Ioan Slavici | Nuvele | Moara cu noroc | Partea IX

Publicat deMadalina Marcu

Plecând cu Pintea şi cu slugile la Ineu, Ghiţă avu pe drum destul timp să se gândească la strâmtorările sale.
El nu se mai îndoia că oamenii cu feţele acoperite, care îl călcaseră pe arândaşul, nu erau alţii decât Buză-Ruptă şi Săilă Boarul. Erau doi oameni cu care nu avuse nici o daraveră mai nainte şi pe care nu i-a văzut niciodată în viaţa sa; însă ei petrecuseră mai multe ceasuri cu dânsul şi plecaseră de-a dreptul de la cârciuma lui ca să-l calce pe arândaşul, şi asta putea să dea loc la bănuieli. Mai multă grijă îi făcea lui Ghiţă un alt lucru: se temea ca nu cumva să se dovedească ceva asupra lui Lică. Înaintea judecătorului, faţă în faţă cu crucea şi cu lumânările aprinse, el nu putea tăgădui c-a avut daraveri cu Lică şi trebuia să spună toate cele petrecute, şi din două una: ori Lică ajungea să fie dovedit şi pus la pedeapsă, şi atunci nici el, Ghiţă, ca om însoţit cu un făcător de rele, nu putea să scape cu obrazul curat, ori Lică scăpa, şi atunci Ghiţă trebuia să se teamă de răzbunarea lui. Cu cât mai mult se apropia dar de Ineu Ghiţă, cu atât mai puţin se gândea la cele petrecute peste noapte. Era vorba de el însuşi; făcuse fie la strâmtoare, fie din slăbiciune, lucruri care puteau să dea loc la bănuieli grele; nu se simţea cu desăvârşire nevinovat şi se temea ca nu cumva să se dea astă dată pe faţă şi vina lui. Dac-ar fi fost un om mai cu inimă deschisă, el i-ar fi vorbit lui Pintea fără şovăire şi l-ar fi rugat să potrivească lucrurile pe cât era cu putinţă aşa ca să nu iasă la iveală daraverile sale cu Lică; simţea însă că s-ar strica cu Pintea, care-l ura din toată inima pe Lică, dacă i-ar vorbi acum despre aceasta. Se mustra dar că nu a făcut-o pe când erau singuri, încât îi putea vorbi în tihnă şi i le putea spune toate din fir în păr, ca să nu-l mai lase în nedumerire asupra purtărilor sale faţă cu Lică.
După ce intrară în Ineu, Ghiţă începu să schimbe la feţe. Îi era greu că tocmai acum, după cele petrecute peste noapte la casa arândaşului, oamenii îl vedeau în căruţă cu un jandarm. Dacă s-ar fi simţit nevinovat, el s-ar fi mângâiat cu gândul că, mai curând ori mai târziu, i se va dovedi nevinovăţia şi vor rămânea de ruşine toţi aceia care îl cârtesc acum şi se ivesc pe la portiţe, ca să-l vadă în strâmtorarea lui; această mângâiere însă el o pierduse de mult.
Ei traseră la cazarma de jandarmi. Pe când slugile deshămau caii, oamenii începură a se aduna în partea cazărmii, ca să vadă cele ce se petrec, şi precum oamenii se adunau, Ghiţă simţea că i se împăienjenesc ochii.
— Aş vrea să-ţi grăiesc o vorbă! îi zise el lui Pintea. Pintea, care de la Moara cu noroc până aici abia grăise câteva cuvinte, privi lung la el.
— Atât ar mai trebui, răspunse apoi, după ce slugile se mai depărtară; nu mai rămâne decât să ne vadă cineva vorbind în taină. Fii om cu inimă şi te lasă pe mine!
E greu, e foarte greu când ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii, şi nu poţi; e însă mai greu când simţi că numai această vorbă poate să alunge gândul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii; greutatea aceasta o simţi Ghiţă întreagă când îl văzu pe Pintea depărtându-se. El se trase, mai mult purtat de o pornire firească decât dinadins, la o parte, ca să nu-l mai vadă oamenii adunaţi la poartă, apoi rămase sub zidul cazărmii, o casă lungă, veche şi cu acoperământul înalt ce stătea la dreapta curţii împrejmuite cu zid netencuit.
“Da, îşi zise el într-un târziu, sunt un om fără de suflet: n-aş fi trebuit eu să plec şi fără de a o fi întrebat ce are să-mi spună.”
Pe când el stătea aici, Pintea, care se ţinu de vorbă, îl luă înainte de toate pe Laie şi-l duse înaintea comisarului, un om înalt şi uscăţiv, cu mustaţa lungă şi răsucită, neastâmpărat şi cam aspru la vorbă.
Laie, biet, nu ştia de ce e vorba; însă îi fusese destul să privească o dată în faţa stăpânului său, pentru ca să simtă că e vreo primejdie la mijloc; văzându-se dar faţă în faţă cu comisarul, el începu să tremure şi să spună că el nu ştie nimic, fiindcă are de lucru la grajd, iară seara se culcă devreme. Atât era destul pentru ca comisarul să se simtă întărit în bănuielile sale şi să-l ia mai de scurt. Astfel, Laie mărturisi, cu inima încleştată, că într-o duminică Lică Sămădăul, venind cu doi tovarăşi la Moara cu noroc, l-a deşteptat cu ghionturi din somn, că în urmă stăpânu-său l-a trimis la popa din Fundureni, dar el nu s-a dus, ci s-a ascuns într-un crâng; cu toate aceste, câteva zile în urmă, ducându-se pe vale în sus, ca să aducă vacile de la iarbă, s-a întâlnit cu Lică şi cu Răuţ, care l-au luat între bâte şi i-au zis că-i sfarmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pândă. De atunci s-a ferit de Lică şi de oamenii lui, care nu l-au întrebat niciodată nimic şi cărora nu le-a spus nimic.
