Ioan Slavici | Nuvele | Mara | Altă lume

Publicat deMadalina Marcu

Luna intrată în al doilea pătrat se ridicase până în culmea acoperită cu pădure şi se ivea pe ici, pe colo printre copacii deşi; pe şesulde la dreapta însă ea era de mult răsărită, peste puţin începură şi însatul de la poalele dealului să latre câinii stârniţi de ea, şi noapteaera din ce în ce mai luminată de zarea ei.

Abia acum începea frumuseţea serii de toamnă.Marta se uită de-a lungul drumului care apucase la deal. N-o mai văzuse de mult pe Persida. Departe, înainte, se mişca, urcând la deal,o negreaţă, fără îndoială Brădeanu cu fetele.

— Ştii că e frumos! grăi dânsa cam speriată. Persida a apucat cu neamţul ei alt drum.

Ea îşi iuţi pasul, ca să ajungă pe Brădeanu, şi peste puţin ieşi apoi la iveală şi făptura cea înaltă a Persidei.

— Ştiam eu! grăi scriitorul. S-a dus cu el până la fete şi apoi i-a dat drumul.

Tot aşa dăduse cu socoteală şi Brădeanu când Naţl sosise cu Persida la dânşii.

Mai la deal, spre stânga, se înălţară fâşfâind şi pocniră în văzduh, una după alta, trei rachete.

— Ce-i acolo? strigă Marta.Brădeanu se opri şi se întoarse spre dânsa.
— E la vie la Corbu, răspunse el. Să trecem şi noi pe acolo.Marta şi fetele îl ştiau pe dl Andrei Corbu, nobil de Cărpeniş, care nu era, ce-i drept, nimic, dar umbla cu patru cai şi fusese închis întimpul revoluţiunii; ele însă nu-l cunoşteau.

— N-are a face! întâmpină Brădeanu. Îl cunosc eu şi vă încredinţez c-o să-i pară foarte bine dacă ne oprim la dânşii.

Pe Marta o ademenea gândul că poate să facă cunoştinţă cu Corbuleştii.

Persida, care numai ca prin vis văzuse cele trei rachete, se uită mai cu dinadins în partea de unde ele se înălţară. Era multă luminăacolo sus în deal şi trebuia, aşa îşi închipuia dânsa, să fie şi multălume, mult zgomot, zburdalnică veselie.

— E cam târziu, grăi dânsa, stând la îndoială.
— Aş! De unde târziu!? zise scriitorul, scoţându-şi ceasornicul. Nu sunt încă nici zece, şi abia acum răsare luna. În timpul culesului nicipe la miezul nopţii nu e târziu.

— Nu-mi pasă! răspunse Persida şi se avântă oarecum cu ochii închişi la deal, ademenită de gândul c-o să stea până în zori de zi, petrecând ca alţi oameni şi gata de a se lăsa să facă cine ce vrea cu dânsa.

Ieşind deci la locul larg din faţa cramei, ea se opri dezamăgită din drum.

Sub vie, zidită în mal, era colna, o zidire mare, cu două ridicături despre vale, cu un turnuleţ, din care se deschidea vedere largă spreşes, şi în faţă cu un cerdac întins, în care ardeau două lămpi, unaatârnată, iar alta pe masă.

La dreapta colnei, depărtare de vreo douăzeci de paşi, pâlpâia focul de viţă uscată, împrejurul căruia erau adunaţi culegătorii, bărbaţi,femei, copii, unii culcaţi, alţii stând de vorbă.

La stânga, sub un mare şopron deschis din toate părţile, se afla bădania cea mare şi lângă ea cada, în care un voinic juca pe sacul custruguri. Mai încolo, tot sub şopron, doi flăcăi învârteau teascul, învreme ce alţi doi cărau mustul scurs cu vadra la buţile înşirate în dosulşopronului.

