Norocul nu umblã târâº, ci zboarã pe aripi iuþi ºi-þi iese, când îi vine rândul, fãrã de veste-n cale: degeaba îl cauþi când nu-l gãseºti;degeaba fugi când el aleargã dupã tine; norocul tãu e numai al tãu, ºichiar dacã nu l-ai cunoaºte tu pe el, te cunoaºte el pe tine ºi nu tepãrãseºte.
Te miri însã de unde iese, ºi de aceea stai mereu gata, ca sã-l apuci precum rândunica prinde musca din zbor.
“De!… de!… zicea ºi Mara în gândul ei, când vedea pe Codreanu învârtindu-se mereu împrejurul Persidei. Mai ºtii?! Fata e fatã; iar feciorul e curãþel ºi deºtept, fiu de popã, nepot de protopop ºi peste câteva luni de zile bun de popie.”
Nu mai era Mara podãriþã, nici precupeaþã, nici mai ales vãduvã rãmasã cu doi copii sãraci: gãtitã de nuntã, ea se þinea drept, vorbearar ºi chibzuit, ba, pentru ca lumea sã afle, mai scãpa ºi câte-o vorbãdespre supãrãrile pe care þi le fac datornicii.
Cam la fel era ºi gândul celorlalþi.Oamenii vãd ºi dau cu socotealã ºi înþeleg ºi-ºi fac în cele din urmã pãrerea, care le þine loc de adevãr neîndoios: era lucru hotãrât cãPersida ºi Codreanu se potrivesc ca fãcuþi anume unul pentru altul.
Cu cine adicã sã se fi potrivit Persida dacã nu cu Codreanu?Deoarece parohiile nu sunt la fel, bogoslovii erau ºi ei fel de fel de oameni. Cei mai mulþi erau foºti cântãreþi de stranã, care veniserã lapreparandie ca sã se facã dascãli. Din preparandie au intrat apoi înºcoala teologicã. Alþii se fãcuserã dascãli, se însuraserã ºi veniserãacum cu neveste cu tot la Arad, ca sã se pregãteascã din ale socrilorpentru preoþie. Puþini numai trecuserã ºi câteva clase gimnaziale ºiabia câte unul, doi de curs. Viitorii protopopi aveau toate cele optclase. Pentru toþi însã lucrul de cãpetenie era sã scape de cãtãnie,care pe timpul acela þinea doisprezece ani.
Nu-i vorbã, puteai sã te rãscumperi ori sã-þi plãteºti vreun obºitar ca sã-þi þie locul: aceasta însã numai oamenii bogaþi puteau s-o facã;cei mai sãraci ieºeau mai bine cu socoteala dacã intrau în ºcoala deteologie.
Pe Codreanu vârsta de douãzeci de ani îl apucase în clasa a ºasea; nu i-a rãmas dar decât sã intre numai cu ºase clase în rândul bogoslovilor scutiþi de cãtãnie.
Deºi nu era însã între cei dintâi, el se þinea în rândul lor, cãci nu degeaba era nepot de protopop. Lasã cã era bãiat þanþoº ºi bun de petreceri, dar îi dãdea mâna sã fie. Apoi nici nu-ºi bãtea capul cuviitorul.
Oamenii sunt precum i-a lãsat Dumnezeu: fiindcã popa e sufletul ºi cârma ºi cinstea satului, ei þin sã aibã popã dintr-ai lor.
E dar lucru de sine înþeles cã, murind un popã, fie feciorul, fie ginerele, fie vreun nepot îi ia locul.
ªi cine oare ar fi putut sã ºtie mai bine decât protopopul unde a murit popa ºi n-a lãsat fecior, ci fatã, ºi frumoasã, ºi cu zestre bunã?
Doi ani de-a rândul Codreanu petrecuse vacanþele ºi sãrbãtorile la Buteni, unde citea Apostolul ºi cânta în stranã, ca poporenii sã-lcunoascã, ºi stãtea în gazdã la preoteasa, unde se simþea foarte bine.