Auzind aceste mărturisiri, Pintea-şi încreţi sprâncenele. Îl cunoştea destul de bine pe Lică pentru ca să ştie că el nu a venit în duminica aceea degeaba la Moara cu noroc; însă el nu se putea lăsa pe mărturisirile deşirate ale lui Laie.
Comisarul, ca om mai pripit, era, dimpotrivă, încredinţat că a dat de urma unei fapte ascunse până acum; aducându-i-se dar Marţi, începu să-l întrebe, înainte de toate, asupra acestei fapte.
Marţi, care intră mai nesfiit, nu ştia nimic despre cele petrecute atunci, duminică, însă, din mărturisirile lui, comisarul află că Ghiţă are o verigă de sârmă, pe care sunt înşirate semnele turmelor lui Lică, de la care a primit în mai multe rânduri porci, şi că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuţ, cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Ghiţă la cârciumă, că au vorbit cam în taină despre arândaşul şi că în amurgul serii BuzăRuptă şi cu Săilă au plecat spre Ineu, Răuţ a luat-o pe vale în sus la pădure, iară Lică a rămas până dimineaţa la cârciumă. Târziu apoi, cam pe la miezul nopţii, s-au mişcat câinii, şi aşa el, Marţi, a ieşit afară, şi, văzând un om şi o muiere, a întrebat cine-i. Răuţ a răspuns atunci: “Oameni buni!” De cu zori însă el iar s-a deşteptat, fiindcă iar se mişcau câinii: a ieşit şi a văzut că Răuţ se duce cu muierea aceea.
Acu Pintea ştia destul. La început el se tulbură. Carevasăzică, Ghiţă era oarecum tovarăşul lui Lică: el îi păstra semnele turmelor, primea daruri de la dânsul, era înţeles cu Săilă şi Buză-Ruptă, care păreau a fi venit la Ineu ca să-l calce pe arândaş. Comisarul ar fi dorit să fie cineva de faţă, ca să i se poată lăuda cum, în mai puţin decât douăzeci şi patru de ceasuri, a dat de urma făcătorilor de rele. Pintea însă, ca om zăcaş ce era, îşi lăsa totdeauna vreme şi cu atât mai puţin putea să se pripească acum, când era vorba de nişte lucruri pe care nu-i venea să le creadă. Îl socotea pe Ghiţă om cinstit şi vrăjmaş lui Lică, şi chiar acum, după cele ce aflase, ar fi fost gata să-şi bage mâna în foc pentru dânsul: nu putea el să-şi schimbe aşa deodată părerea; îi era ruşine să-şi facă mărturisirea că s-a înşelat aşa de straşnic şi, în cele din urmă, ţinea atât de mult la Ghiţă, încât îl durea inima să piardă buna părere pe care şi-o făcuse despre dânsul. Însă tocmai pentru aceea era mai chibzuit decât totdeauna, căci el nu auzise numai singur mărturisirile lui Marţi, şi un glas tainic îi şoptea mereu: “Şi dacă totuşi te-ai înşela!? Şi dacă totuşi ai rămânea de ruşine!?” El nu se pripi dar, ci-l rugă numai pe comisar să-l ţină prins pe Marţi.
— Mie nu prea îmi vine să le cred toate câte ne-a mărturisit, zise el. Lică nu se bizuie pe nimeni, nu se dă aşa lesne de gol, nu se lasă în daraveri cu nişte oameni precum îl ştie toată lumea pe cârciumarul de la Moara cu noroc. Nu-i vorbă, trebuie să fie ceva la mijloc, dară lasă-l pe mâna mea, că scot eu adevărul din el.
Ieşind apoi ca să-l cheme pe Ghiţă, care petrecuse tot timpul acesta cuprins de un viu neastâmpăr, el îi zise încet:
— Bagă de seamă că, precum stau lucrurile, nu vei putea să te mai întorci acasă decât pe bună chezăşie.
Ghiţă rămase ca trăsnit din senin.
— Adică tocmai tu mi-o faci mie asta! zise el cu glasul înăbuşit de năvala sângelui.
— Fii cuminte! îl întâmpină căprarul. Tu vezi că n-am încotro. “N-am încotro!” Aceasta e o vorbă pe care de obicei n-o înţelege decât acela care o grăieşte, căci numai rar se întâmplă ca un om să înţeleagă strâmtorarea în care se află alţii.
— Bine! zise dar Ghiţă, şi-şi ridică capul cu îndărătnicie, ca omul care îşi adună toate puterile şi se simte destul de tare spre a nu mai căuta ajutor la alţii.
— D-ta eşti prieten cu Lică Sămădăul? îl întrebă comisarul cam aspru, după ce află de la dânsul că Lică a petrecut ca ieri, cu Săilă şi cu ceilalţi la cârciumă.