La masa din cerdac, în sfârşit, stăteau de vorbă trei domni, unul mai în vârstă, Corbu el însuşi, şi doi oameni tineri, unul Aurel, băiatullui Corbu, iar cellalt Simion Burdea, un prieten de la Universitateadin Viena al lui Aurel.

Doamna Corbu era dusă la Arad, de unde avea să se întoarcă mâine cu oaspeţi.

“Aici nu prea avem ce să facem”, voia să zică Persida, când Corbu, recunoscând glasul lui Brădeanu, se ridică de la masă şi coborî scărilecerdacului, ca să poftească sus pe cei sosiţi, cărora nu le rămase decâtsă stea puţin.

Dnul Burdea, un om scurt şi lat în spate, aproape cocoşat, rău îmbrăcat, cu părul lung şi lăţos, cam spân şi cu nasul turtit, nu semişcase din loc după ce Corbu coborâse scările; când însă Persida seivi în cerdac, el se uită la dânsa cu nişte ochi de dihor, care intrau parcăîn carne şi străbăteau prin oase, încât Persida se opri speriată în loc.

În vreme ce apoi Corbu îşi făcea de lucru cu Marta şi cu fetele, pe care le rugă să vie iar mâine seară, fiindcă aşteaptă mulţi tineri dinArad, care toţi vor să aibă jucătoare, Burdea se apropie pas cu pas, caun păianjen, de Persida.

— Domnişoara Persida, fiica Marei de la Radna? întrebă el într-un glas subţire şi oarecum sfâşietor.

— Da! răspunse ea.
— Ai fost la călugăriţele din Lipova şi ai stat la Arad?
— Da!
— Te ştiu, domnişoară, şi îmi pare bine că am ocaziunea să te cunosc.

— De unde, dacă îmi daţi voie? întrebă ea sfiicioasă.El se uită râzând în faţa ei.
— De la Viena, răspunse apoi.Persida dete mirată din umeri.El ridică mâna stângă, puse arătătorul ei pe buze şi se apropie oarecum tainic şi pitiş de dânsa.

— Îţi mai aduci aminte, zise el încet, când vântul a spart una din ferestrele de la mănăstire?

Persida rămase ca împietrită. Ştia acum cine i-a vorbit acestui om străin despre dânsa şi îi venea să plângă de necaz şi de ruşine.

Era lucru de nesuferit!Tainele mari ale vieţii ei fuseseră date de gol: omul acesta le cunoştea şi putea să le spună mai departe. De ce să n-o facă! Zadarnice erau toate silinţele ei: ea vedea în gândul ei cum toată lumeavorbeşte despre dânsa, cum oamenii fac mult din nimic şi cum toţi îşibat joc de dânsa. Se simţea ca pierdută, şi Naţl era în gândul ei celmai nemernic om din lume.

— Te înşeli… zise ea, dar nu putu să-şi urmeze vorba, deoarece Corbu se întoarse acum spre dânsa, ca s-o poftească din nou şi maistăruitor pe seara de mâine.

Ea făgădui, pentru ca să scape, că va veni, apoi, când plecară mai departe, îl târî aşa-zicând pe Burdea după dânsa şi potrivi lucrurileastfel ca să rămâie singură cu el. Omul acesta, pe care acum îl văzuseîntâia oară în viaţa ei, îi părea cel mai apropiat din toţi oamenii, şiaceasta se vedea din căutătura şi din purtările ei, încât Marta, pusăpe gânduri, dădea din cap şi nu se putu stăpâni să nu-i facă scriitorului semn cu cotul când Persida o porni înainte cu Burdea.

— De unde cunoşti d-ta pe Hubăr? întrebă Persida.

— Suntem prieteni din copilărie, răspunse Burdea, am stat la Timişoara cinci ani de zile în aceeaşi bancă, iar la Viena am locuitîmpreună.

