Mircea Eliade | Salazar | „BALBURDIA SANGUINOLENTE”

Publicat deMadalina Marcu

Scriitorul Eça de Queiroz prevestise, cu mulţi ani înainte de izbucnirea revoluţiei, că Republica va fi o „dezordine sângeroasă” (balburdia sanguinolente). Nu se înşelase. Un sfert de veac de agitaţie, conspiraţii şi retorică revoluţionară, crease o stare de spirit pe care nici un regim nu o putea mulţumi. Oamenii, învăţaţi de şefii insurecţiei să se opună cu orice preţ, îşi continuau opoziţia şi după cucerirea puterii. În primele zile ale Republicii victimele indignării revoluţionare erau uşor de găsit: preoţii catolici, călugării, seminariile, mănăstirile. Campania anticreştină dura, în Portugalia, de pe timpul Marchizului de Pombal. Şi acum erau greu de convins mulţimile revoluţionare, care străbăteau Capitala cântând Portuguesa, că mănăstirile nu sunt prevăzute cu subterane, că seminariile iezuiţilor nu au fost transformate în arsenale ale monarhiei, că preoţii nu sunt înarmaţi şi nu trag cu carabina asupra republicanilor. Oamenii cereau să se convingă ei înşişi de tot ce li se spusese, – mai ales în ultimii treizeci de ani, – asupra perfidiei, imoralităţii şi primejdiei Bisericii catolice. Casa lazariştilor e atacată, dar, în loc de arsenal, republicanii găsesc acolo câteva zeci de copii înspăimântaţi şi călugării rugându-se în genunchi. Superiorul şi alţi câţiva călugări sunt împuşcaţi; ceilalţi sunt agresaţi şi conduşi la marele cartier republican, unde se făceau cercetările. Călugăriţele şi preoţii sunt atacaţi pe străzi. Este doar începutul. Restul îl va face ministrul de justiţie, evreul Afonso Costa, neînfricat adversar al Bisericii. În sesiunea solemnă a masoneriei portugheze, Costa mărturiseşte deschis: „În două generaţii Portugalia va elimina definitiv catolicismul…” Şi se ţine de cuvânt. Dintre toţi miniştrii Guvernului provizoriu, Afonso Costa este singurul care realizează o operă revoluţionară. Introduce divorţul, stabileşte ofiţerul stării civile, separă Biserica de Stat, legitimează dreptul la grevă, dă câteva lovituri grele proprietăţii. Episcopul de Porto îi rezistă şi Costa îl cheamă în cabinetul lui de la Ministerul de Justiţie ca să-l certe şi să-l trimită pentru doi ani peste graniţă. Guerra Junqueiro, celălalt mare geniu semit al revoluţiei, spunea despre Costa: „este un ciclon şi un cronometru”. Machado dos Santos îl demască drept „cel mai îndrăzneţ, mai inept şi mai imoral dintre toţi tiranii”. Iar tribunul poporului, José Antonio de Almeida, aflat curând după izbânda republicană în luptă deschisă împotriva lui Afonso Costa, prevestea că „va fi osândit pentru totdeauna la muncă silnică, în galerele istoriei”. Adevărul este că Afonso Costa izbuteşte să rupă unitatea partidului republican şi să dobândească, de partea lui, majoritatea parlamentarilor. Curând ajunge omul cel mai puternic şi cel mai temut, doborând guvernele după bunul lui plac. Guvernul provizoriu îşi păstrează mandatul până la 24 august 1911, când este ales primul Preşedinte al Republicii în persoana unui bătrân luptător republican, Dr. Manuel de Arriaga. Dar, până la această dată, câte schimbări nu avuseseră loc în fizionomia politică a ţării încă din primele zile ale Republicii, odată cu persecuţiile religioase, apăruseră celelalte simptome specifice revoluţiei biruitoare: discursurile, martirii şi „convertiţii”. Republica se naşte sub semnul retoricii, căci la înmormântarea amiralului Reis, – şef de