Ghiţă se aştepta la această întrebare; cu toate aceste, ea îi luă parcă pământul de sub picioare. Dar trebuia să răspundă fără de întârziere.
— Prieten, zise el, tocmai prieten n-aş putea zice că-i sunt; cel puţin el nu îmi este prieten; e însă un om ce are multe daraveri pe drumuri, trece des pe la cârciumă, un om cu care nu aş voi să mă stric.
— Aşa! nu ai voi să te strici! grăi cam în bătaie de joc comisarul, care numaidecât simţi că aceasta e întrebarea cu care se poate să-l scoată din sărite pe Ghiţă. Dar ce folos ai d-ta din aceea dacă nu te strici cu el?
— Foloase nu prea am, răspunse cârciumarul, dară veţi înţelege că s-ar putea să am pagube dacă m-aş strica. Apoi, adăugă el mai cu jumătate de gură, omul bea, mănâncă, el şi oamenii lui, iară eu m-am pus ca cârciumar pentru asemenea oameni, la marginea drumului.
— Se înţelege, urmă comisarul apăsând asupra vorbelor, el plăteşte bine.
— Da, răspunse Ghiţă, începând a se tulbura. Dacă nu are bani, îmi dă porci.
— Vasăzică porci îţi dă? grăi acum comisarul apropiindu-se de dânsul. D-ta ştii că Lică Sămădăul e om bănuit: de unde ştii dacă porcii pe care ţi-i dă nu cumva sunt de furat?
Pe Ghiţă începură să-l treacă sudorile reci. Îi părea un lucru nedrept să fie silit a se destăinui faţă cu un om pe care nu-l mai văzuse niciodată în viaţa sa, când era de faţă şi Pintea, prietenul său, cu care se stricase tocmai fiindcă-l lăsase în nedumerire asupra daraverii sale cu Lică. Dar şi astă dată trebuia să răspundă şi să spună adevărul, căci nu ştia ce va răspunde Lică la vremea lui.
— Am toate semnele turmelor lui Lică tăiate în bucăţi de piele şi înşirate pe o verigă de sârmă; mi le-a dat el însuşi, grăi Ghiţă mai liniştit.
— Aşa! zise iar comisarul, ţi-a dat semnele turmelor sale. Şi nu ţi s-a întâmplat niciodată ca el să-ţi dea porci care nu purtau nici unul din acele semne?
— Da! răspunse Ghiţă hotărât, ca omul care-şi aprinde casa în cap, apoi aruncă o privire la Pintea, ca şi când ar voi să-i zică: “Asta ţi-o spun ţie!”
Comisarul îşi pierdu răbdarea în faţă cu liniştea lui Ghiţă.
— Nu ştii d-ta, îi zise el aprins, că numai hoţ cu hoţ se însoţeşte şi că legea îl pedepseşte pe acela care primeşte lucruri de furat?
Ghiţă privi din nou la Pintea şi, văzând mânia ce se oglindea în ochii lui mari şi în sprâncenele-i încreţite, îşi ridică capul şi îşi potrivi hainele pe trup, în vreme ce vinele de la tâmple din ce în ce i se umflară.
— Domnule comisar, zise el aşezat, nu te încrunta la mine, că n-ai pentru ce. Aşa este, am primit semnele turmelor lui Lică pentru ca să-i pot spune dacă trec porci furaţi din turmele lui pe la cârciumă, ba când mi-a dat porci, pe care puteam să-i bănuiesc, n-am venit aici să vă spun d-voastre. Dar să nu-mi arunci mie vorba asta, urmă el luându-şi avânt, căci, dacă-i aşa, eu trebuie să v-o arunc d-voastre! Dacă nu ştiţi să curăţiţi drumurile de oameni răi, cum îl credeţi pe Lică, atunci rămâneţi cel puţin drepţi şi nu-i năpăstuiţi pe aceia pe care tot d-voastre îi lăsaţi în strâmtorare!
Îi părea rău lui Ghiţă că grăieşte aceste cuvinte şi, chiar atunci când le rostea, se mustra pentru ele, căci ştia că-l vor umplea pe comisar de mânie; însă el nu se putea stăpâni, trebuia să dea odată pe faţă gândurile pe care le purtase atâta vreme în inima sa, trebuia mai ales acum, când era de faţă şi Pintea, pe care nu voia să-l mai lase în nedumerire.
Dar Pintea era cu toate acestea nedumerit, căci el nu aflase tot ce trebuia să afle, şi le aflase chiar şi aceste puţine numai acum, ca din întâmplare, numai pe când Ghiţă era strâmtorat, iară nu mai nainte, pe când se aflau singuri.
Cât pentru comisar, el se făcu roşu ca şi racul şi era o clipă în care ar fi fost în stare să ridice mâna şi să dea în Ghiţă; însă el simţea că de aici înainte îl ţine strâns pe Ghiţă şi se poate juca cu el, cum pisica se joacă cu şoarecele.
— Înţeleg, zise el dar, stăpânindu-se. Nu te-ai întovărăşit cu Lică decât de strâmtorare. Mie prea puţin îmi pasă de ce te-ai întovărăşit: destul că ştiu că trebuie să te pun în rând cu el. A stat Lică toată noaptea singur?
— Nu, răspunse cârciumarul adunându-şi din nou puterile. Puţin după ce s-a înserat a venit la el un om cu o muiere.