Asta se ºtia, dar omul chibzuieºte ºi Dumnezeu potriveºte, ºi n-aveai ce sã-i faci lui Codreanu dacã se simþea mai bine aproape de Persidadecât departe de dânsa.
Ciudat lucru!Persida, fatã tânãrã ºi intratã de curând în lume, se uita la el cu un fel de sfialã ºi se simþea foarte mãgulitã când el se apropia de dânsa ºiîi vorbea. Deºi dânsul era numai de douãzeci ºi trei de ani, ea îl socotea om deplin, foarte aºezat, foarte cuminte, foarte învãþat ºi-l punea sus de tot în gândul ei, încât ar fi fost în stare sã-i sãrute mâna.
Codreanu o vedea aceasta, se simþea ºi el mãgulit ºi înãlþat în gândul lui, se apropia cu toate aceste numai cu un fel de fricã de dânsa.O vedea aºa înaltã, trupeºã, frumoasã ºi deºteaptã, se mira adeseoricât de bine ºtie dânsa sã judece pe alþii ºi nu se mai îndoia cã-l vajudeca ºi pe el mai curând ori mai târziu cu totul altfel. Era însã oarecum legat de dânsa. Trei sãptãmâni de zile, în timpul pregãtirilor denuntã, ei s-au vãzut în toate serile, ºi lumea îi lua totdeauna pereche,parcã fãrã de dânºii lucrurile nici n-ar fi putut sã meargã bine. Iar acum,în timpul nunþii, tocmai fiindcã era lume multã, ei au stat foarte adeseori singuri, nebãgaþi în seamã de ceilalþi ºi oamenii tineri, fecior ºi fatã,nu ºtiu niciodatã unde vor ajunge cu vorba când se aflã singuri.
Târziu, pe la miezul nopþii liniºtite, senine ºi rãcoroase, ei ºedeau pe o laiþã din grãdina de flori ce se întindea în faþa casei, dincolo de cortul de verdeaþã. Jocul încetase deocamdatã, jucãtorii se rãcoreauplimbându-se prin curte, muzicanþii odihneau, iar în cort era o zgomotoasã ºi veselã învãlmãºealã.
Persidei îi venea sã plângã. De când se înserase, el o necãjea mereu cu Naþl. Iar el o necãjea fiindcã era un farmec nespus în necazul ei.Cu toate aceste, dânsa nu se putea stãpâni, cãuta dinadins sã fie câtmai des singurã cu dânsul: era cuprinsã de un fel de beþie, i se rãscolise, parcã, toatã firea ºi ar fi voit ca aºa sã ºi rãmâie.
— Eu am vãzut, zise el râzând, cã schimbai feþe, cã glasul îþi era înecat ºi tremura, cã nu mai ºtiai ce sã faci ºi ce sã zici.
— Doamne! rãspunse ea, m-am speriat. Cum sã nu mã sperii, când mã pomenesc deodatã cã un om cu care n-am mai vorbit în viaþamea vine la mine ºi-mi vorbeºte ca ºi când am fi copilãrit împreunã?
Lui Codreanu lucrul acesta îi pãrea peste putinþã.
— Eu nu cred cã n-aþi mai vorbit, zise el.
— Eu ce sã-þi fac dacã nu mã crezi?! rãspunse ea dând din umãr.ªi iar se vedea stând în fereastra deschisã, uitându-se îndrãzneaþã ºi ca un copil rãsfãþat la Naþl. Asta însã nimãnui în lumea aceasta n-arfi fost în stare sã i-o spunã.
El apucã amândouã mâinile ei ºi se simþi cuprins de un fel de îndãrãtnicie. Erau, parcã, de lemn, mâinile acelea, carne moale ºi rece,buºtean fãrã de viaþã, încât ar fi voit s-o zguduie strângând-o de mâini.
