Erau odatã într-un sat doi fraþi, ºi amundoi erau însuraþi. Cel mai mare era harnic, grijuliv ºi chiabur, pentru cã unde punea el mîna punea ºi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iarã cel mai mic era sarac. De multe ori fugea el de noroc ºi norocul de dînsul, cãci era leneº, nechitit la minte ºi nechibzuit la trebi; º-apoi mai avea ºi o mulþime de copii. Nevasta acestui sarac era muncitoare ºi bunã la inimã. Iar a celui bogat era pestriþã la maþe ºi foarte zgîrcitã. Vorba veche: “Tot un bou º-o belea”. Fratele cel sarac – sarac sã fie de pãcate! – tot avea ºi el o pãreche de boi, dar colé: porumbi la pãr, tineri, nalþi de trup, þepoºi la coarne, amundoi cudalbi, þintaþi în frunte, ciolãnoºi ºi groºi, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieºit cu dinºii în lume ºi de fãcut treabã. Dar plug, grapã, teleagã, sanie, car, tînjalã, cerceie, coasã, hreapcã, þãpoiu, greblã ºi cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici cã se aflau la casa acestui om nesocotit. ªi cînd avea trebuinþã de asemene lucruri, totdeauna supãra pe alþii, iarã mai ales pe frate-sãu, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori fãcea zile fripte bãrbatului, ca sã-1 poatã descotorosi odatã de frate-sãu. Ea zicea adeseori:
– Frate, frate, dar pita-i cu bani, barbate.
– Apoi dã, mãi nevastã, sîngele apã nu se face. Dacã nu l-oiu ajuta eu, cine sã-1 ajute?
Nevasta, nemaiavînd încotro, tãcea ºi înghiþea noduri. Toate ca toate, dar carul sãu era de haimana. Nu treceau douã-trei zile la mijloc, ºi se trezea 1a uºa ei cu Dãnilã, cumnatu-sãu, cerînd sã-i împrumute carul: ba sã-ºi aducã lemne din pãdure, ba fãinã de 1a moarã, ba cãpiþi din iarmroc, ba multe de toate.
– Mãi frate zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de frãþia noastrã!… Tu ai boi, de ce nu-þi închipuieºti º-un car? A1 meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul sa stricã. ª-apoi, ºtii vorba ceea: “Dã-þi, popã, pintenii ºi bate iapa cu cãlcãiele”.
– Apoi, dã, frate, zise istalalt, scãrpinîndu-se în cap, ce sã fac?
– Ce sã faci? Sã te-nvãþ eu: boii tãi sunt mari ºi frumoºi; ie-i ºi-i du la iarmaroc, vinde-i ºi cumpãrã alþii mai mici ºi mai ieftini, iar cu banii rãmaºi cumpãrã-þi ºi un car, ºi iaca te-ai fãcut gospodar.
– Ia, ºtii cã nu m-ai învãþat rãu? aºa am sã fac.
Zicînd aceste, se duce la dînsul acasã, îºi iè boii de-o funie ºi porneºte cu ei spre tîrg. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia cãruia-i mînca cînii din traistã, ºi toate trebile cîte le fãcea, le fãcea pe dos. Tîrgul era cam departe, ºi iarmarocul pe sfîrºite. Dar cine poate sta împotriva lui Dãnilã Prepeleac? (cã aºa îi era porecla, pentru cã atîta odor avea ºi el pe lîngã casã fãcut de mîna lui). El tufleºte cuºma pe cap, o îndeasã pe urechi ºi habar n-are: “Nici nu-i pasã de Nãstasã; de Nichita, nici atîta.”
Mergînd el cu Duman ºi Tãlãºman ai sãi, tot înainte spre iarmaroc, tocmai pe cînd suia un deal lung ºi trãgãnat, un alt om venea dinspre tîrg cu un car nou, ce ºi-l cumpãrase chiar atunci ºi pe care îl trãgea cu mînele singur, la vale cu propele ºi la deal cu opintele.
– Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smuceau din funie, vãzînd troscotul cel fraged ºi mîndru de pe lîngã drum. Stãi puþin cu carul, c-am sã-þi spun ceva.
– Eu aº sta, dar nu prea vrè el sã steie. Dar ce ai sã-mi spui?
– Carul dumitale parcã merge singur.
– D-apoi… mai singur, nu-l vezi?
– Prietene, ºtii una?
– ªtiu dacã mi-i spune.
– Hai sã facem treampa; dã-mi carul ºi na-þi boii. Nu vreau sã le mai port grija în spate: ba fîn, ba ocol, ba sã nu-i mãnînce lupii, ba de multe de toate… Oiu fi eu vrednic sã trag un car, mai ales dacã merge singur.
– ªuguieºti, mãi omule, ori þi-e într-adins?
– Ba nu ºuguiesc, zise Dãnilã.
– Apoi dar, te vãd cã eºti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai gãsit într-un chef bun; hai, noroc sã dea Dumnezeu! Sã-þi aibi parte de car, ºi eu de boi!
Apoi dã carul, îºi iè boii, pleacã pe costiºã într-o parte spre pãdure ºi se cam mai duce. Istalalt, adecã Dãnilã, zice în gîndul sãu:
“Taci, cã-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar rãzgîndi; dar parcã nu era þigan, sã întoarcã.”
Apoi îºi iè ºi el carul ºi porneºte tot la vale înapoi spre casã.
– Aho! Car nebun, aho! Cînd te-oiu încãrca zdravãn cu saci de la moarã, ori cu fîn din þarinã, atunci sã mergi aºa!
ªi cît pe ce, cît pe ce sã nu-l ieie carul înainte. Dar de la o vreme valea s-a sfîrºit ºi s-a început un deal, cînd sã-l suie la deal, suie-l dacã poþi!… Hîrþi! încolo, scîrþi! încolo, carul se da înapoi.
– Na! car mi-a trebuit, car am gãsit!
Apoi cu mare greutate hartoieºte carul într-o parte, îl opreºte în loc, se pune pe proþap ºi se aºterne pe gînduri.
– Mã!… asta încã-i una! De-oiu fi eu Dãnilã Prepeleac, am prãpãdit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am gãsit o cãruþã… Ba e Prepeleac, ba nu-i el…
Cînd iaca un om trecea iute spre tîrg c-o caprã de vînzare.
– Prietene, zice Dãnilã, nu mi-ai da capra ceea, sã-þi dau carul ista?
– Apoi… dã… capra mea nu-i de cele sãritoare, ºi-i bunã de lapte.
– Ce mai la deal, la vale! bunã, ne-bunã, na-þi carul ºi dã-mi-o!
Cela nu se pune de pricinã, dã capra ºi iè carul. Apoi aºteaptã pãnã vin alte care, de-l leagã dinapoia lor, ºi se duce în treaba lui spre casã, lãsînd pe Dãnilã gurã cascã tot pe loc.
– Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra ºtiu încaltea cã bine l-am boit!
Iè apoi ºi el capra ºi porneºte iar spre tîrg. Dar capra, tot caprã; se smucea în toate pãrþile, încît îi era acum lehamite de dînsa.
– De-aº ajunge mai degrabã în tîrg, zise Prepeleac, ca sã scap de rîia asta.
ªi, mergînd el mai departe, iaca se întîlneºte c-un om ce venea de la tîrg c-o gîscã în braþe.
– Bun întîlniºul, om bun! zise Dãnilã.
– Cu bine sã dea Dumnezeu!
– Nu vrei sã facem schimb? sã-þi dau capra asta ºi sã-mi dai gîsca.
– N-ai nimerit-o, cã nu-i gîscã, ci-i gînsac; l-am cumpãrat de sãmînþã.
– Da, dã-mi-l, dã-mi-l! cã-þi dau ºi eu o sãmînþã bunã.
