Mircea Eliade | Salazar | REGICIDUL ŞI INSTAURAREA REPUBLICII

În 1906 Joâo Franco se aflã la guvern, în cartel cu progresiºtii lui Jose Luciano de Castro. Este aºa numita „concentrare liberalã”, pe care Don Carlos se trudise de multã vreme s-o realizeze. Formula nu dureazã însã decât numai câteva luni. Când progresiºtii îi retrag sprijinul, Joâo Franco prezintã Regelui demisia; nu putea guverna singur, împotriva unui Parlament ostil. Ultimele alegeri aduseserã în Adunarea Deputaþilor ºi câþiva din ºefii republicani: Antonio José de Almeida, Afonso Costa, Braga, Menezes – care-ºi continuau de pe tribuna Camerei opera începutã în redacþii, în lojile masonice ºi pe stradã. Don Carlos îl convinge pe Franco sã guverneze fãrã Parlament, instaurând dictatura. Se spune cã Joâo Franco a ºovãit mult pânã sã accepte propunerea regalã. În cele din urmã, primeºte ºi, la 8 mai 1907, apare primul decret dictatorial. Franco îºi justificã acþiunea mai ales pe motive de gospodãrie; este o „dictaturã administrativã”, fãrã implicaþii politice, menitã sã scape þara de desfrâul partidelor, sã consolideze finanþele, sã purifice viaþa publicã etc. Joâo Franco nu uitase nici unul din elementele mesianice ale propagandei sale electorale, care se dovedise atât de norocoasã. Programul, privit la rece, era un program cuminte ºi înþelept – singurul, de altfel, care ar fi fãcut posibilã o guvernare continuã ºi coerentã, dezrobitã de tirania Parlamentului. Numai cã, aproape nimeni în Portugalia nu dorea un asemenea program cuminte ºi înþelept; pentru simplul motiv cã autorii lui – Don Carlos ºi Joâo Franco – nu erau iubiþi; nu erau, cum se spune, populari. Îndeosebi Don Carlos nu era iubit de portughezi; un rege care nu fusese niciodatã aclamat de mulþime, pe care oamenii îl priveau cu indiferenþã, ciudã sau indignare. Nu le plãcea, în primul rând, înfãþiºarea lui: prea gras, prea chipeº, cu un zâmbet pe care-l socoteau ironic ºi dispreþuitor. Ducea, apoi, în credinþa supuºilor sãi, o viaþã imoralã; vânãtoarea ºi aventurile galante erau singurele lui îndeletniciri. Seriozitatea cu care Don Carlos rezolvase problemele politice externe, dupã criza ultimatumului, era un lucru de care foarte puþini vorbeau. Realele lui însuºiri politice nu gãseau ecou în marea masã portughezã pentru cã nu exista între Tron ºi neam nici o legãturã caldã, de simpatie. Don Carlos nu va fi iubit de o parte din supuºii lui – destul de puþini, de altfel – decât douãzeci de ani dupã moarte. Unul din intelectualii republicani cei mai de frunte îºi aminteºte, în memoriile sale: „Avea defecte. Dar cu toate aceste defecte, a fost omul politic cel mai inteligent al timpului sãu ºi singurul, dintre toþi, care avea caracter” (Homen Cristo). Proclamarea dictaturii provoacã în toate cercurile politice ºi straturile sociale o indignare fãrã margini. ªeful progresiºtilor, José Luciano, începe cel dintâi sã protesteze. Hintze Ribeiro preºedintele partidului regenerator, declarã regimului un „rãzboi fãrã odihnã, intransigent”. ªi profetizeazã: „Aceastã dictatura va sfârºi ori printro revoluþie, ori printr-o crimã!”. Preºedintele republicanilor, Bernardino Machado, observã cã în momentul de faþã „se guverneazã nu numai împotriva republicanilor, ci ºi împotriva monarhiºtilor”. Un profesor universitar de la Coimbra invitã pe monarhiºti sã intre în rândurile republicanilor. Dizidenþa condusã de Jose de Alpoim aproape cã-i ascultã sfatul. Tribunul Antonio Jose de Almeida strigã: „Bine venitã fii, orã a revoluþiei!”