— ªi, cu toate aceste, îþi pare rãu c-a plecat, grãi dânsul, ºi ai pierdut voia bunã de când a fost el aici.
— De ce sã zic nu? îi rãspunse ea. Nu ºtiu nici eu de ce, dar îmi pare rãu. N-am nimic cu el, dar m-a cuprins un fel de întristare, fiindcã-mi pãrea mâhnit, ca ºi când eu aº fi de vinã.
Codreanu începu sã tremure.
— ªi mi-o spui mie asta aºa, parcã puþin îmi pasã!
— De ce sã-þi pese?!
— Pentru cã mã doare, zise el luat pe dinainte de o pornire pânacum lui necunoscutã.
Ar fi voit s-o tragã la sine ºi s-o strângã-n braþe, apoi sã se ridice ºi sã fugã, ca sã n-o mai vadã-n ochi.
“Mã doare!” Vorba aceasta era rostitã aºa, cã oriºicare femeie, chiar ºi o copilã micã, trebuia s-o înþeleagã. Persida se simþea foarte strâmtoratã. Ar fi voit sã-ºi scoatã mâinile din ale lui, dar nu îndrãznea, setemea cã el se va mâhni. Mâinile ei începurã ºi ele sã tremure.
— Doamne! zise ea, ce sã fac dacã nu ºtiu sã spun ce vreau ºi vorbesc prostii? Sã nu mai vorbim despre dânsul. Eu n-am nimic cuel, nu vreau sã ºtiu de el! Nu vreau, îþi spun, ºi trebuie sã mã crezi!
Codreanu era muiat, scos din sãrite.La asta nu se gândise. O luase aºa în glumã, pe tândãlite, ca sã-ºi petreacã timpul, ºi din glumã în glumã el s-a pomenit în cele din urmãîntr-o încurcãturã din care nu mai putea sã iasã. Îi pãrea rãu c-a apucat-o de mâini, îi era ruºine c-a scãpat acele vorbe, dar nu mai puteasã dea înapoi. Era-n vorbele rostite de dânsa o atât de gingaºã pãrerede rãu, încât el se simþea umilit, vinovat ºi, fãrã ca sã-ºi mai dea seamadespre ceea ce face, ridicã una din mâinile ei ºi o sãrutã.
— Vai de mine! zise ea speriatã. Cum poþi d-ta sã faci asemenea lucruri?!
Îi era parcã stelele cad de pe cerul senin, îi venea sã plângã, dar nu era-n stare sã se ridice ºi sã-l pãrãseascã.
— D-ta eºti de vinã! rãspunse el strâmtorat.Persida, deºi tânãrã încã, era femeie ºi simþea înþelesul acestor vorbe.
— Sã mergem, te rog, îi zise ea încet ºi stãruitor. Sã mergem! zise iar hotãrâtã de a nu mai rãmâne niciodatã singurã, fie cu dânsul, fiecu altul.
Întorcându-se-n curte, era ºi el hotãrât sã nu mai rãmâie singur cu dânsa. Îi era ca ºi când s-ar fi jucat cu focul ºi s-ar fi ars.
Nici c-au mai rãmas singuri, dar vrând-nevrând erau mereu împreunã, se gândeau mereu unul la altul, se simþeau foarte apropiaþiºi nu se puteau împãca cu gândul cã în curând, poate chiar mâine, vatrebui sã se despartã.
Persida era cu toate aceste mâhnitã când a aflat cã seca Lena ºi Mara au luat înþelegere ca ea sã mai rãmânã pânã dupã hirotonirealui Munteanu, apoi sã se ducã pe vreo douã sãptãmâni cu însurãþeiila Sân-Miclãuº. Acasã la Radna tot n-avea ce sã facã.
A rãmas dar, a stat, s-a dus, s-a întors ºi iar a stat.Mai rãu nici c-ar fi putut Mara sã potriveascã lucrurile, fiindcã prea mult stã singurã ºi la prea multe se gândeºte fata tânãrã cândrãmâne în casa cu însurãþei.