insurecţie care-şi găsise moartea într-un chip misterios în noaptea de 3 spre 4 octombrie –, discursurile încep în plină amiază şi se continuă la lumina făcliilor. Apar, apoi, martirii revoluţiei. Toţi se bătuseră la „Rotondă”, toţi complotaseră, toţi fuseseră persecutaţi – şi toţi cereau acum, în ziua biruinţii, posturi şi măriri. Sunt trimişi în străinătate – miniştri şi însărcinaţi cu afaceri – gazetarii, pamfletarii şi scriitorii revoluţionari; Joâo Chagas la Paris, Guerra Junqueiro la Berna, Bernardino Machado la Rio de Janeiro, şi alţii. Dar sunt ceilalţi, miile de martiri, care-şi cer recompensa. „Zi şi noapte ministerele sunt tixite de pretendenţi care-şi povestesc serviciile pe care le-au prestat şi martirajul atroce pe care l-au suferit. Se grămădesc munţi de petiţii, şi toţi s-au bătut la Rotondă… Lista apărătorilor autentici ai încercărilor republicane ar fi dat un număr de două ori mai mare ca al populaţiei Portugaliei… În ziarele din Lisabona şi provincie apar neîntrerupt scrisori în care eroi ignoraţi şi martiri uitaţi îşi dau la lumină autobiografia şi cer Guvernului Republicii să nu-i uite” (Fialho d‘Almeida). Un scriitor îşi aminteşte: „Numărul de eroi de la Rotondă care mi s-au prezentat!!! Petiţiile cu foi de serviciu în partidul republican! Unii se prezentau blânzi, alţii veneau furioşi, strigând împotriva nedreptăţii de a nu fi luaţi în seamă…” (Joaquim Leitâo). Afonso Costa împănează posturile Ministerului de Justiţie şi ale altor instituţii cu cumnaţi, veri şi oameni de încredere. Este republicanul care înţelege cel mai bine în ce constă o revoluţie. Şi de aceea, atunci când va izbucni conflictul hotărâtor în partidul republican, Costa va aduna în jurul său numărul cel mai mare de deputaţi şi înalţi dregători. Dar, deocamdată, nu sunt locuri pentru toţi vechii luptătorii şi martiri republicani – iar oamenii, încurajaţi să protesteze sub Monarhie, protestează şi mai vârtos sub Republică. În sfârşit, apar „convertiţii” – os adhesivos, cum li se spune. Şefii partidelor monarhiste îşi autodizolvă grupările şi redau foştilor membri toată libertatea de acţiune. Atâta aşteptau credincioşii sfetnici, senatori şi deputaţi ai Monarhiei. Prin declaraţii emoţionante, publicate în loc de cinste în toate ziarele republicane, oamenii vechiului regim îşi mărturisesc totala lor „adeziune” la revoluţia triumfătoare. Unii o fac ca să-şi păstreze posturile câştigate sub Monarhie; alţii ca să dobândească locurile de frunte care le fuseseră interzise sub vechiul regim. Chiar unii preoţi şi monarhişti notorii se declară ultrarepublicani. Începe o supra-licitare dramatică şi vechile cadre revoluţionare, se simt sufocate sub numărul considerabil al „adeziunilor”. Cu toate acestea, marea masă portugheză, masa amorfă şi indiferentă schimbărilor politice – nu aderă. Cei care se încadrează noului regim sunt tot vechii politicieni şi vechea clientelă electorală a Monarhiei. Un an după căderea Monarhiei, Antonio José de Almeida scrie în ziarul său A Republica: „Ce s-a făcut pentru a integra ţara întreagă în Republică, pentru a o face să apere Republica, să se bată pentru ea, să se solidarizeze cu ea?