuliţei, zâmbea din ochii ei de femeie fericită, iar el, serios, îi strângea mâna într-ale sale. Totul părea aşezat pentru o lungă viaţă, calmă, limpede, căreia naturile lor puţin expansive îi dau o uşoară umbră de ideal.Când trecură pe lângă armanul de la moşia lui, Matei zise vizitiului să oprească şi se dete jos să aprindă o ţigară la Floarea. Ea veni să sărute mâna Saşei.— N-ai mai aflat nimic de Micu, Floareo? o întrebă Matei. — Dară… Ce să afli, boierule… că s-a dus în lume. — Păcat de el. — Apăi… cum e scris omului, coane. |
E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI
MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARÃ - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...