. La intrarea Regelui în teatrul „Dona Amelia” publicul izbucneºte într-o manifestaþie ostilã. În mahalale, copiii cântã un refren implorând Fecioara Maria sã punã capãt dictaturii… La 20 noiembrie se petrece o ºedinþã istoricã în Adunarea Deputaþilor. Costa ia cuvântul ºi, dupã ce criticã dictatura din punct de vedere legal, atacã violent pe Don Carlos, sfârºindu-ºi filipica printr-o apostrofã rãmasã celebrã: „Pentru mult mai puþine crime s-a rostogolit, în Franþa, pe eºafod, capul lui Ludovic XVI!”. Zadarnic cere Preºedintele Adunãrii expulzarea deputatului republican. Afonso Costa refuzã sã pãrãseascã incinta ºi e scos de baionetele soldaþilor. Atunci se petrece o scenã pe care nimeni nu ar fi putut-o prevedea. Tribunul poporului, Antonio José de Almeida, sare pe o bancã ºi strigã, stãpânind furtuna cu formidabila lui voce: „Soldaþi, hai sã facem revoluþia! Baionetele voastre ºi glasul meu ar putea, strãbãtând oraºul, sã aducã gloria unui popor ºi libertatea unei patrii!”. Celãlalt deputat republican, umanitaristul Menezes, leºinã – colaborând astfel la dramatizarea momentului care trebuia sã devinã istoric. Tribunul cere cuvântul, ºi recurge la vechea stratagemã: comparã preþurile toaletelor Reginei cu costul pâinii sãracilor. Impresia e, ca de obicei, profundã. În sfârºit, vorbeºte ºi Alexandre Braga, arbiter elegantiarum. Calm, dispreþuitor, ironic, îºi alege þinta cea mai uºoarã în persoana lui Don Carlos. Baionetele sunt chemate în ajutor, ºi – frumosul revoluþionar e expulzat într-un vacarm asurzitor. Joâo Franco cere Regelui dizolvarea Parlamentului ºi adevãrata dictaturã începe. Dar ºefii revoluþiei sunt purtaþi pe braþe de o mulþime fanatizatã. Actele de curaj din incinta Parlamentului dezlãnþuie un entuziasm fãrã pereche. Numele tribunului e rostit ca o incantaþie. Strada e în delir, iar republicanii ºi progresiºtii disidenþi ai lui Alpoim, hotãrãsc cã a sosit momentul sã proclame fãþiº revolta. La conspiraþie iau parte foarte multe elemente. Alpoim aduce banii, Antonio José de Almeida se înþelege cu anarhiºtii ºi începe fabricarea bombelor, câþiva ofiþeri de marinã se angajeazã sã înceapã insurecþia pe vasele de rãzboi. Se hotãrãºte, printr-o convenþie între republicani ºi disidenþii liberali, sã se cearã abdicarea Regelui. Campania antimonarhicã creºte necontenit în intensitate. Machado dos Santos menþine legãturile cu marina, iar Antonio Maria de Silva organizeazã „artileria civilã”. Numele acestea se bucurau de o mare popularitate printre revoluþionari. Creatorul ºi organizatorul „artileriei civile”, inginerul Antonio Maria de Silva, era ºi unul din stâlpii carbonarismului lusitan, organizaþie secretã, care îºi propusese transformarea francmasoneriei într-un instrument politic energic ºi violent. Ideea carbonarismului o avusese cel dintâi un bibliotecar municipal, Arthur Luiz de Almeida, tânãr melancolic ºi sumbru, lector neobosit al romanelor de aventuri istorice, care organizase încã de pe vremea studenþiei Junta Revoluþionarã Academicã, nucleu ce avea sã dea naºtere mai târziu carbonarismului. Împreunã cu inginerul Antonio Maria de Silva ºi Machado dos Santos, Luiz de Almeida alcãtuieºte un triumvirat al carbonarismului, având conducerea organismului suprem, Alta Venta. Carbonarii activau în