… Ce măsuri s-au luat ca să se atragă în mod practic aşa numitele clase neutre, moderate, norodul din sate, simplu şi aspru,… provincia, în sfârşit, dominată ani de-a rândul de cea mai tristă şi mai primejdioasă indiferenţa politică?!” (Republica din 3 decembrie 1911). Costa, adevăratul dictator al Republicii, nu se gândea la asemenea măsuri. Misiunea lui era să distrugă din rădăcină vechiul regim, paralizând pe rând instituţiile tradiţionale. În primele şase luni ale Republicii, acest neobosit reformator dă la iveală 759 de decrete. Câteva din cele mai de seamă, le-am amintit mai sus. Costa însă îşi pregăteşte cu abilitate rolul de dictator absolut al partidului republican; dreptul la grevă, modificarea legii chiriilor şi alte reforme îl fac idolul mulţimii. Grevele încep câteva săptămâni după căderea Monarhiei şi ele continuă cu tot mai multă vigoare în anii 1911 şi 1912. De mai multe ori se declară grevă generală. Guvernul e silit să ia măsuri, împotriva lucrătorilor, închizându-le sediul şi făcând arestări în masă. Vechii revoluţionari strigă: „Revoluţia a fost trădată!” şi-şi amintesc de bombele pe care le pregăteau sub Monarhie. Atentatele şi actele de sabotaj devin repede episoade curente, de fiecare zi. Lisabona rămâne fără lumină şi fără apă. Trenurile şi tramvaiele nu mai circulă. La toate aceste greutăţi interne se adaugă primejdia unei invazii monarhiste din Spania, unde Paiva Couceiro, un fost căpitan în armata lui Don Manuel organizează miliţia antirepublicană şi ameninţă regimul. Lumea începe să se dezguste de revoluţie. „Nu pentru asta s-a făcut Republica!”, strigă Machado dos Santos lui Afonso Costa. Izbucnesc certuri pentru Preşedinţia Republicii. Fiecare fruntaş revoluţionar susţine alt nume. Venerabilul Bernardino Machado, care trădase Monarhia numai ca să ajungă Preşedinte de Republică, observă că aproape nimeni nu-i rosteşte numele. Se mulţumeşte atunci cu postul de ambasador la Rio de Janeiro. Marele Maestru al masoneriei, Magalhaes Lima, ar fi avut cele mai multe şanse să fie ales, dar era prea bolnav ca să i se încredinţeze Preşedinţia. Pentru că şefii nu se înţeleg între ei, e ales un bătrân de peste 70 de ani – cunoscut mai ales printr-un volum de versuri, Harmonias Sociaes, în care, aşa cum mărturisea, înălţase „imnuri de slavă unei noi religii, religia Umanităţii în serviciul Frumosului, Binelui şi Dreptăţii”. Bătrânul Manuel de Arriaga vorbea Adunării Generale „în majuscule” dar nu-l ascultă nimeni şi, mai ales, nu-l ia nimeni în serios. Ceea ce e mai grav pentru el şi pentru tânăra Republică, nu izbuteşte să facă un guvern, după ce Guvernul provizoriu îşi depune mandatul. Şefii republicani nu se înţeleg între ei. Urmează întocmai jocul politicienilor monarhişti. Şi într-o bună zi, la 17 octombrie 1911, vechiul partid republican se dizolvă dând naştere la trei fracţiuni: Afonso Costa devine şeful democraţilor, Jose Antonio de Almeida al evoluţioniştilor, iar Brito Camacha al unioniştilor. Cu timpul, mai apare şi o a patra, fracţiune: a independenţilor. Pentru că nici una din aceste fracţiuni nu izbutise să dobândească sprijinul absolut al Adunării, Preşedintele alcătuieşte, la 3 septembrie 1911, un guvern cu oameni din afara partidelor republicane. Este primul paradox al revoluţiei portugheze. Guvernul cade, de altfel, după două luni, urmat fiind de un guvern zis de concentrare, în care nu intra, totuşi, nici unul din fruntaşii revoluţionari. Greutăţile sunt din ce în ce mai mari. Grevele se ţin lanţ şi în octombrie 1911, Paiva Couceiro face o incursiune în Nordul ţării sperând să reîntroneze monarhia. Încercarea eşuează, cu toate că Paiva Couceiro conta pe un mare număr de ofiţeri din toate regimentele, ofiţeri dezgustaţi de