Apoi Codreanu venea ºi el sã-ºi vadã prietenul, ºi Persida nu putea sã fugã de dânsul.
Nu-l mai punea, ce-i drept, tot atât de sus ca mai-nainte în gândul ei, dar îi era mai presus de ceilalþi, simþea cã poate sã facã ce vrea cuel, îl ºtia cã e foarte simþitor ºi n-ar fi fost în stare sã facã ori sã zicãceva ce-l supãrã, s-ar fi simþit nenorocitã dacã l-ar fi mâhnit.
Cum, Doamne, sã mai rãmânã el strãin de dânsa când o vedea atât de cuminte, atât de dulce la fire, atât de îndemânaticã ºi atât dedoritoare de a intra în voile lui?
Nu încãpea în mintea lui gândul cã s-ar putea ca el sã nesocoteascã voinþa pãrinþilor sãi ºi mai ales pe a bunicului sãu, care eraprotopop. Nu mai încãpea nici o îndoialã, asta o ºtia ºi Persida, cã latoamnã el are sã se însoare, sã se popeascã ºi sã fie om cu rostul lui.Pân-atunci însã? De ce oare sã se lipseascã de mulþumiri, pe care numai acum poate sã le aibã ºi apoi nu le mai gãseºte toatã viaþa lui?Ce ar fi putut sã-l despãgubeascã? Ce pierdea dânsa?
Nimic! Aºa gândea ºi Persida ea însãºi. Deºi era însã lucru neîndoios, ea se îndoia din zi în zi mai mult cã el se va însura la toamnã,aºa cum ºtia el. Judeca nu cu mintea, ci cu inima ei, ºi-i pãrea pesteputinþã ca el sã-ºi poatã cãlca pe inimã.
Ceilalþi, care judecau cu mintea, erau ºi ei de aceeaºi pãrere, cãci oamenii judecã dupã ceea ce vãd cu ochii lor. În gândul lumii nu maiîncãpea nici o îndoialã cã nu are Codreanu sã fie ginerele preoteseide la Buteni, ºi Mara fãcea în toate serile socoteala, se tânguia mereu ea singurã cu sine ºi chibzuia cum s-o apuce ca sã scape cu puþin deastã datã.
S-ar fi putut oare sã nu meargã vestea ºi pânã la pãrintele protopop?
Trecuserã examenele, se-mpliniserã douã sãptãmâni din vacanþe, dar bãiatul tot nu se întorsese acasã. Tocmai acum întârzia, când ar fitrebuit sã alerge, cum au alergat ceilalþi, care ºtiau sã spunã ce-l facesã-ntârzie.
Pãrintele protopop era om mãrunt ºi uscat, cu barba creaþã ºi de tot albã, dar iute, þeapãn ºi foarte sprinten pentru vârsta lui. El nuºtia ce va sã zicã rãbdarea; viaþa lui toatã a grãbit, acum însã ºedeafoarte liniºtit în jeþul lui ºi se scãrpina din când în când la ureche.Tare ar fi voit sã plece la Arad, ca sã-ºi aducã nepotul, cum l-a maiadus ºi alte dãþi, dar nu putea sã se dumereascã cum ar fi mai bine. Îiera greu, de tot greu, ºi de câte ori venea sã ia vreo hotãrâre, se ridica puþin din jeþ, apoi iar se lãsa înapoi.
“Cum or veni lucrurile, aºa sã vie! zicea el în gândul lui, tot nu pot eu sã ºtiu cum e mai bine!”
Ar fi voit sã vadã fata ºi sã se încredinþeze, dacã e adevãrat, cã ea are, precum i s-a spus, zestre frumoasã.