Persida se mai potoli. Înţelegea cum Naţl a putut să vorbească despre cele petrecute şi-l socotea foarte fericit. Stătuse şi ea ani de zilede-a rândul pe aceeaşi bancă cu alte fete, dar n-a ajuns niciodată săstea o jumătate de ceas singură cu vreuna din ele şi nu era nici unacăreia ar fi putut să-i împărtăşească tainele vieţii sale.

— Eu, zise ea, nu-l cunosc pe domnul acela: l-am văzut aşa, din întâmplare, de câteva ori, dar n-am vorbit cu el decât în treacăt. Mi-e,pot să zic, tot aşa de necunoscut cum îmi eşti d-ta, şi nu ştiu ce-şi vafi închipuind despre mine.

— E un nebun, domnişoară, răspunse Burdea. Nenorocirea lui e că părinţii nu l-au lăsat la şcoală. Nu e făcut el pentru măcelărie, şi înloc de a-şi căuta de meserie, se reazemă pe averea părinţilor şi-şi petrece viaţa citind fel de fel de cărţi, care-l ameţesc. L-ai mai văzut decând s-a întors de la Viena?

Persida rămase câtva timp dusă cu gândul.Naţl i se înfăţişa cu totul altfel de cum şi-l închipuise dânsa.
— L-am văzut, răspunse ea, acum e anul, la Arad, dar n-am vorbit decât foarte puţin cu dânsul. Mi s-a părut, urmă uitându-se cu coadaochiului la Burdea, nu ştiu cum, foarte prăpădit, un fel de om carepetrece nopţile prin birturi, iar ziua doarme nedezbrăcat.

— Minunat! strigă Burdea râzând din toată inima cu glasul lui subţire. Ai dreptate!… Aşa ne petreceam noi viaţa: ziua dormeamîmbrăcaţi, adică nedezbrăcaţi, cum zici d-ta, iară nopţile ne plimbam,ori stăteam prin cafenele dacă timpul era urât. Dar nici că se poatealtfel, urmă el aşezat. Ziua e urâtă, zgomotoasă, plină de întâmplări,care ne abat de la noi înşine: în amurgul serii începe viaţa să aibăfarmec.

— Bine, grăi dânsa, dar noaptea e lăsată de Dumnezeu pentru ca omul să se odihnească şi să-şi întremeze puterile pentru munca zileide mâine.

— Prostii! întâmpină el aprinzându-se. Nu se poate prostie mai mare decât să petreci dormind partea cea mai frumoasă a vieţii. Uiteacum ce linişte, ce răcoare, ce lumină tainică şi blândă: nu te simţiademenită să stai până în zori de zi? n-ar fi oare păcat să dormi?

Persida, crescută sub purtarea de grijă a maichii Aegidiei, nu ştia ce să răspundă, era însă tare în credinţa că el n-are dreptate.

— Mă simt, răspunse ea, ademenită, dară ar fi păcat să stau toată noaptea, fiindcă mâine n-aş fi bună de nimic.

— Prostie! strigă iar Burdea, care nu putea suferi păreri deosebite de ale lui şi se simţea nenorocit dacă nu reuşea să convingă şi pe alţiicum el era convins. Domnişoară, urmă el în ton dăscălesc, admiţi d-tacă în om sunt două fiinţe, una trupească şi alta sufletească?

— Aşa cred.
— Crezi fiindcă ţi s-a spus, ori te-ai gândit asupra lucrului?
— Nu pot să-mi dau seama, răspunse ea cu sfială; nu mi-am pus încă întrebarea, dar simt că altfel n-aş putea să înţeleg lucrurile.

— Prea bine! zise el mulţumit. Atât mi-e destul ca să văd că te-ai gândit. Te rog acum să-mi spui: cine trebuie să stăpânească viaţa mea:trupul meu? ori sufletul meu?