acelaºi timp ºi în masonerie, exercitând o influenþã decisivã în Loja Montana, care le uºura comanda asupra întregului Mare Orient Lusitan. Vom reveni asupra organizaþiei ºi forþei masoneriei în Portugalia. Trebuie subliniat, însã de pe acum caracterul terorist al carbonarismului ºi stima aproape superstiþioasã pe care o dobândise mai ales în mediile muncitoreºti ºi marinãreºti. Alta Venta avea spioni pretutindeni, în aºa chip încât Regina Amelia nu îndrãznea sã ºopteascã ceva important vreunui ministru decât în mijlocul salonului pentru cã pânã ºi telefonistul fãcea parte din organizaþia carbonarã… Revoluþia urma sã izbucneascã în ziua de 28 ianuarie 1908. Regele se afla, de la începutul lunii, la Vila Viçosa, unde se dusese sã vâneze în tovãrãºia Prinþului moºtenitor, Luis Filip. Primul act al insurecþiei trebuia sã fie arestarea lui Joâo Franco. Fiecare ºef revoluþionar îºi avea misiunea sa: tãierea comunicaþiilor, revolta militarã, agitarea cartierelor marinãreºti etc. Totul eºueazã însã de la început, pentru simplul fapt cã Franco dormise în noaptea aceea în locuinþa soacrei sale, în loc sã doarmã acasã. Complotul e repede descoperit. José Alpoim, liberalul disident devenit ºef de insurecþie, se ascunde ºi trece a doua zi frontiera spaniolã. Alfonso Costa, „ºeful suprem al orchestrei”, e prins, i se rade barba ºi e arestat. Sunt arestaþi ºi ceilalþi conducãtori, în frunte cu Antonio de Almeida. Joâo Franco hotãrãºte deportarea lor ºi prezintã în acest sens Regelui un decretlege, care autorizeazã Guvernul sã expulzeze în colonii pe ºefii revoluþionari, sã procedeze viguros împotriva societãþilor secrete (probabil, însã, cã nu ºi împotriva masoneriei, cãci erau destui masoni în Guvern) ºi sã suspende imunitatea parlamentarã. Decretul poartã data de 31 ianuarie ºi ministrul de justiþie ia trenul spre Vila Viçosa ca sã-l supunã Regelui. Don Carlos îl semneazã, murmurând „Mi-am semnat sentinþa de moarte!”. E probabil cã singur el îºi dãdea întradevãr seama de gravitatea situaþiei. Indignarea popularã împotriva lui Joâo Franco nu mai cunoaºte margini. Toatã lumea aºteaptã asasinarea dictatorului: din ceas în ceas. Don Carlos se hotãrãºte sã se întoarcã în Capitalã, a doua zi dupã semnarea decretului, la 1 februarie. Soseºte, împreunã cu Principele moºtenitor, pe vaporul Don Luiz, care intrã maiestos, cãtre cãderea serii, în estuarul Tagelui. Familia regalã, membrii Guvernului, doamnele de onoare, intimii Palatului, gazetari ºi fotografi aºteaptã la staþia fluvialã. E o dupã amiazã frumoasã, seninã, înfioratã de apropierea primãverii. Mulþimea s-a adunat din belºug în jurul debarcaderului. Cordoane de poliþiºti stau gata sã pãzeascã ordinea. Dar aproape cã nu e nevoie de ei. Oamenii privesc tãcuþi, apãsaþi parcã de o presimþire funestã. L-au zãrit pe Joâo Franco trecând preocupat printre grupurile oficiale. Dictatorul e palid ºi figura lui mongolicã – ochii mici, oblici, depãrtaþi, umerii obrajilor ieºiþi în afarã, mustaþã rarã deasupra gurii – pare mai sinistrã astãzi. Miniºtrii ºi generalii îl înconjoarã intimidaþi. Iar Don Carlos, dupã ce coboarã ºi sãrutã mâna Reginei, salutã ºi se întreþine cu doamnele de onoare ºi curtenii, apoi spune lui Franco, urcându-se în landou, cã e aºteptat la Palat. Cortegiul regal porneºte în pasul mãsurat al cailor, traversând mulþimea aceea împietritã, care nu se putea încã dezmetici din visul urât