Dar nu! Cum or veni, aºa sã vie!Aºa au ºi venit.Bãiatul s-a întors în cele din urmã acasã ºi era, parcã nimic nu s-ar fi întâmplat, tot ca mai înainte. La Buteni însã el n-a grãbit, ºi nicipopa, nici protopopul nu-l zoreau sã meargã. Voia sã se ducã, dar autrecut trei sãptãmâni ºi nu s-a dus. Sãptãmâna a patra, în sfârºit, aplecat, dar nu la Buteni, ci la bunicul sãu ºi de acolo la Arad.
“N-ai ce sã-i faci!” zicea protopopul, care era om bãtrân ºi slab la fire.
Popa însã, care era mai tânãr ºi mai cu vârtute, s-a fãcut foc ºi ar fi plecat în urma lui dacã nu l-ar fi oprit preoteasa, care era mamã ºifiica protopopului.
Nici cã era nevoie sã plece.
Feciorul lui n-a stat decât o zi la Arad, apoi s-a întros foarte muiat la bunicul sãu, unde era tot acasã.
S-a dus fiindcã voia s-o vadã ºi sã-i spunã cã n-a fost la Buteni ºi cã nici n-are sã meargã. Dupã ce a vãzut-o, însã, nu i-a spus nimic.
Ea ºtia cã el are sã vinã; îl aºteptase, ºi dupã ce s-a uitat în ochii ei, îi era ruºine cã n-a fost la Buteni ºi a luat hotãrârea de a se duce.De aceea s-a întors atât de curând. Pe drum însã iar a început sã simtãcã nu poate sã se ducã.
Nu mai ºtia nici el ce vrea ºi ce are sã facã; ar fi voit ca cineva sã-l siluiascã, sã-l despartã de Persida, care îi pãrea prea multã femeiepentru dânsul, prea stãpânã pe sine ºi pe voinþa lui.
ªi era, în adevãr, stãpânã Persida. Încã din noaptea în care el îi sãrutase mâna, ea îl socotea om slab, pe care poate sã-l poarte dupãbunul ei plac, ºi totodatã om de o rarã bunãtate de inimã, care þinemult la dânsa. Îi intrase încetul cu încetul în minte gândul cã el nupoate sã trãiascã fãrã de dânsa, ºi o dulce mângâiere sufleteascã ocuprindea când îºi dãdea seama cât de fericit poate sã-l facã, fãrã casã-ºi dea mãcar silinþa. De aceea ºtia cã el are sã vie ºi iarãºi, ºi iarãºi…ºi aºtepta în liniºte cum aºtepþi rãsãrirea soarelui ºi coacerea fructelor bãtute de razele lui.
Toamna târziu, dupã ce bruma piºcase frunzele, ea ºedea cu Anca la fereastrã, amândouã cu cusãtura în mânã.
Tricã intrase în douã rânduri la ele. Era cuprins de un fel de neastâmpãr. Voia sã-i spunã ceva, degrab’, cât mai curând, dar numaiei, ca sã nu afle ºi Anca.
Persida ieºi, ca din întâmplare, dupã el.
— A venit Naþl! zise el. L-am vãzut! Iar e aici!
— Ce-mi pasã mie?! rãspunse ea supãratã ºi se întoarse în odaie.Cu toate aceste, ea se uita des pe fereastrã, în stradã.Dac-a venit, el nu putea sã nu treacã pe aici!Tot ar fi voit sã-l vadã.Dar el nu trecea ºi nu trecea. Se apropia timpul prânzului, ºi el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stânga.
Poate cã nu ºtia cã dânsa se afla tot aici.Când le poftirã la masã, ea se depãrtã cu anevoie, ca siluitã, de la fereastrã. La masã stãtea ca pe spini, cãci s-ar fi putut ca el sã treacãtocmai în timpul când ea nu se afla la fereastrã.