— Fără îndoială că sufletul.
— Dar dacă el e mai slab decât trupul?
— Trebuie să vrei, răspunse ea strâmtorată.
— De! grăi el râzând, multe o fi voind omul, dar puţine poate. Domnişoară, urmă iar dăscăleşte, dimineaţa, după o noapte bine dormită, trupul e întremat şi tare, el vrea să alerge, să lucreze, să sehrănească, să se mistuiască, să aibă mulţumiri, şi degeaba vei fi voindd-ta altfel, căci el te stăpâneşte şi te poartă după pornirile lui. Pe înserate, însă, după ce trupul s-a obosit, începe sufletul să se ridice deasupra, şi noaptea e ziua sufletului, pe care lumina soarelui îl întunecă.Acum ne simţim mai uşori, mai fără de grijă, ca scăpaţi din o grearobie, şi nopţile petrecem clipele de veselie, nopţile avem cele maiplăcute ceasuri din viaţa noastră. Şi dacă e adevărat că ziua după o noapte nedormită suntem obosiţi, cu atât mai bine, căci repaosul nu-lcere sufletul, ci trupul cel netrebnic. E ori nu aşa?

Persida era învinsă, dar firea n-o ierta să se şi dea învinsă. El nu putea să aibă dreptate, şi chiar dac-ar fi avut, nu putea dânsa să recunoască c-o are.

— Nu este aşa! răspunse ea cu îndărătnicie.Burdea nu prea ştia să facă deosebire între bărbat şi femeie şi ar fi fost în stare să-i tragă o palmă.

— Bine, domnişoară, grăi el stăpânindu-se, dar te faci de râs…
— Nu mă fac, întâmpină ea zâmbind, fiindcă nu e cum zici d-ta. Când e bolnav ori obosit, omul e şi sufleteşte mai slab şi nu-şi poatestăpâni pornirile. Omul trebuie să fie sănătos, cumpătat şi mereu treazdacă e vorba să-şi poată face datoria, şi mulţumirea cea mai mare avieţii este de a-ţi fi făcut datoria!

— Ce datorie?! strigă Burdea, scos din ţâţâni. O singură datorie are omul: să nu fie prost.

— Ia lasă, domnule, întâmpină dânsa nerăbdătoare; nopţile nedormite ale d-voastre sunt un fel de beţie, care ne face nepăsători faţăcu ziua de mâine şi ne aruncă în desfrâu.

— Apoi tocmai aceasta e, domnişoară, răspunse el mai potolit. D-ta vorbeşti ca Hubăr, care viaţa lui toată se plânge de datoriile pe carenu şi le face şi-şi petrece viaţa făcându-şi mereu mustrări. Tocmai înbeţia aceasta iese la iveală firea cea adevărată a omului.

— Asta da! zise ea. Recunosc şi eu că noaptea poţi să cunoşti pe un om mai bine decât ziua, fiindcă noaptea firea lui cea adevăratăiese mai nesfiit la iveală, şi bunătatea, dar şi răutatea lui.

Ea se cutremură în tot trupul cuprinsă de fiorii care o trecuseră când se văzuse singură. Simţea că nu vine bine să stea atâta timpsingură cu acest om, pe care acum îl întâlnise întâia oară în viaţa ei,ştia că Marta, fetele şi mai ales Brădeanu îşi vor fi făcând cele maiurâte închipuiri despre dânsa, şi totuşi nu putea să se despartă dedânsul. Nu mai stătuse încă cu nimeni astfel, ca acum cu dânsul, de vorbă, nu intrase încă nimeni, ca el acum, în sufletul ei, şi se simţeaademenită de întregul lui fel de a fi.

— Noaptea, urmă ea, e ziua ispitirilor şi a păcatului. Eu mă tem de nopţile petrecute în nedormire. Pentru zilele mele parc-aş fi gatasă iau toată răspunderea: pentru nopţi nu cutez s-o primesc!

Ei sosiră la cramă, unde Mara, ea singură trează încă, şedea moţăind pe un sac cu frunze la foc şi-şi aştepta fata.

Nu erau încă unsprezece ceasuri, dar fetele şi Marta, duse cu gândul la ziua de mâine, se grăbiră, şi Persida rămase peste puţin cu Burdea şi cu muma ei la foc.