— Puţin după ce s-a înserat? Dă-ţi bine seama: nu cumva era mai spre miezul nopţii?
— Tocmai mă culcasem, răspunse Ghiţă cam tulburat.
— Tocmai te culcaseşi? grăi comisarul. Eu nu ştiu când ai d-ta obiceiul să te culci. Dar să fie aşa. Cine era omul acela?
— Nu ştiu.
— Nu cumva era Răuţ, tot Răuţ, care plecase de cu seară?
— Nu! răspunse Ghiţă hotărât.
— Ei bine! urmă comisarul nerăbdător. Au stat, omul cu muierea, până dimineaţa la Lică?
— Nu, răspunse iar Ghiţă. Au plecat iar peste puţin.
— Peste puţin? O ţii bine minte aceasta! Nu cumva era în zori de zi?
— Tocmai aţipisem! grăi Ghiţă cam speriat. Câtva timp ei steteră toţi trei nedumeriţi, ca şi când ar fi auzind undeva ceva şi ar voi să-şi dea seama ce era ceea ce auziseră, şi unde, şi cum. Ghiţă, care nu ştia nimic despre mărturisirile lui Marţi, nu înţelegea unde bate comisarul cu întrebările lui, iar Pintea şi comisarul, văzând mărturisirile celor doi oameni luaţi la cercetare, îşi dădeau silinţă să se dumerească asupra lor. Comisarul, care din mărturisirea lui Marţi îşi făcuse gândul că Buză-Ruptă şi Săilă au călcat de cu seară pe arândaşul, iară spre miază-noapte Răuţ a venit să-l vestească pe Lică despre cele petrecute şi să-i aducă poate o parte din lucrurile răpite, credea că Ghiţă spune dinadins un neadevăr; el făcu dar câţiva paşi înainte, privi aspru în ochii lui Ghiţă şi întrebă:
— Carevasăzică, omul care a venit cu femeia nu era Răuţ; el a venit numaidecât seara, cum am zice, chiar pe timpul când arândaşul fusese călcat, şi a plecat peste puţin?
Pintea făcu un pas înainte, ca să-i cadă mai în faţă lui Ghiţă, îşi trase cu mâna peste faţă şi încreţi sprâncenele. “Dacă-i aşa, îşi zise el, atunci Lică a plecat, l-a călcat pe arândaşul şi iar s-a întors la cârciumă, iară Ghiţă e năpăstuit.” Purtat de acest gând, el privi drept în faţa lui Ghiţă şi-i făcu semn să zică da.
— Nu pot să jur, răspunse Ghiţă, cu toate că nu-i scăpase acest semn. Stăteam la fereastră şi poate că n-am auzit şi n-am văzut bine. Poate că era Răuţ. Apoi, aţipisem mai nainte de a fi plecat ei şi nu pot să-mi dau seama de timpul care a trecut la mijloc.
— D-ta ai vorbit cu Lică şi cu ceilalţi despre arândaş? grăi comisarul stăruitor.
— Da! răspunse Ghiţă, cam scos din sărite prin această trecere neaşteptată de la un lucru la altul, însă numai cu Lică singur, care m-a întrebat când vine arândaşul, fiindcă ar fi având, precum zicea, o vorbă cu dânsul.
— Numai atât?
— Numai.
— A mai auzit cineva?
— Nu cred, răspunse Ghiţă strâmtorat. Mă luase la o parte.
— Apoi, dacă nu aveaţi altă de vorbit, grăi comisarul zâmbind, ce nevoie aveaţi să vorbiţi în taină?
Ghiţă dete tulburat din umeri. Pintea nu se mai putu stăpâni. El înţelegea pentru ce Lică a vorbit în taină şi cu toate aceste destul de tare, pentru ca şi alţii să-l audă.
— Nu cumva, zise el apăsând asupra fiecăreia dintre vorbe, Sămădăul a vorbit aşa pentru ca să te pună la bănuială dacă se va fi dovedind că el a călcat pe arândaşul?
Pe Ghiţă-l trecură o dată fiorii.
— Asta nu e cu putinţă! zise el înecat de năvala sângelui. Nu se poate! şopti apoi cu glasul pierit al omului ce-şi apără viaţa. Nu pot să dovedesc că atât am vorbit cu Lică şi numai atât, cât vă spusei; dar pot să jur pe pâine şi sare, pe cruce şi pe sfânta evanghelie că n-am vorbit mai mult, pot să jur, adause deznădăjduit, că Lică a stat toată noaptea la cârciumă.
— O vom descurca noi şi asta, ca să vezi că ştim să curăţim drumurile de oameni răi! grăi comisarul mulţumit de capătul la care a ajuns, în vreme ce Pintea îşi muşca buzele şi-şi rupea unghiile de la degete, iară Ghiţă şedea descordat în faţa lor.
După cum spusese Pintea de mai nainte, Ghiţă nu putu să se întoarcă acasă decât ca om lăsat pe chezăşie.
Plecând să-şi caute oameni de chezăşie, el simţi că îi slăbesc deodată toate puterile; privirile oamenilor cu care se-ntâlnea pe drum îl ardeau parcă, şi aşa mergea drept înainte, fără de a mai îndrăzni să-şi ridice ochii de la pământ ori să privească în lături.