pe care-l urzise ultimul decret-lege. Deodatã un tânãr se desprinde din primele rânduri ºi, sãrind pe scara landoului, descarcã revolverul asupra Regelui. Regina încearcã sã-l loveascã cu buchetul de flori care i se oferise câteva minute mai înainte. Principele moºtenitor are timp sã-ºi scoatã revolverul, dar, în clipa urmãtoare, un necunoscut cu barbã îºi face loc din mulþime ºi, îngenunchind, ocheºte cu carabina. Principele Luiz Filip cade, grav rãnit. Se mai aud câteva împuºcãturi, care rãnesc pe al doilea Principe, Don Manuel. Landoul porneºte în goana cailor cãtre Arsenalul Marinei, Regina, încercând zadarnic sã susþinã capul însângerat al lui Don Carlos. Regele murise, iar Principele moºtenitor îºi dã sufletul puþine minute dupã ce trãsura regalã ajunge la Arsenal. Tânãrul care ucisese pe Rege se numea Alfredo Costa ºi era casier într-o prãvãlioarã din Lisabona. A cãzut lovit de sãbiile ofiþerilor din escortã. Celãlalt, omul cu barbã, care mânuise carabina, se numea Manuel Buiça, fost sergent într-un regiment de cavalerie ºi institutor. Amândoi erau carbonari ºi fanatici discipoli ai lui Antonio José de Almeida. Dar nu rãmâne îndoialã cã n-au lucrat singuri. În timp ce ei trãgeau, s-au mai auzit alte focuri de armã, ºi nimeni din jur n-a încercat sã-i dezarmeze. Unii martori pretind cã au fost mai mulþi conspiratori, care s-au împrãºtiat prin mulþime. Forþele ordinii, ca întotdeauna în Portugalia regalistã, au intervenit prea târziu, lovind la întâmplare în rândurile privitorilor ºi ucigând un tânãr nevinovat. Asupra celor doi regicizi s-a publicat o literaturã enormã, fãrã ca totuºi sã i se dezlege misterul. José Alpoim, care – îºi aminteºte Unamuno – strigase la Salamanca, aflând de moartea lui Don Carlos, „a murit canalia!” – mãrturisea prin 1914 lui Raul Brandâo: „Sunt doar douã persoane în Portugalia care ºtiu totul, eu ºi încã cineva… Nu vreau sã spun nimic pentru cã nimeni nu ºtie, în epoca în care trãim, ce se poate întâmpla… Doar eu ºi o altã persoana ºtim în ce casã s-a þinut reuniunea, cine a prezidat ºi cine i-a preschimbat lui Buiça revolverul cu o carabina…”. Unii afirmã cã cei doi atentatori veniserã sã-l asasineze pe Joâo Franco, dar, vãzând cã dictatorul nu se aratã, au tras în Don Carlos. Fapt este cã atentatul a fost organizat de carbonari. Cineva gãsise, chiar în preziua regicidului, un document destul de vorbitor în aceastã privinþã, dar dictatorul nu-i dãduse nici o însemnãtate. Mulþi l-au învinuit pe Franco cã nu luase destule mãsuri de pazã. Dar, aºa cum mãrturisea el mai târziu, la toate se gândise, în afarã de regicid. „Am prevãzut totul; am prevãzut chiar moartea mea. Ceea ce n-am prevãzut, a fost asasinarea Regelui, asta niciodatã nu mi-a trecut prin minte…”. *** Trupurile neînsufleþite ale lui Don Carlos ºi Infantelui Luiz Filip sunt aduse la Palat. Don Manuel, devenit de câteva ceasuri Suveranul Portugaliei, convoacã chiar în acea searã Consiliul de Coroanã. Sosesc pe rând membrii Guvernului, ºefii tuturor partidelor ºi consilierii regali. Palid, demoralizat, apare ºi Joâo Franco; îºi înainteazã demisia ºi, câteva zile în urmã, pleacã în exil voluntar. Cu toate însuºirile sale, Franco îºi înmormânteazã, definitiv, în acea searã, cariera sa politicã. De atunci, nimeni nu-i va mai cere sfatul sau sprijinul. Solidaritatea lui cu Don Carlos a fost într-adevãr desãvârºitã; cãci întocmai cum