Era un farmec nespus în această noapte petrecută la focul aproape stins, un mare vraf de jăratic, din care numai din când în când maiieşea câte o lumină de flacără albăstrie. Sub vie, la depărtare de vreozece paşi, dormeau câţiva culegători, în satul de la poalele dealuluilătrau câini şi începuseră cocoşii să cânte de miezul nopţii, mai ladeal cânta o flaşnetă, din când în când se descărca câte o puşcă, vântul tomnatic fâşâia prin frunzişul aproape uscat, lilieci fluturau mereupe deasupra focului, iar în sufletul Persidei creştea mereu neastâmpărul de tinereţe.

Mara era de părerea lui Burdea, dar şi fata ei avea dreptate. Da! noaptea e, aşa zicea şi dânsa, mai plăcută: ea noaptea şi-a născut copiii. Dar ziua e şi ea binecuvântată: ea ziua şi-a agonisit puţintică avere.

Astfel apoi, din vorbă în vorbă, ea a fost în cele din urmă biruită de somn, şi Persida iar a rămas singură cu Burdea. Ea nu mai puteasă stea aşa singură cu el, se ridică dar încet de la foc, ca să-l ducă şisă scape de el. Burdea însă ţinea să mai stea, şi ei începură să seplimbe, vorbind pe şoptite prin faţa cramei.

— Carevasăzică, chiar astă-seară v-aţi întâlnit?
— Da, din întâmplare.
— Şi unde s-a dus el?
— Nu ştiu. Dau cu socoteală că la via lor, care se află din vale de via lui Corbu.

— Nu înţeleg. Cum se face că el nu te-a însoţit?Persida se opri în loc. Îi era foarte greu de ceea ce făcuse şi parcă acum, în clipa aceasta, ar fi fost în stare să se ducă să-l caute şi să-lmângâie.

— Doamne! zise ea. Eu mă tem de dânsul. E om pătimaş.
— Hm! pătimaş?! zise Burdea mai mult pentru dânsul şi rămase câtva timp pus pe gânduri. Fără îndoială că e pătimaş, urmă apoioprindu-se în loc şi uitându-se cu ochii lui de dihor la dânsa. Crezi d-tacă în adevăr numai din întâmplare v-aţi întâlnit?

Persida începu să se neliniştească. Era târziu după miezul nopţii, muma ei, obosită de munca zilei, adormise, şezând pe sacul cu frunze, iară omul acesta nu mai voia, parcă, să plece, şi ea nu ştia cum săscape de dânsul.

— Nici prin gând nu mi-a trecut că-l voi găsi la părintele Ioan, răspunse ea nerăbdătoare.

— Dar el? Ce crezi? Nu ştia nici el c-o să vii acolo?
— Nu ştiu.
— Nu ştii. Dar ce crezi?
— Cred, răspunse ea cu îndărătnicie, că el a aflat că am să mă duc acolo şi a venit dinadins să mă vadă.

— Bun! zise el râzând în bătaie de joc. Şi d-ta, dac-ai fi ştiut că el are să fie acolo, te-ai fi dus ori nu?

— Da!
— Dar ziceai că te temi de el!Persida îşi ridică capul. Îi venea să-i întoarcă spatele.
— D-ta îţi vei fi închipuind ce vrei, răspunse ea. Mă tem, fiindcă e om pătimaş şi nesocotit, cum m-aş teme de un om beat, care nu-şi dăseama despre ceea ce face.

— Pare-mi-se, întâmpină el cu răutate, că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi.

Persida simţi cum sângele-i năvăleşte spre cap.
— Nu! zise ea scurt. Dacă e vorba, puţin îmi pasă!

— Prea bine! strigă el cu un fel de mulţumire diavolească. Mâine seară am să-l duc şi pe el la via lui Corbu: vom vedea dacă vei veni ori nu!