– De mi-i da ceva adaos, poate cã þi-l dau; iarã de nu, norocul gîºtilor de-acasã; cã are sã facã un otrocol prin ele, de s-a duce vestea!
În sfîrºit, dur la deal, dur la vale, unul mai dã, altul mai lasã, ºi Prepeleac mãritã capra! Apoi înºfacã gînsacul ºi pleacã tot înainte spre tîrg. Cînd ajunge în tîrg, gînsacul, dorit de gîºte, þipa cît îl lua gura: “ga, ga, ga, ga!”
– Na! c-am scãpat de dracul ºi am dat peste tatã-sãu; acesta mã asurzeºte! Las’, cã te însor eu ºi pe tine acuº, mãi buclucaºule!
ªi, trecînd pe lîngã un negustor de pungi de vînzare, dã gînsacul pe-o pungã de cele pe talger ºi cu baierele lungi, de pus în gît. Iè el punga, o suceºte, o învîrteºte º-apoi zice:
– Na-þi-o frîntã, cã þi-am dres-o! Dintr-o pãreche de boi de-a mai mare dragul sã te uiþi la ei am rãmas c-o pungã goalã. Mãi! mãi! mãi! mãi! Doar ºtiu cã nu mi-i acum întãiaºi datã, sã merg la drum; dar parcã dracul mi-a luat minþile!
Mai ºede el cît ºede de cascã gura prin tîrg, º-apoi îºi iè tãlpãºiþa spre casã. ªi, ajungând în sat, se duce drept la frate-sãu, ca sã-i ducã bucurie.
– Bine v-am gãsit, bãdiþã!
– Bine-ai venit, frate Dãnilã! Da’ mult ai zãbovit la tîrg!
– Apoi dã, bãdiþã; m-am pornit cu graba ºi m-am întîlnit cu zãbava.
– Ei, ce veste ne mai aduci de pe la tîrg?
– Ia, nu prea bunã! Bieþii boiºorii mei s-au dus ca pe gura lupului.
– Vro dihanie a dat peste dînºii, ori þi i-a furat cineva?
– Ba! I-am dat eu singur cu mîna mea, bãdiþã.
Apoi spuse din capãt toatã întâmplarea, pe unde-a fost ºi ce-a pãþit; iar la urma urmelor zise:
– ª-apoi, ce mai atîta vorbã lungã, dintr-o pãreche de boi m-am ales c-o pungã; º-apoi ºi asta pute a pustiu, bãdiþã dragã.
– Mã! da, drept sã-þi spun, cã mare nãtãrãu mai eºti!
– Apoi dã!… bãdiþã! pãn-aici, toate-au fost cum au fost, da’ de-acum am prins eu la minte… Numai ce folos? Cînd e minte, nu-i ce vinde; cãci e brînzã, nu-i bãrbînþã. Iaca, îþi dau ºi dumitale punga asta, cã eu n-am ce face cu dînsa. ªi te mai rog de toþi dumnezeii sã-mi împrumuþi macar o datã carul cu boii, s-aduc niºte lemne din pãdure la nevastã ºi la copii, cã n-au scînteie de foc în vatrã, sãrmanii! º-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred cã nu te-oiu mai supãra.
– Ptiu! mã! zise frate-sãu, dupã ce l-a lãsat sã sfîrºeascã. Se vede cã Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-þi mai dau o datã carul, dar asta þi-a fi cea de pe urmã.
Lui Dãnilã atîta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frãþîne-sãu ºi porneºte. Cum ajunge în pãdure, chiteºte un copac care era mai mare ºi trage carul lîngã el; ºi, fãrã sã dejuge boii, începe a tãiè copacul, ca sã cadã în car deodatã. Trebi de ale lui Dãnilã Prepeleac! Bocãneºte el cît bocãneºte, cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmã ºi peste boi de-i ucide!