Suveranul plãtea cu viaþa greºeala lui Joâo Franco de a instaura dictatura într-un moment când nimic nu mai putea fi salvat, tot aºa Franco plãtea greºelile Regelui; inaderenþa lui la momentul politic intern, uºurãtatea ºi ironia lui, care-l fãcuserã peste mãsurã de impopular. „N-am vãzut pe nimeni plângând”, scrie Julio de Vilhena, amintindu-ºi de seara de la Arsenal. „Se discuta cazul, fãcându-se felurite consideraþii, dar n-am vãzut nici o lacrimã alunecând pe feþele prietenilor defunctului”. Demisionând Franco, se alcãtuieºte un guvern de concentrare, cu misiunea de a înfãptui destinderea. Dinastia îºi cere iertare, la 2 februarie e abolitã dictatura, suspendându-se toate mãsurile excepþionale luate în ultimele zece luni. Ducesa de Palmela întreabã pe Franco, dupã încheierea Consiliului de Sfat: „Dar asta înseamnã sfârºitul monarhiei, nu-i aºa, Joâo Franco?!”. Într-adevãr, sunt istorici care învinuiesc pe fostul dictator cã a cedat într-un chip ridicol puterea; datoria lui, spun unii, era sã continue opera începutã împreunã cu Don Carlos. Poate ar fi izbucnit revoluþia ºi s-ar fi instaurat mai de vreme republica – dar poate cã monarhia s-ar fi putut consolida, sub tânãrul Suveran Don Manuel II, pe care portughezii încã nu-l iubeau, dar nici nu-l urau ca pe Don Carlos. Consiliul de Stat însã, hotãrãºte altfel. Tribunii revoluþionarii sunt eliberaþi, gazetele republicane îºi reiau apariþia. La înmormântarea lui Don Carlos nu asistã aproape nimeni. În schimb mormintele regicizilor sunt troienite de flori ºi se organizeazã manifestaþii uriaºe în cinstea lor cu orice prilej. Ancheta începutã pentru descoperirea complicilor este suspendatã. Masonii din guvernul de concentrare îºi apãrã colegii republicani. The Times scrie: „Lumea civilizatã va înþelege cã cei care comandã în Portugalia sunt domnii asasini”. Societãþile secrete, masoneria ºi carbonarismul, îºi continuã opera. Guvernul e cu totul paralizat de forþa crescândã a republicanilor ºi nu îndrãzneºte sã ia nici o mãsurã împotriva lor. Preºedintele Consiliului, amiralul Ferreira do Amaral, întreabã pe preºedintele republicanilor, venerabilul Bernardino Machado, dacã Regele Don Manuel poate asista la o ceremonie. Machado îl trimite vorbã: „Spune-i lui Amaral sã fie liniºtit. E adevãrat cã facem bombe pentru revoluþie, dar nu ne gândim la un atentat personal, care ar dãuna miºcãrii. Vom continua sã facem bombe, totuºi nu avem de gând sã omorâm pe Rege. Spunei lui Amaral cã poate lãsa pe Rege sã se ducã la Catedralã; nu i se va întâmpla nimic…”. Regele, aºa cum noteazã un memorialist contemporan „nu mai era fiul încoronat al unui monarh. Era fiul palid al unui asasinat, nu era un moºtenitor. Era un orfan”. Un orfan pe care nu-1 ajutã nimeni. Coaliþia guvernamentalã nu dureazã mult. Oamenii politici monarhiºti încã nu izbutiserã sã se înþeleagã între ei. Nimeni nu mai credea în viabilitatea monarhiei. Adeziunile la partidul republican cresc în fiecare zi; pânã ºi doi dintre consilierii Coroanei – unul din ei fost profesor al Regelui ºi fost ministru monarhist – se înscriu la republicani. Alegerile din 28 august 1910 dau 24 de deputaþi republicani. Regimul îºi trãia ultimele clipe ºi oamenii din Guvern încercau de pe acum sã-ºi asigure simpatia urmaºilor – a republicanilor. Zadarnic se organizeazã în Porto o Legiune Albastrã, pentru apãrarea monarhiei. Zadarnic se zbate Nordul, neodihnitul