— Am să viu, ca şi când aş şti că el n-are să fie acolo, răspunse ea înţepată.

— La revedere! grăi el luând mâna ei. O să am mâine o mare plăcere! Domnişoară, omul vrea să aibă femeia pe care o iubeşte, s-ostrângă în braţe, s-o sărute, s-o dezmierde: aşa vrea firea, şi e nebuncine se pune împotriva firii. Am să-l lecuiesc pe nebunul acela: ori telaşi, ori te lasă. La revedere!

Persida rămase mută şi nemişcată, se uită lung în urma lui, apoi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile.

Se simţea ca şi când ar fi căzut, încât n-ar mai putea îndrăzni să iasă în faţa lumii, şi începu să tremure când îşi dete seamă că nu-irămâne decât să meargă mâine seară la via lui Corbu.

Trebuia neapărat să meargă!Şi ce adică ar putea-o face să nu se ducă?! Ce ar fi putând să i se întâmple? De ce ar fi având să se teamă?

“Da, zise ea, trebuie să vadă că nu sunt femeie slabă, să-şi rumpă o dată gândul şi să mă lase în pace!”

Şi totuşi…Era foarte hotărâtă fata Marei, dar era femeie, ştia că este iubită cum n-are să mai fie şi e greu afară din cale să fii femeie şi să teîmpaci cu gândul că o să te urască bărbatul care te iubeşte, c-o săiubească, poate, pe alta…

Ea vedea în gândul ei pe Codreanu. Ce deosebire! Om şi om, şi ce deosebire! Nu! cu Naţl nu putea să facă ceea ce a făcut cu Codreanu.

Luna apucase spre asfinţit şi-şi urma calea pe cerul senin, dar acum, spre zorile de zi, noaptea nu mai era liniştită. Se făcuse rece, şi vântul bătea cu tărie în frunzişul tomnatic.

Persida ar fi voit să se ducă, să alerge, să se urce-n culme unde el descărcase puşca, ar fi voit să nu mai voiască nimic, ci să se lase cuochii închişi în voile altora.

Grozav de lungă, o viaţă întreagă, fusese noaptea aceasta, şi urcând pe răzor la deal, sărmana copilă abia îşi mai aducea aminte cânda fost că ea se ducea cu Marta la via părintelui Ioan, şi parcă era pecând el se afla în culme.

Mara nu o dată în viaţa ei dormise, în drum spre Arad, şezând în căruţă, şi nu o dată fusese biruită de somn la masa ei cu poame ori lacapul podului. Dormea dar şi acum, aşa chinuită, ca într-un culcuşmoale. Răceala zorilor de zi şi vântul aspru îi sperie însă în cele dinurmă somnul.

Ea tresări, se uită buimăcită împrejurul ei, apoi, dându-şi seamă că fiica ei rămăsese stând de vorbă cu acel om, sări ca o leoaică în picioare şi se duse în cramă, unde aşternuse culcuş de fân pentru Persida.

Nu era!Nu intra, nu putea să intre în mintea ei gândul că fata ei s-a dus cu omul acela.

Nu! asta nu era cu putinţă!Dar era dusă! Unde era dusă?Oriunde, a bine nu era această rătăcire în cap de noapte.Ieşind afară, ea se uita cu tot dinadinsul împrejur, zări, parcă, ceva ce se mişca deasupra viei şi porni cu pas lung şi tare călcat la deal.

— Ce e cu tine, fată? strigă ea după ce se mai apropie.Persida se opri speriată-n loc şi aşteptă pe muma ei ca pe mântuirea ei.

— Ce e cu tine? întrebă iar Mara încet şi cu glas înecat.
— Nu e bine, mamă, răspunse Persida umilită. Eu nu mai stau: mă-ntorc la mănăstire.

— De ce?
— Nu întreba, grăi fata, că nu ştiu ce să-ţi răspund. Mi-e frică şi mi-e urât să mai stau aici.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...