– Na! cã fãcui pacostea ºi frãþîne-meu! Ei, ei acum ce-i de fãcut?… Eu cred cã ce-i bine, nu-i rãu; Dãnilã face, Dãnilã trebuie sã desfacã. Mã duc sã vãd, n-oiu putè smomi pe frate-meu sã-mi împrumute ºi iapa, sã fug apoi cu ea în lume, ºi copiii ºi nevasta sã-i las în ºtires Celui-de-sus.
Aºa zicînd, porneºte ºi, mergînd prin pãdure, s-a rãtãcit. Dupã multã trudã ºi buimãcealã, în loc sã iasã la drum, dã de-un heleºteu ºi, vãzînd niºte liºiþe pe apã, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip sã ucidã vro una ºi s-o ducã peºchiº frãþîne-sãu… Dar liºiþile, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a scufundat ºi Prepeleac a rãmas bãtînd în buze.
– Mã!… cã rãu mi-a mai mers astãzi! Ce zi pocitã! Se vede cã mi-a luat cineva din urmã!
Apoi dã din umere ºi porneºte; mai merge el cît merge, pînã ce, cu mare greu, gãseºte drumul. Apoi o ie la papuc ºi, hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-sãu, ºi pe loc cîrpeºte o minciunã, care se potrivea ca nuca în pãrete.
– Frate, mai fãmi un bine ºi cu iapa, ca sã mîn boii de cãlare; în pãdure a plouat grozav, ºi s-a fãcut o mîzgã º-un gheþuº, de nu te mai poþi de feliu þinè pe picioare.
– Mã! zise frate-sãu, se vede cã tu ai fost bun de cãlugãrit, iar nu de trãit în lume, sã necãjeºti oamenii ºi sã chinuieºti nevasta ºi copiii! Haiti! lipseºti dinaintea mea ºi du-te unde-a dus surdul roata ºi mutul iapa, ca sã nu mai aud de numele tãu!
Iapa? Las’ pe Dãnilã, cã ºtie el unde-a duce-o: sã-ºi iertãciune de la boi ºi ziua bunã de la car. Apoi iese pe uºã, pune mîna pe iapã ºi pe-o secure, ºi tunde-o! Cînd se trezeºte frate-sãu, iè iapã dacã ai de unde! Prepeleac era tocmai la heleºteul din pãdure, sã caute toporul. Aici îi trãsni în cap lui Dãnilã cã el ar fi bun de cãlugãr, dupã vorbele frãþîne-sãu.
– Am sã durez o mãnãstire pe pajiºtea asta, de are sã se ducã vestea în lume, zise el.
ªi deodatã se ºi apucã. Face mai întîi o cruce º-o înfinge în pãmînt, de însamnã locul. Apoi se duce prin pãdure ºi începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bunã de amînare, cela de tãlpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacã; ºi tot aºa dondãnind el din gurã, iaca se trezeºte dinaintea lui c-un drac ce ieºise din iaz.
– Ce vrei sã faci aici, mãi omule?
– Da’ nu vezi?
– Stai, mã! nu te-apuca de nãzbutii. Iazul, locul ºi pãdurea de pe-aici sunt ale noastre.
– Poate-i zice cã ºi rãþele de pe apã sunt ale voastre, ºi toporul meu din fundul iazului. V-oiu învãþa eu pe voi sã puneþi stãpînire pe lucrurile din lume, cornoraþilor!
Dracul, neavînd ce-i face, huºtiuliuc! în iaz ºi dã de ºtire lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu nãravul dracului. Ce sã facã dracii? Se sfãtuiesc între dînºii, ºi Scaraoschi, cãpetenia dracilor, gãseºte cu cale sã trimeatã pe unul din ei c-un burduf de bivol plin de bani, sã-l deie pusnicului Dãnilã, ca sã-l poatã mãtura de-acolo.
– Na-þi, mã, bani! zise dracul trimis; ºi sã te cãrãbãneºti de aici; cã, de nu, e rãu de tine!