Republică şi, îndeosebi, de anarhia care-şi făcea loc în armata. Dar frontiera era păzită de voluntarii republicani şi de unităţi leale regimului. Paiva Couceiro va încerca o a doua incursiune în 1912, cu acelaşi lamentabil rezultat. Între timp, guvernele cad într-un ritm turburător. Până în ianuarie 1913, nici Antonio Joâo, nici Afonso Costa nu fac parte din guvern. Costa transformă vechile societăţi secrete revoluţionare întro nouă organizaţie secretă, „furnica albă” (formiga branca), numită astfel pentru că, asemenea termitelor, membrii ei lucrau nevăzuţi la surparea Statului. În formiga branca se aflau, printre alţii, foşti criminali eliberaţi după instaurarea republicii şi deveniţi apărătorii noului regim. Toţi alcătuiau un corp de elită la dispoziţia lui Afonso Costa şi exercitau cea mai severă teroare. Antonio José de Almeida îşi pierdea popularitatea văzând cu ochii. Temutul revoluţionar se transformase într-un moderat guvernamental, apărător al ordinii şi al instituţiilor. Făgăduise atât de multe lucruri şi atât de precise în timpul agitaţie antimonarhice, încât se afla acum într-o serioasă încurcătură. Pe vremuri, vorbind studenţilor din Coimbra, spusese că străvechea Universitate va fi purificată printr-un ciclon, care va mătura totul în calea lui. Ministru al Republicii, Antonio José de Almeida ceartă studenţii pentru lipsa lor de disciplină. Începe să fie urât. Şi ura creşte mai ales când se află că tribunul exercită o acţiune moderatoare, cerând iertarea vechilor monarhişti şi amnistierea prizonierilor din rândurile miliţiilor lui Paiva Couceiro. Almeida îşi dă seama că numai o totală destindere politică, urmată de o activă propagandă republicană la sate şi în micile oraşe de provincie, ar putea reface unitatea naţională. Dar partizanii săi, devotaţii săi apărători de ieri, îl învinuiesc de trădare. El, stăpânul necontestat al maselor populare, azi nu mai poate vorbi şi e atacat de nenumărate ori de o mulţime înfuriată. Afonso Costa, mai radical şi mai puţin tolerant, e chemat să guverneze în 1913. Dar nici el nu e bine primit. Costa face Republica „după chipul şi asemănarea sa: materialistă şi orgiastică, primind cu braţele deschise lepădăturile şi pleava partidelor monarhiste – pe cei care nu aveau convingeri şi doreau să-şi continuie bunul trai”, mărturiseşte Guerra Junqueiro lui Brandâo. În partidul lui Afonso Costa „intră negustori, provinciali care vor să-şi păstreze locurile şi poziţiile, şi radicalii din Lisabona şi Porto, care îi dau consistenţă, făcând din acest partid, cu toate defectele şi calităţile sale, unicul organism viu al Republicii. Viu şi insuportabil”. Văzându-i odaia, trecând pe stradă, Guerra Junqueiro îi spune lui Brandâo: „Prevăd că omul acesta va fi nenorocirea ţării!” În aprilie izbucneşte o revoluţie a Uniunii Lucrătorilor, care încearcă, ajutaţi de militari, o lovitură de stat. La 10 iunie, în acelaşi an, încep să explodeze bombe în diferite străzii populate ale Lisabonei, omorând de fiecare dată un mare număr de nevinovaţi. În septembrie, un atentat împotriva lui Costa. În octombrie, o nouă insurecţie monarhistă – de astă dată la Lisabona. În ianuarie 1914, o grevă uriaşă a lucrătorilor de la căile ferate, cu sabotaje, bombe şi distrugeri sălbatice. În februarie, amiralul Machado dos Santos – omul care se lăuda pretutindeni că lui i se datoreşte Republica, – organizează o mare manifestaţie patriotică în faţa Palatului Preşedintelui, cerând