Cel dintâi la care se duse, cumnatu-său Andrei, fratele Anei, fiind un om nemaiumblat în asemenea treburi, se cam codi când află de ce e vorba. Aceasta-l făcu pe Ghiţă şi mai nehotărât. Mergând la popa, un văr al său, ca să-l roage şi pe acesta, el se opri mai adeseori în cale şi, dacă nu ar fi trebuit să se gândească la Ana şi la gospodăria sa, el s-ar fi dat chiar de pe acum prins, ca să nu se mai pună în sarcina altora. Popa primi bucuros să-i fie om de chezăşie, ba îl şi îmbărbătă, spunându-i să nu se mai teamă de nimic, dacă se simte nevinovat; însă în acelaşi timp îi da sfaturi bune şi-l mustra pentru că s-a dus la Moara cu noroc.
Popa îi făcu totodată şi hârtia de chezăşie, pe care trebuia să o dea comisarului înainte de a pleca, şi astfel, cam pe la 4 ceasuri dupăamiazăzi, Ghiţă putu să-şi pună caii la căruţă şi să plece.
Dar când era să plece dimpreună cu Laie, îi veni o femeie înaltă şi smeadă, cu buzele subţiri şi cu ochii mici, neastâmpăraţi, şi-l vesti să mai aştepte, fiindcă vine şi Pintea căprarul. Această femeie, îmbrăcată pe jumătate ţărăneşte, era Uţa, slujnica pe care o căutase Pintea după înţelegerea ce avuseseră de dimineaţă.
— Bine, grăi Ghiţă, am mare trebuinţă de o slujnică, dar nu tocmai acum; am să vin în zilele aceste să te iau. Dar, adăugă el peste puţin, mai stai pe aci până ce vine căprarul, ca să văd cum v-aţi înţeles.
Singur nu-şi dădea seama pentru ce, dar era hotărât să nu o ia chiar acum cu dânsul; însă după ce Pintea veni şi zise scurt: “Iacă, ţi-am adus şi slujnică”, el nu mai îndrăzni să zică nimic, ci-şi călcă pe inimă, deşi parcă simţea că Pintea îi pune această femeie de pândă în casă.
Plecând, Ghiţă mâna caii, Pintea şedea lângă el, iară Laie se făcuse ghem în fundul căruţei, lângă Uţa, care-şi adusese în pripă şi o legătură cu rufe, pe care şi-o pusese pe un snop de coceni, ca să şadă bine.
Pintea era tăcut ca de obicei, iară Ghiţă şedea ca pe spini lângă dânsul.
— Să nu te miri! îi zise Pintea într-un târziu. Eu am poruncă să-ţi caut casa pentru ca să văd dacă nu voi găsi ceva ascuns în casa ta. Ştiu că n-am să găsesc nimic, dar trebuie să mă supun la poruncă.
Obosit cum era, Ghiţă nu putu să-şi dea numaidecât seama despre înţelesul acestor cuvinte.
— Adică şi asta!? zise el cam nepăsător. N-au fost destule cele de până acum!? Bine, Pinteo, adăugă apoi peste puţin mai viu, spunemi, tu, pe sufletul tău: mă crezi tu ori nu mă crezi pe mine vinovat?
— Nu mă întreba, că nu pot să-ţi răspund! grăi căprarul apăsând asupra vorbelor.
Ghiţă tresări şi ochii i se umplură de văpaie.
— Înţeleg, zise el. Aceste sunt cuvinte pe care ţi le-am zis eu ţie astă-dimineaţă. Vrei să mi le aduci aminte. Dar să ştii un lucru: nu se poate să-i faci unui om mai mare nedreptate decât să-l mustri pentru o greşeală pentru care-şi face el însuşi destule mustrări. Dacă n-ai destulă vreme să mă cunoşti, ruşine să-ţi fie de slăbiciunea ochilor tăi!
— Noi bănuim pe toată lumea, grăi căprarul; asta ni-e meseria.
— Să-ţi fie de bine! răspunse Ghiţă privindu-l cam peste umăr. Crede-mă că prea puţin îmi pasă dacă mă crezi aşa ori altfel: eu tot eu rămân.
Pintea nu era omul care să răspundă de asemenea vorbe; ei îşi urmară dar calea în tăcere, înşirând fiecare gândurile sale. Pintea spusese adevărul când zisese că bănuieşte pe toată lumea. Oricum se sucea şi învârtea, el nu putea părăsi gândul că Lică a fost acela care a călcat pe arândaşul şi-l cuprindea un fel de nebunie când se gândea că şi astă dată îi va scăpa. Îl vedea parcă râzând pe sub mustaţă şi lăudându-se între pahare… Iară Ghiţă, fie dinadins, fie din nepricepere, ceea ce pentru Pintea era totuna, se făcuse apărător al lui Lică, se pusese alăturea cu el, îi dăduse mână de ajutor.