Prepeleac se uitã la cruce, se uitã la drac ºi la bani… dã din umere º-apoi zice:
– Aveþi noroc, spurcaþilor, cã-mi sunt mai dragi banii decît pusnicia, cã v-aº arãta eu vouã!
Dracul rãspunde:
– Nu te pune în poarã, mãi omule, cu împãratul iadului; ci mai bine ie-þi bãniºorii ºi cautã-þi de nevoi.
Apoi lasã banii ºi se întoarnã în heleºteu, unde gãseºte pe Scaraoschi tare mîhnit pentru perderea unei comori aºa de mari, cu care ar fi putut dobîndi o mulþime de suflete.
Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face sã vadã banii acasã la dînsul.
– Bun! zise Dãnilã. Nici asta nu se iè din drum. Tot mãnãstiri sã croieºti, dacã vrei sã te bage dracii în samã, sã-þi vie cu banii de-a gata la picioare ºi sã te facã putred de bogat!
Pe cînd se îngrijea el cum sã ducã banii acasã, iaca un alt drac din iaz i se înfãþiºeazã înainte, zicîndu-i:
– Mãi omule! Sãpînu-meu s-a rãzgîndit; el vrea mai întîi sã ne cercãm puterile º-apoi sã iei banii.
“Ia, acu-i acu! zise Prepeleac în gîndul sãu, oftînd.
Dar este o vorbã: tot bogatul minteos ºi tînãrul frumos. Dãnilã mai prinsese acum la minte.
– Puterile? Ei, cum ºi în ce fel?
– Iaca cum: dintru-ntãi ºi dintru-ntãi, care dintre noi amîndoi a lua iapa în spate ºi va încunjura iazul de trei ori, fãrã s-o puie jos ºi sã se rãsufle, al aceluia sã fie banii.
ªi cum zice, ºi umflã dracul iapa în cîrcã ºi într-o clipã înconjurã iazul de trei ori. Prepeleac, vãzînd atîta putere din partea dracului, nu-i prea veni la socotealã, dar tot îºi þinu firea ºi zise:
– Mãi Michiduþã! doar eu te credeam mai tare decît eºti! Aºã-i cã tu ai luat iapa în spate? Însã eu þi-oi lua-o numai între picioare; ºi îndatã se ºi azvîrle pe iapã ºi încunjurã iazul de trei ori, fãrã sã rãsufle.
Dracul atunci se mirã mult de asta ºi, neavînd ce mai zice, iscodi alta.
– Acum sã ne întrecem la fugã, zise el.
– Mãi Michiduþã! da’ cu mine þi-ai gãsit cã poþi tu sã te întreci din fugã?
– D-apoi cu cine?
– Vinã încoace, sã-þi arãt eu cu cine!
Apoi merge împreunã cu dracul în niºte porumbrei, unde vede un iepure dormind, ºi i-l aratã.
– Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos ºi mititel?
– Vãd.
– Acela-i copilul meu cel mai mic. Aþine-te! ªi cînd l-oiu trezi din somn, sã te ei dupã el. ªi-odatã ºi strigã u! ta! na! na! na!…
Atunci iepurele sare, ºi dracul dupã el. Fug ei cît fug, ºi de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Pãnã acum toþi rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns sã rîdã ºi el de dracul. Pe cînd Dãnilã se þinea cu mîna de inimã, rîzînd de prostia dracului, iaca ºi acesta se înturna gîfîind.
– Mã! da’ sprinten ºi sprinþãroiu copil mai ai, drept sã-þi spun! Cînd aproape-aproape sã pun mîna pe dînsul, i-am pierdut urma, ºi sã te duci, duluþã!
– Samãnã tãtãne-sãu, sireicanul! zise Dãnilã. Ei? mai ai poftã sã te întreci ºi cu mine?
– Ba mai pune-þi pofta-n cuiu!… Mai bine sã ne întrecem din trîntã.
