Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dînsul la locul de spînzurătoare.
Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întîlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzînd în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicînd:
– Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
– Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; sa ierte cinstită faţa dumneavoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai avînd păreche în lume, şi-l ducem la spînzurătoare, ca să curăţim satul de-un trîndav.
– Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorîndu-se; păcat, sărmanul, să moară ca un cîne, fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mînca la posmagi şi-a trăi şi el pe lîngă casa mea, că doar ştiu că nu m-a perde Dumnezeu pentru-o bucăţică de pîne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
– I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambr cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţumeşte cucoanei, că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luîndu-te sub aripa dumisale. Noi gîndeam să-ţi dăm sopon şi frînghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe-un trîntor, mare minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plîngă cineva. Bine-a mai zis cine-a zis că “Boii ară şi caii mănîncă”. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
– Dar muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul, cu jumătate de gură, fără să se cîrnească din loc.
– Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
– Ce să zică, milostivă cucoană, răspunse unul. Ia, întreabă, că muieţi-s posmagii?
– Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da’ el nu poate să şi-i moaie?
– Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
– Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
– Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gîşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spînzurătoare numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mînă de la mînă ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avč, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicînd:
– Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul.
Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dînsul.
Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mîna şi-i ţine cureaua.
Ş-am încălecat pe-o şea şi v-am spus povestea aşa.
SFÎRŞIT
Puteti copia si distribui liber lucrarile prezentate in aceasta sectiune.