Era lucru de neînþeles!Ce avea dânsa cu el? Stând, dupã-masã, iar la fereastrã, ea-ºi reamintea cele petrecute, se vedea stând în fereastra deschisã, trecândprin faþa mãcelãriei, întâlnindu-se cu el pe pod, vorbind cu el în mijlocul nuntaºilor, ºi iar o treceau fiorii, iar o cuprindea ameþeala, iar sesimþea sleitã de puteri, încât nu mai putea sã-ºi dea seama despreceea ce face ori vorbeºte. Se temea ea însãºi de sine.
“Doamne! zise în gândul ei, de ce vântul a trebuit sã izbeascã atunci fereastra?!”
Toate n-ar fi fost dacã fereastra aceea s-ar fi spart altã datã.Era lucru de neînþeles!Dar el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stânga, ºi cu cât mai mult se apropia seara, cu atât mai viu îi era neastâmpãrul.
“Uite, îºi zise ea, aºa ca mine acum trebuie sã se simtã Codreanu când vine sã mã vadã… Ah! Doamne, ce-ar simþi el când ar ºti ce simteu acum?!”
Ea tresãri ºi se cutremurã în tot trupul, apoi se ridicã ºi se depãrtã de la fereastrã, cuprinsã de simþãmântul unei grele vinovãþii.
“Nu vreau!” grãi þinându-se iar drept ºi cu capul ridicat.Nu mai voia sã-l vadã, vrea sã nu mai voiascã a ºti dacã el trece ori nu; îi era greu sã se stãpâneascã, dar durerea pe care o înfrunta îipãrea dulce ca jertfa de spãºire, ºi n-a mai mers la fereastrã.
ªi totuºi sufletul îi era cuprins de o linã ºi adâncã mâhnire. Pierduse parcã ceea ce era mai frumos în viaþa ei, gândul cã nu se poateca el sã nu vie. S-a putut!
Seara, dupã ce s-a aºezat la odihnã ºi nu putea sã doarmã, ar fi voit sã poatã plânge. Dar de ce adicã sã plângã, când n-a fost nimic,n-are, nu poate sã fie nimic între ea ºi el? ªi-a fãcut ea aºa, din senin,un gând ºi l-a pierdut.
Ziua urmãtoare era duminicã.Dimineaþa a cãzut brumã groasã, dupã rãsãrirea soarelui s-a lãsat negura, iar înspre amiazãzi soarele a risipit ceaþa ºi cerul s-a înseninat. Era una din zilele de toamnã în care mereu îi vine omului sãplângã. Prin vãzduhul curat ºi proaspãt fluturau cãzând alene sprepãmânt lungi fire de pãienjeniº, iar de pe duzi se scuturau din cândîn când frunzele brumate.
— Hai sã mergem la Pãduriþã, zise Anca dupã-masã, cã n-o sã ne mai ducem anul acesta!
— Sã mergem, îi rãspunse Persida. Dar adause peste puþin, în silã, fãrã ca sã voiascã: Sã mergem numai noi.
Era departe pân-acolo, aveau sã treacã tot oraºul, deoarece crângul orãºenesc se afla tocmai la cealaltã margine.
Dar nu voiau nici ele decât sã se plimbe, ºi le era destul sã se ducã ºi sã se întoarcã pentru ca plimbare sã fie.
În crâng era multã lume, ca-n timpul rãcoroaselor seri de varã, ºi era ceva nespus de duios în fâºâiala frunzelor de plop de curând cãzute.
Venise ºi el, ºi umbla aºa singur pe una din cãrãrile mai dosnice.Era tot el, dar cu faþa oarecum buhãitã ºi bãtutã de vânt, cu pãrul lung ºi încâlcit ºi îmbrãcat în haine vechi ºi soioase.
Persida, zãrindu-l de departe, îl cunoºtea numai de pe umblet ºi dupã fãpturã, dar nu-l vedea cum este, ci cum îl ºtia. Pe o clipã inimai se strânse; în clipa urmãtoare însã ea-ºi ridicã capul ºi-ºi urmãdrumul înainte ca ºi când nimic nu s-ar fi ivit în calea ei. Puþin îipãsa dacã el o va vedea ori nu, ba voia ca el s-o vadã, ca sã ºtie cãpuþin îi pasã de dânsul.