– Din trîntã? Doar de þi-e greu de viaþã. Mã! tot am auzit din bãtrîni cã dracii nu-s proºti; d-apoi, cum vãd eu, tu numai nu dai în gropi, de prost ce eºti. Ascultã! Eu am un unchi bãtrîn de 999 de ani ºi 52 de sãptãmîni, ºi, de-l vei putè trînti pe dînsul, atunci sã te încerci ºi cu mine, dar cred cã þi-a da pe nas.
Zicînd aceste, porneºte înainte ºi face semn dracului cu mîna, sã vie dupã el. În fundul pãdurii, sub niºte stînci, se afla o bizunie de urºi, peste care dãduse Prepeleac, umblînd cîteodatã, ca pusnic ce se gãsea, dupã vlãstãri sãlbatice ºi dupã zmeurã. Ajungînd ei aproape, Dãnilã zise:
– Iaca locaºul unchiului meu. Întrã înlãuntrul; ai sã-l gãseºti dormind în cenuºã, cu nasul în tãciuni. De vorbit, nu poate vorbi, cã mãselele ºi dinþii i-au cãzut mai bine de o mie de ani.
Dracul, cînd n-are ce face, ºtiþi ce face… Întrã înlãuntru ºi începe a-ºi purta codiþa cea bîrligatã pe la nasul uncheºului. Atîta i-a trebuit lui moº Ursilã, º-apoi las’ pe dînsul! Deodatã sare mînios din bîrlog, haþ! dracul subsuoarã ºi-l strînge cu atîta putere, de era sã-ºi deie sufletul, ºi ochii i-au ieºit afarã din cap cît cepele de mari.
– Na! nu cauþi, º-o gãseºti! zise Dãnilã, care privea de departe vãlmãºagul acesta ºi se strica de rîs. Dar nu ºtiu ce face dracul, cã face el ce face, ºi cu mare greutate scapã din labele lui moº Ursilã. Dãnilã, cum vede pe drac scãpat, bun teafãr… se face cã-l scoate.
– Ia las’, mãi omule, las’! nu-þi mai face obraz. Dacã ai ºtiut cã ai un moº aºa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat sã mã lupt cu el?
– Da’ ce? Nu þi-a plãcut? Hai ºi cu mine!
– Cu tine, ºi numai cu tine, m-oiu întrece din chiuit, ºi care din noi o chiui mai tare, acela sã ieie banii.
– Bun!… zise Dãnilã în gînd; las’, cã te-oiu chiui eu! Mãi Michiduþã! Ia chiuie tu întãi, ca sã te aud cum chiui.
Atunci dracul se crãceºte c-un picior la asfinþit ºi cu unul la rãsãrit, s-apucã zdravãn cu mînele de torþile ceriului, cascã o gurã cît o ºurã, ºi, cînd chiuie o datã, se cutremurã pãmîntul, vãile rãsunã, mãrile clocotesc ºi peºtii din ele se sparie; dracii ies afarã din iaz cîtã frunzã ºi iarbã! ªi oleacã numai de nu s-a rãsipit bolta cerului. Dãnilã însã ºedea cãlare pe burduful cu banii ºi, þinîndu-ºi firea, zise:
– Mã! da’ numai aºa de tare poþi chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o datã.
Dracul chiuie ºi mai grozav.
– Tot nu te-am auzit. Încã o datã!
Dracul chiuie º-a treia oarã, aºa de tare, de credeai cã s-a rupt ceva într-însul.
– Acum nu te-am auzit nici atîta… Aºa-i c-a venit ºi rîndul meu?
– Mai aºa!
– Mãi Michiduþã! cînd oiu chiui eu, ai sã asurzeºti º-au sã-þi sarã creierii din cap. Înþeles-ai tu? Însã eu îþi priesc bine, dacã-ai vrè sã mã asculþi.
– În ce fel?
– Ia sã-þi leg ochii ºi urechile c-un ºtergar, dacã vrei sã mai trãieºti.