centru al insurecþiei portugheze, manifestându-ºi cu orice prilej devotamentul faþã de tânãrul Suveran. Partidele monarhice se macinã între ele, ºi rotativa funcþioneazã într-o indiferenþã totalã. Republicanii se pregãtesc pentru asaltul final. Popularul tribun, José Antonio de Almeida, îºi pierduse la „centru” prestigiul sãu fabulos, pentru cã regicidul nu adusese cu sine instaurarea republicii. Pentru scurt timp, Brito Camacha, spiritul necruþãtor al revoluþiei, pare a lua conducerea miºcãrii. Dar în cele din urmã ºeful suprem se dovedeºte a fi tot Afonso Costa în fruntea grupului sau democrat. Pentru a-ºi reface prestigiul, Jose Antonio de Almeida se hotãrãºte sã încerce lovitura de stat, folosindu-se de violenþã. În primele zile ale lui octombrie 1910, împarte arme muncitorilor din organizaþia carbonarã ºi înarmeazã lojile masonice. Regele Don Manuel II era aºteptat la 4 octombrie la Vila Real, un orãºel din Nordul Portugaliei. I se pregãteºte o primire plinã de fast, organizându-se cortegii ºi o mare manifestaþie popularã. Dar Regele nu mai are timp sã plece la Vila Real. În noaptea de 3 spre 4 octombrie, revoluþia izbucneºte la Lisabona. O revoluþie care, în primele “ceasuri, pãrea cã n-are sorþi de izbândã. ªefii Insurecþiei, cu Afonso Costa ºi Antonio Jose de Almeida în frunte, sunt gata sã fugã. Mai multe regimente care trebuiau sã se rãscoale, rãmân loiale Regelui. Doar un regiment de infanterie se revoltã; sergenþii îºi aresteazã ofiþerii ºi, împreunã cu grupuri de marinari ºi civili înarmaþi, se întãresc în Rotonda care domina oraºul, actuala Piaþã Pombal. Armata guvernamentalã atacã de mai multe ori piaþa, fãrã sã izbuteascã sã o cucereascã. Artileria bombardeazã centrele insurecte de la garã ºi castelul S. Jorge. Revoluþionarii ar fi depus poate armele dacã Machado dos Santos nu ºi-ar fi pãstrat entuziasmul ºi încrederea în victorie. În sfârºit, se aude artileria insurectã; revolta izbucnise pe vasele de rãzboi San Rafael ºi Adamastor, care prind sub focul lor Palatul Regal. Don Manuel ºi suita cautã adãpost în grãdinã, izbutind a doua zi sã se refugieze la Mafra, la treizeci de kilometri de Lisabona. Armata guvernamentalã cere un armistiþiu. Acesta a fost semnalul biruinþei. În dimineaþa de 5 octombrie Regele se îmbarcã pe iachtul Amelia care-1 duce la Gibraltar. Portugalia devenise Republicã. Când s-a rãspândit vestea în Vila Real, unde era aºteptat, cã Don Manuel a abdicat ºi cã Republica fusese instauratã – manifestaþia pregãtitã pentru slãvirea Monarhiei s-a transformat repede într-o manifestaþie republicanã; aceleaºi cortegii, acelaºi public, strãbat întrun delirant entuziasm strãzile oraºului, aclamând Republica ºi pe conducãtorii ei… În ziua de 5 octombrie 1910, la 11 dimineaþa, se alcãtuieºte guvernul provizoriu, sub preºedinþia lui Teofilo Braga. Ministerul de Interne îl ia Jose Antonio de Almeida. Justiþia, Alfonso Costa; Externele, Bernardino Machado. Încã de la declararea armistiþiului, armata guvernamentalã fraternizeazã cu republicanii. Guvernul provizoriu adreseazã poporului portughez o proclamaþie în care cere ordine, muncã ºi respectul proprietãþii. Pe strãzile Lisabonei o mulþime înnebunitã de entuziasm manifesteazã fãrã odihnã, pânã târziu dupã miezul nopþii. Totul se înfãþiºa într-adevãr ca o monarhie fãrã monarhiºti, pierind obositã, dezgustatã, lovitã în însuºi centrul fiinþei sale.