Mergând însã ºi apropiindu-se ºi vãzându-l mai de aproape ºi tot mai de aproape, ea a început sã se moaie, sã se înduioºeze, sã slãbeascãºi mult ar fi dat sã fie singurã.
“Ah! sãracul de el! zise ea în cele din urmã. Sãraca de mama lui, ce-ar zice dacã l-ar vedea ce-a ajuns!”
ªi era parcã ea ºi numai ea îi purta vina.”Eu nu mai pot!” zise ea, apoi iar îºi ridicã capul.
— Uite! urmã apoi adresându-se la Anca, e ºi Naþl de la noi aici.Anca ºtia foarte bine cine e Naþl, fiindcã mult s-a vorbit despre dânsul atât în ziua nunþii, cât ºi mai în urmã, dar n-ar fi fost în staresã-l cunoascã ºi era foarte miratã cã Persida poate sã stea de vorbã cuun om cum îl vedea acum pe Naþl.
Naþl se dete un pas înapoi când se pomeni fãrã de veste în faþa Persidei, care se uita cu ochi miraþi la dânsul. Îi era greu, ºi-i pãreabine, ºi-i venea sã fugã, ºi-l nãpãdeau lacrimile.
— Ei comedie! vezi d-ta comedie! zise el în nemþeºte, râzând cu toatã faþa lui cea atât de schimbatã.
— Te-am vãzut, grãi dânsa tot în nemþeºte, ºi te-am cunoscut de departe!
— ªi eu te-aº fi cunoscut dacã te-aº fi vãzut, oricât de departe ai fi fost.
Apoi nu mai ºtiau ce sã zicã ºi rãmaserã uitându-se ea la dânsul, ºi el în pãmânt.
Doamne! de ce nu erau singuri!Acum ºtia ºi dânsa de ce n-a trecut el pe sub fereastrã, ºi se uita la pãrul lui, care parcã atât de bine îi ºedea aºa încâlcit cum era, ºi lahainele lui, care parcã nu mai erau soioase.
— Rãmâi acum aici? întrebã ea.
— Se înþelege! rãspunse el. Adicã nu, ci trec la Timiºoara, dar mai stau pe aici!
Doamne! De ce nu erau singuri!
— Adio! zise ea, întinzându-i mâna.El se întoarse strâmtorat spre Anca, care nu ºtia, precum se vedea, nemþeºte, ºi, ridicându-ºi cuviincios pãlãria, îi zise în româneºte:
— Iertaþi, domniºoarã. Ne cunoaºtem cu domniºoara de acasã ºi am fost foarte mirat s-o vãd aici.
— Adio! grãi din nou Persida ºi-i întinse încã o datã mâna.El o luã, o strânse ºi rãmase tãcut ºi nemiºcat ca parul bãtut în pãmânt; abia dupã ce ele se depãrtarã, a pornit încet în urma lor,mergând cu ochii îndreptaþi mereu spre fãptura ei înaltã ºi mlãdioasã.
Trecând peste piaþa cea mare, ea încã de departe îºi îndreptã privirea spre biserica minoriþilor. Era tocmai timpul vecerniei.
— Sã intrãm, te rog, pe o clipã, grãi dânsa.Intrarã apoi cu Anca în bisericã, ea se stropi cu apã sfinþitã, lãsã pe prietena ei într-o bancã ºi se duse umilitã în faþa unuia dintre altarele mici, în care un preot citea missa; tãcutã, cãzu în genunchi ºi-ºiplecã cu inima cãitã capul.
Iarã Naþl, vãzând cã ea intrã în bisericã, nu mai îndrãzni sã-ºi urmeze drumul.