– Leagã-mi ce ºtii ºi cu ce ºtii, numai sã nu mor!
Atunci Dãnilã leagã strîns c-un ºtergar gros de cîlþi ochii ºi urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ie o drughineaþã groasã de stejar în mînã, cãci, cît era de pusnic Dãnilã, tot mai mult se bizuia pe drughineaþã decît în sfînta cruce, ºi pîc! la tîmpla dracului cea dreaptã, una!
– A… leu! destul! Nu mai chiui!
– Ba nu! Stãi, Sarsailã! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! ºi la stînga una!
– Va… leu! destul!
– Ba nu-i destul! ºi-i mai trage ºi-n numele tatãlui una!
– A… uleo! strigã dracul îngrozit! ºi, cu ochii legaþi, cum era, vãicãrindu-se grozav ºi zvîrcolindu-se ca ºarpele, se aruncã în iaz, spunînd lui Scaraoschi cele întîmplate ºi cã nu-i de ºuguit cu vrãjitorul acesta.
Dãnilã însã ofta din greu lîngã burduful cu banii ºi se tot frãmînta cu gîndul ce-i de fãcut. Cînd, iaca al treilea drac i se înfãþiºeazã înainte, c-un buzdugan straºnic de mare în mînã, pe care îl trînteºte la pãmînt ºi zice:
– Mãi omule! ia, acum sã te vãd! Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia sã fie banii.
“Na! Dãnilã, zice el în gîndul sãu, aºã-i c-ai sfeclit-o?”
Dar vorba ceea: “Nevoia învaþã pe cãrãuº.”
– Ia zvîrle-l tu întãi, mãi dracule!
Atunci dracul ie buzduganul de coadã, ºi, cînd îl zvîrle, se suie aºa de tare, de nu se mai vede; ºi abia dupã trei zile ºi trei nopþi, cãzînd jos, cu mare strãºnicie s-a cufundat în fundul pãmîntului, de s-au zguduit temeliile lumii!
– Ia azvîrle-l ºi tu acum, zise dracul îngîmfat.
– L-oi azvîrli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întãiu la faþa pãmîntului, cum a fost ºi la tine.
Dracul ascultã ºi-l scoate.
– Haiti! mai rãpede, mai rãpede, cã n-am timp de aºteptat…
– Mai îngãduieºte puþin, tartarule, cã nu te trag copiii de poale!
Dracul îngãduie, cãci n-are încotro.
Nu trecu mult ºi ziua se cãlãtori. Cerul era limpede, ºi luceferii sclipitori rîdeau la stele, iarã luna, scoþînd capul de dupã dealuri, se legãna în vãzduh, luminînd pãmîntul.
– Da’ nu-l mai zvîrli, omule?
– Ba am sã-l zvîrl de-acum; dar îþi spun dinainte, sã te ºtergi pe bot despre dînsul.
– De ce?
– Iaca de ce: vezi tu colo în lunã niºte pete?
– Le vãd.
– Acolo-s fraþii mei din ceea lume. ªi, Doamne, mare nevoie mai au de fer, ca sã-ºi potcoveascã caii. Ui’-te bine ºi vezi cum îmi fac semn cu mîna, sã le dau buzduganul ista; º-odatã ºi pune mîna pe dînsul.
– Stãi, nepriceputule, cã buzduganul ista îl avem lãsat moºtenire de la strãmoºul nostru; ºi nu-l putem da nici pentru toatã lumea; º-odatã-i ºi smunceºte buzduganul din mînã, ºi fuga cu el în iaz, spunînd lui Scaraoschi ce era sã pãþeascã cu buzduganul.
Atunci Scaraoschi, îngrijit ºi mînios grozav, chemã înaintea sa pe toatã drãcimea ºi bãtu din picior, strigînd:
– Acum, în clipã, sã se aleagã unul dintre voi care sã meargã ºi sã afuriseascã pe acest proclet ºi vrãjmaº cumplit!