Dar şi Ghiţă vorbise din inimă când spusese că prea puţin îi pasă. Acum chiar nici Pintea nu se sfia a-i spune că-l bănuieşte, el se simţea mai bun decât cum îl credeau alţii, prea bun pentru oamenii în mijlocul cărora se afla, şi dacă mai nainte îl apăsa gândul că nu mai poate umbla prin lume decât sub scutul cinstei altora şi că în curând va trebui, poate, să cadă la închisoare, acum iar îşi ridica fruntea, deoarece simţea că toţi acei care îl osândeau, aflându-se la strâmtorarea în care se aflase el, s-ar fi dovedit mai slabi, mai nesocotiţi ori mai răi decât dânsul. “Da, îşi zise el, am primit porci de furat de la Lică, dară voi, fiind puşi în locul meu, aţi fi mers mai departe decât mine ori v-aţi fi aruncat cu nesocotinţă în primejdie”. Era o amarnică dezamăgire în aceste cuvinte. În clipa când le zicea, el se simţea mai sărac decât până atunci. Pierduse toate bucuriile, toată părerea de bine pe care omul o simte când vede pe acela pentru care simte tragere de inimă, când îi vorbeşte, când poate să-i facă vreo mulţumire, când primeşte o vorbă bună de la dânsul, când se gândeşte la el, pierduse mângâierea ce se revarsă peste sufletul omenesc la vederea podoabelor lumii, căci nimic nu dă lumii o mai strălucită podoabă decât omul despre care putem să ne facem gânduri bune!? Despre Pintea, un fost tovarăş al lui Lică, om ieşit din fundul temniţelor ca să-şi urmărească prietenii de mai nainte, om care bănuieşte pe toată lumea, fiindcă asta îi este meseria; pentru acest om el se depărtase de Ana, soţia sa; în acest om pusese el mai multă încredere decât în aceea cu care era legat pe toată viaţa. Dar Ghiţă nu se mustra pentru aceste, ci se bucura numai de un nou gând, care încetul cu încetul se strecura printre celelalte şi-i umplu în cele din urmă sufletul de mângâiere. La urma urmelor, toate le făcuse din dragoste către dânsa, din dorinţa de a o vedea veselă şi mulţumită, de a o feri de orice supărare, de orice necaz, de orice gând rău. Ce-i pasă lui acum de Pintea, de judecăţi, de trebile arândaşului, ce-i pasă de gândurile ce-şi va fi făcând lumea?… Căci mare drept avea bătrâna când vorbea de liniştea colibei; aici şi numai aici e limanul de scăpare, când, la nevoie, ca totdeauna, lumea te părăseşte. Ghiţă începu să mâne mai iute, căci drumul îi părea prea lung. Simţea că ea îl aşteaptă cu nelinişte, îi vedea neastâmpărul şi îi părea o veşnicie la mijloc până ce va putea să o vadă şi să-i grăiască un cuvânt, numai un cuvânt, numai câteva vorbe: “Ano! nu te nedumeri, nu te întreba la ce mă gândesc când mă vezi tăcut, căci toate le fac numai din dragoste către tine, care ai luminat zilele vieţii mele; nu-ţi face gânduri rele, că nu vreau să împarţi necazurile vieţii cu mine, ci să le port eu însumi. Ano! te gândeşte că-mi trece ca un junghi prin inimă când te văd tristă ori mâhnită şi ori de ce te-ai întrista ori mâhni, eu nu pot să cred alta decât că eu sunt de vină. Ano! sunt un om bănuit, om lăsat pe chezăşie, am poate să cad la închisoare, dar tu nu te mâhni când vei vedea că jandarmii se pun să ne caute în casă, ci-ţi pune toată credinţa în mine, căci toate vor trece în câteva zile şi câtă vreme dragostea către tine îmi va lumina calea, ferită vei fi de orice supărare. Uite, în trei zile plecăm de aici şi trăim mai departe cum am trăit odinioară. Acum, când simt că pentru tine e mai bine aşa, nu mai stau la îndoială, ci plec cu părere de bine.”
— Ce-i asta!? strigă deodată Pintea, ridicându-se iute în picioare. Ghiţă tresări ca deşteptat din somn şi privi în toate părţile, ca să vadă ce-l speriase pe Pintea.
Era aproape de Moara cu noroc. Nu-i mai despărţea decât un deal. Ploaia încetase; norii se răriseră şi razele soarelui furişat din dosul norilor atingeau de asfinţit culmile dezvelite ale Bihorului, care de aici nu se vedeau decât ca de câteva palme în dosul dealului, acoperit cu pădurea deasă, ce se întindea la stânga drumului. Pe drum stătea o trăsură boierească fără de cai.
— Mână! grăi Pintea. Aici nu e bine. Ghiţă se ridică şi el în picioare, apoi dete frâu cailor, gândurile bune îi pieriră ca şi când le-ar fi luat cu mâna şi mintea i se opri pe câtva timp în loc.
Sosind la trăsură, ei nu găsiră decât trupul unui copil mort de o lovitură pe care o primise, precum se vede, cu patul puştii în ceafă: el era aruncat la câţiva paşi pe iarbă, cu hainele lipite de trup, cu ochii ieşiţi pe jumătate din cap şi cu faţa plină de sânge închegat.
În cealaltă parte a trăsurii mai era o mare baltă de sânge închegat, şi capra de asemenea era pe ici, pe colo însângerată, deşi ploaia spălase sângele de pe ea. Urmele pe drum erau spălăcite, iară pe iarbă nici nu se vedeau deloc, fiindcă le spălase ploaia; numai la vale se cunoşteau urme de copite, dar şi aceste se pierdeau la depărtare de vreo sută de paşi.
Pintea îşi dete seama de toate aceste, făcu un ocol împrejur, apoi se întoarse iar la Ghiţă, care stătea dimpreună cu Laie, încremenit, în drum, în vreme ce Uţa rămase cuprinsă de fiori în căruţă.