demisia Guvernului şi eliberarea deţinuţilor politici. Pentru că fireşte, închisorile gem de arestaţi, aparţinând tuturor grupărilor; sunt, în primul rând, monarhiştii şi rebelii lui Paiva Couceiro; apoi, disidenţii periculoşi ai republicanilor; apoi preoţii şi catolicii nedisciplinaţi; în sfârşit, un mare număr de muncitori învinuiţi de sabotaj sau crime politice, fabricanţi de bombe şi anarhişti. Aceştia din urmă împărţeau pe străzile Capitalei manifeste incendiare, asigurând că numai „anarhia va termina cu toate acestea”. Bătrânul Manuel de Arriaga, văzând că ţara întreagă se preface într-o temniţă, se adresează şefilor partidelor republicane, rugându-i să suspende pentru un răstimp luptele politice şi cere în acelaşi timp lui Costa să elibereze pe deţinuţi; în caz contrar, va renunţa la Preşedinţia Republicii. Afonsa Costa îşi dă demisia în ziua de 24 ianuarie 1914. Cum Bernardino Machado, patriarhul revoluţiei, sosea de la Rio de Janeiro chiar în acel timp, i se oferă să facă guvernul. Izbuteşte să alcătuiască un guvern mixt, dar nu soluţionează nici una din problemele politicii interne. Semnează multe amnistii, exceptând totuşi pe oamenii de mare suprafaţă, care rămân în afara graniţelor Portugaliei. Pacificarea nu dă nici un rezultat şi, pentru că războiul european ridică noi greutăţi, la 31 decembrie 1914 Bernardino Machado demisionează. Preşedintele Republicii izbuteşte anevoie să rezolve criza. Guvernul alcătuit e net democratic (Afonso Costa), însă câteva săptămâni în urmă ministrul de război ameninţă cu demisia, pe motiv că Franţa a cerut artileria portugheză fără să accepte şi pe artileriştii portughezi. De fapt, Portugalia nu era încă în război cu Puterile Centrale, dar cererea Franţei a umilit orgoliul armatei şi a iscat noi şi grave nemulţumiri. Garnizoana din Lisabona încearcă un pronunciamento militar, însă rebeliunea e repede stăpânită. Ofiţerii sunt obligaţi să-şi depună fără excepţie săbiile la Preşedinţia Consiliului. Guvernul cere Preşedintelui să dizolve regimentele care se răsculaseră, iar acestea se adresează decanului armatei, generalul Pimenta de Castro, ca să le apere. Cum Preşedintele refuză dizolvarea, Afonso Costa îşi dă demisia şi Manuel de Arriaga îl cheamă pe Pimenta de Castro, oferindu-i să alcătuiască guvernul. Acest general, Pimenta de Castro era un vechi şi sincer republican. Fusese ministru de război în primul guvern constituţional, dar îşi dăduse repede demisia, pentru că se împotrivise trimiterii de regimente la frontieră, ca să lupte cu miliţiile lui Paiva Couceiro. De atunci, deşi prieteni din tinereţe, nu mai avea nici un fel de relaţii cu Preşedintele Arriaga. Când acesta îi scrie, însă, rugându-l să-1 ajute ca „să scape patria”, Pimenta de Castro acceptă să alcătuiască guvernul. Este straniu că, patru ani după instaurarea Republicii, Preşedintele e silit să facă un asemenea apel disperat la un general. Pimenta alcătuieşte un guvern de militari. Suntem la 23 ianuarie 1915. Adunarea Deputaţilor e închisă până la 4 martie. Dar, cum mandatele expiraseră şi se hotărâseră noi alegeri, la 7 martie, Pimenta de Castro socoteşte inutil să redeschidă Camerele la 4 martie. Astfel intră în conflict direct cu democraţii lui Costa, care declară deschisă lupta împotriva „dictaturii”. De fapt, nu era o dictatură, ci o reacţiune destul de blândă împotriva iacobinismului instaurat de Costa, a masoneriei şi a „furnicii albe”. Pimenta de Castro