Pe loc ºi vine unul înaintea sa, tremurînd.
– Sã trãiþi, mîrºãvia-voastrã! Eu mã duc sã îndeplinesc nelegiuita voastrã poruncã.
– Mergi! ºi dacã-i fi meºter ºi-i izbuti, sã ºtii c-am sã te fac mai mare.
Atunci dracul porneºte c-o falcã-n cer ºi cu una-n pãmînt, ºi într-o clipã ºi ajunge la pusnicul Dãnilã.
– Mãi omule, zise dracul. Tu, cu ºmichiriile tale, ai tulburat toatã drãcimea; da’ acuº am sã te vîr ºi eu în toate grozile morþii! Hai sã ne blãstãmãm, ºi care dintre noi amîndoi a fi mai meºter, acela sã ieiè banii!
ªi-odatã ºi-ncepe dracul a boscorodi din gurã ºi a descînta, cã nu ºtiu ce face, de-i pocneºte lui Dãnilã un ochiu din cap. Sãracul Prepeleac! se vede cã i-a fost scris tot el sã rãsplãteascã ºi pãcatele iepei frãþîne-sãu, a caprei, a gînsacului logodit ºi ale boilor uciºi în pãdure. Pesemne blãstãmul gîºtelor vãduvite l-au ajuns, sãrmanul!
Doamne! Multe mai are de pãtimit un pusnic adevãrat cînd se depãrteazã de poftele lumeºti ºi se gîndeºte la fapte bune!… Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul… ª-apoi ce este mai gingaº decît ochiul? Dãnilã crãpa de durere! dar, oricît îl durea de tare, el tot îºi þinu inima cu dinþii ºi zise:
– Nu mã sparii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce eºti! Am sã te fac sã-þi muºti mînile ºi sã mã pomeneºti în toatã viaþa ta!
– Dã, dã, nu mai dondãi atîta din gurã ºi blastãmã ºi tu acum, sã te vãd cît eºti de meºter.
– Ai sã iei burdufu cu banii în spate ºi ai sã mergi la casa mea, cãci blãstãmurile pãrinþeºti nu-s la mine. Înþeles-ai?
ªi, cum zice, încalecã ºi Dãnilã pe burduf; iarã dracul-i umflã în spate ºi zboarã iute ca gîndul taman la casa lui Dãnilã Prepeleac.
Copiii ºi nevasta lui, cînd au vãzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugã, înspãimîntaþi. Dãnilã, însã, a început a-i striga pe nume; ºi ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit.
– Dragii tatei, bãieþi! Ia veniþi încoace ºi aduceþi cu voi ºi blãstemurile pãrinteºti: ragila ºi peptenii de peptãnat cîlþii!
Bãieþii încep a curge toþi, care dincotro, cu blãstemurile pãrinþeºti în mînã. Îi venise acum ºi lui Dãnilã apa la moarã.
– Puneþi mîna, copii, pe jupînul ista, ºi începeþi a-l blãstãma cum îþi ºti voi mai bine, ca sã-i placã ºi dumisale.
Atunci lasã pe copii, cã ºi dracul fuge de dînºii. Au tãbãrît cu toþii pe dînsul ºi l-au schingiuit dupã placul lui Dãnilã. ª-au început dracul a þipa cît îl lua gura; ºi scãpînd cu mare greu din mînile lor, hîrºcîit ºi stîlcit cum era, a lãsat ºi bani ºi tot ºi s-a dus pe urlaþi dupã ceilalþi.
Iarã Dãnilã Prepeleac, nemaifiind supãrat pe nimene ºi scãpînd deasupra nevoiei, a mîncat ºi a bãut ºi s-a desfãtat pãnã la adînci bãtrîneþe, vãzîndu-ºi pe fiii fiilor sãi împrejurul mesei sale.
SFÎRªIT
Puteti copia si distribui liber lucrarile prezentate in aceasta sectiune.