— Ce-a fost aici? zise el tulburat. Îţi vine să juri că slugile şi-au omorât stăpânul, şi tot nu-mi vine să cred. Ei! nu înţeleg, urmă apoi peste puţin. Au plecat la vale, pe cât se vede de pe urme, apoi au legat cârpe cu câlţi la copitele cailor şi s-au întors în pădure.
Ghiţă dete din umeri.
— Nu cumva eşti gata să juri că nici asta n-a făcut-o Lică! grăi Pintea, în vreme ce vinele i se umflară şi ochii parcă erau să-i iasă din cap.
— Bine! Ţi-ai ieşit din fire!? zise Ghiţă privind buiguit la el.
— Nu, răspunse căprarul, dar minune că nu-mi ies! Pentru că aici e ceva la mijloc, urmă el aprins. Să nu pierdem vremea; Uţa rămâne aici, iară noi plecăm toţi trei ca să căutăm urma din pădure. La locul mai şes, căci hoţul cuminte nu umblă pe coaste, unde lunecă calul şi lasă urme, pe la bălţi, unde rămâne urmă, pe lângă buturugi, unde se adună putregaiul şi pământul se prăfuieşte sub copita calului…
— Haideţi! Ghiţă stete câtva timp nehotărât.
— Eu nu mă duc, zise el apoi. Am plecat dimineaţă, aşa zicând, fără de veste de acasă, şi cine ştie ce s-a întâmplat de atunci pe la cârciumă. Mă duc să văd cine au fost aici cu trăsura asta.
— Fără de mine nu poţi să te duci! îi zise Pintea aspru.
— Vorbă şi asta! grăi cârciumarul cam nepăsător. Aş vrea eu să văd cine mă opreşte să mă duc la nevastă şi la copii! ca om lăsat pe chezăşie, adăugă el peste puţin.
— Eu te opresc! Am poruncă să-ţi caut casa şi nu te las să intri în ea decât deodată cu mine. Trebuie să înţelegi de ce.
Ghiţă se întoarse în călcâi, sări în trăsură şi apucă în o mână frânele, iar în cealaltă biciul.
— Dă-te în lături! zise apoi aşezat, când văzu că Pintea sare să apuce căpăstrul unuia din cai.
Pintea nu se mişcă.
— Pinteo! grăi Ghiţă zâmbind. Nu mă băga în păcate. Ce vrei tu!? Văd un copil omorât în drum, abia câteva împuşcături de la casa mea, şi tu crezi că am eu inimă în mine să-mi las copiii mei încă un ceas măcar singuri în pustietatea asta! Dacă vrei, vino şi tu acum, iară dacă nu vrei, lasă-mă, că n-am vreme să mai aştept… Dă-te în lături! strigă apoi hotărât, când văzu că Pintea se încăpăţânează, dă-te în lături, strigă iar ridicând biciul, că dacă nu, le dau frâu cailor şi trec cu căruţa peste tine. O loază ca tine nu mă opreşte pe mine în cale!
— Cum ai zis? Loază!? grăi Pintea, lăsând cam ameţit căpăstrul din mână. Acu du-te, dacă vrei!
Ghiţă dete cu biciul între cai şi plecă, părăsind pe Laie în mijlocul drumului.
Era în amurgul serii când Ana văzu căruţa lui Ghiţă în culmea dealului despre Ineu, venind la vale şi venind, încât era să crezi că are să se sfărâme în bucăţi.
Ana-şi opri răsuflarea şi inima începu să i se bată în piept. Deodată ea tresări şi tot sângele îi năvăli în obraji.
Ghiţă era singur cu o femeie, fără îndoială slujnica pe care şi-o poftise Lică.
Nevasta îşi uită deodată toate nedumeririle, tot neastâmpărul cu care-şi aşteptase bărbatul şi nu mai simţi în ea decât o singură pornire pătimaşă, să meargă la femeia aceea şi să-i tragă cu ghearele pielea de pe obraji. Era ameţită, tremura în tot trupul şi nu se putea mişca din loc, când Ghiţă se dete jos din căruţă şi se apropie de dânsa.
— Ce-i? zise el privind în faţa ei albă ca varul.
— Ce să fie! Nimic! răspunse ea stăpânindu-şi mânia. El o luă de mână şi-o duse în casă.
— Ce s-a întâmplat? îi zise apoi. Cine a trecut astăzi pe aici?
— Oameni, fel de fel… zise ea înecată.
— Ano! grăi bărbatul înduioşat. Nu vorbi aşa cu mine, acum, tocmai acum nu vorbi aşa. Ai dreptate să fii mâhnită: m-am dus fără de veste, aşa zicând, şi nu ţi-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. Află acum că astă-noapte l-au călcat pe arândaşul, l-au bătut de moarte şi-au luat de la el bani, aur şi argintărie, tot ce-au găsit şi putut duce. Află că m-au luat şi pe mine la bănuială, şi că nu m-am întors acasă decât pe chezăşie. Acum, întorcându-mă de la Ineu, am găsit în drum o trăsură boierească şi lângă ea un copil ucis şi aruncat la marginea drumului. Cine-a mai fost în trăsura aceea? spune-mi, ca să-l vestesc pe Pintea.
Ana stătea ca un stâlp de piatră înaintea lui şi asculta cu încordată luare-aminte, însă cuvintele lui parcă îi sunau a sec în urechi şi nu puteau să străbată până la inima ei, tulburată de alte gânduri.
— O femeie a fost, zise ea, o domnişoară, o văduvă tânără! Mai ştiu eu cine!? Vor fi dus-o cu dânşii, căci era tânără şi frumoasă, urmă ea cu patimă, plină la faţă şi la trup, iară voi, bărbaţii, nu vă gândiţi decât la d-alde astea.
Ghiţă rămase nemişcat înaintea ei.
— Ce-i, Ano? Ce ai tu!? zise el îngrijat, şi se apropie ca să o cuprindă cu braţul şi să-i privească mai dinadins în faţă.
— Lasă-mă! îi şopti ea înecată, şi-l dete cu cotul la o parte. Lasă- mă, că-mi vine rău când mă atingi.
— Nu te las! strigă el deznădăjduit, şi o cuprinse cu amândouă braţele. Trebuie să ştiu ce ai! Aşa nu te-am mai văzut. Aveai să-mi spui ceva astă-dimineaţă; grăieşte. Tu nu eşti bine! E primejdie, sfinte Doamne, e primejdie la casa mea… Ţi-a dat cineva ceva! Te-a vrăjit? Ce-i?!
Ana începu să răsufle din greu, să se înece de plâns şi să-şi strângă pumnii ridicaţi în sus.
— Ce caută muierea asta aici?! zise ea râzând încât i se vedeau dinţii. Ghiţă, ce caută? Muierea ce caută? Ce vrei tu să faci din casa mea!?
El o lăsă din braţe şi rămase privind tulburat la dânsa, tulburat, dar rece ca sloiul de gheaţă.
— E oare cu putinţă!? zise el încet. Mintea mi se opreşte în loc. E vorba de oameni morţi, omorâţi în drum, de o femeie care a fost răpită de lângă copilul ei mort, e vorba de cele mai grozave lucruri, şi tu nu ai alt necaz pe lumea asta decât pe acela că eu am adus o slujnică în casă.
— Ce-mi pasă mie de alţii! răspunse ea. Mai mult amar n-a fost în viaţa lor întreagă decât este acum în sufletul meu: e mai grozav să trăieşti cum trăiesc eu decât a fi ucis în drum. Tu nu mă omori, Ghiţă; mă seci de viaţă, mă chinuieşi, îmi scoţi răsuflare cu răsuflare viaţa din mine, mă laşi să mă omor eu din mine.
— Lasă-mă dracului, nu mă mai hârşi şi tu, grăi soţul mutând un scaun din loc, că destule am eu pe capul meu…
— Dacă le ai, tu ţi le faci singur, răspunse ea înrăutăţită. Hei! Ghiţă, să nu te bată pe tine suspinele mele! Prea mă crezi tu pe mine proastă; însă nu sunt proastă, ci am slăbiciune de tine. Astă-noapte mă gândeam să-mi iau copiii şi să plec de aici, lăsându-te singur cu păcatele tale; ştiu că aşa ar trebui să fac, dar nu pot, iacă, nu pot, nu mă lasă inima, n-am putere şi simt că, orice ai face, eu tot ţin la tine, câtă vreme nu trebuie să cred că-ţi cad ca o sarcină pe cap. Nu te mai ascunde de mine… Zici că l-au călcat pe arândaşul? Crezi tu că eu nu v-am auzit ieri vorbind de dânsul? Crezi tu că eu n-am înţeles cele ce s-au petrecut astă-noapte? Crezi tu că nu l-am văzut pe Lică întorcându-se în zori de zi de la Ineu?!
Ghiţă adunase peste zi mult venin şi multă mânie în sufletul său, şi acum tot acest venin, toată această mânie se aduna la un loc: el răsuflă o dată din greu, se dete un pas înapoi şi grăi încet:
— Ce vrei tu să zici, Ano?
— Ştii tu prea bine ce voiesc să zic! răspunse ea râzându-i în faţă. Tu cu Lică, voi, în înţelegere, l-aţi călcat pe arândaşul, dar nu te teme, căci eu sunt prea ticăloasă ca să te pot da de gol.
— Adică şi tu! grăi Ghiţă înecat de mânie, apoi se apropie de dânsa, pas cu pas, precum păianjenul se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, îşi ridică amândouă mâinile asupra şi rămase câtva timp nemişcat şi gata de a se arunca la ea.
— Da, zise ea râzându-i încă o dată în faţă, omoară-mă, că eşti mai tare decât mine! Ai început odată, urmează mai departe, mergi până la sfârşit!
El îşi încleştă ghearele în umerii ei fragezi, o ţinu strânsă înaintea sa, apoi întrebă:
— Tu zici că eu m-am înţeles cu Lică pentru ca să-l calce pe arândaşul?
— Da! răspunse ea hotărâtă.
— Tu zici că astă-noapte eu l-am văzut pe Lică plecând, iară tu l-ai văzut întorcându-se?
— Da! răspunse iar Ana. El îi scuipă o dată în faţă, apoi îşi luă mâinile de pe ea.
— Mi-e scârbă când mă gândesc că am o nevastă care poate să mai trăiască cu un om precum tu mă socoteşti pe mine, zise el, şi ieşi din casă cu amândouă mâinile în cap.
Iară Ana se lăsă pe patul de alături şi începu să plângă un plâns uşor şi alinător.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...