era împotriva masoneriei şi a tuturor societăţilor secrete pentru că, spunea el, acestea transformă individualităţile cele mai autentice în nişte automate. Iar Pimenta, care devenise republican pentru că credea în individ şi în libertate, refuza să accepte dictatura lojilor. Era de asemenea, un bun portughez. Urmărea împăcarea tuturor fiilor patriei sale şi de aceea a început o acţiune de largă amnistie a monarhiştilor şi a celorlalţi deţinuţi politici. Crescut în cultul libertăţii, aşa cum predicaseră republicanii generaţiei sale, Pimenta de Castro reintroduce libertatea religioasă şi redă libertatea gândirii politice. Un centru monarhic ia fiinţă la Lisabona şi emigraţii se întorc din exil. Destinderea aceasta e primită de întreaga ţară cu un oftat de uşurare. Numai partidul democrat al lui Afonso Costa protestează şi complotează împotriva „dictaturii”. Antonio José de Almeida, amiralul Machado dos Santos şi, câtva timp, Brita Camacho, sprijină Guvernul generalului. În schimb, Afonso Costa începe o aprigă campanie pentru intrarea în război, efectivă, alături de Franţa, şi acuză pe Pimenta de Castro de germanofile. Complotul se întemeiază pe forte secrete, dar puternice: masoneria, condusă de Magalhaes Lima, Afonso Costa şi Bernardino Machado; carbonarii lui da Silva; „furnica albă” şi marinarii. Pentru că Adunarea Deputaţilor nu se deschide la 4 martie, grupul parlamentar democrat, în frunte cu patriarhul Machado şi Costa, se adună într-o şcoală şi lansează o moţiune prin care declară Guvernul ilegal, iar Preşedintele Republicii demis, invitând pe funcţionarii publici la rebeliune. Pimenta de Castro nu dăduse mare însemnătate mişcării democraţilor. Avea nesfârşită încredere în armată şi credea, mai ales, că ţara întreagă e alături de el, deoarece nu se abătuse o iotă de la principiile republicane. În realitate ţara era alături de el, dar Pimenta nu înţelesese structura crizei prin care trecea Portugalia, şi care era, prin excelenţă, o criză politică. Generalul Pimenta de Castro se mărginise să caute soluţii economice şi administrative. Nu profitase de carenţa teribilă în care se aflau, în primul an de război european, republicanismul şi grupările democratice din Portugalia, ca să dea ţării o nouă orientare politică, aşa cum îi îngăduiau oamenii şi-i comandau împrejurările. Pimenta de Castro credea în acelaşi ideal pe care-l împărtăşeau şi adversarii săi – Afonso Costa cu grupul democraţilor. Nu simţise transformarea profundă care începuse în toate straturile sociale şi nu s-a gândit să canalizeze mişcările de înnoire care-şi făceau loc şi care, într-o zi, trebuiau să învingă. El avea un singur crez: Republica; şi o singura certitudine: devotamentul armatei. Certitudine pe care o va plăti de altfel, destul de scump. Neluând nici un fel de măsuri de pază, se trezeşte într-o buna zi cu o insurecţie civilă şi militară. Marinarii de pe vasele de război încep să bombardeze sediul Guvernului; pe străzile Lisabonei se fac baricade; războiul civil începe cu o furie oarbă. Costa, şeful conspiraţiei, se afla la Porto, gata să fugă în cazul când revolta n-ar izbuti. Dar izbuteşte. La 14 mai 1915 „Republica este a doua oară biruitoare”. Generalul Pimenta de Castro, Amiralul Machado dos Santos şi alţii sunt arestaţi şi deportaţi, pe un vas de război, în insulele Azore. La 16 mai, Preşedintele Republicii, Arriaga, îşi dă demisia. Joâo Chagas, ministrul Portugaliei la Paris, pleca de la Porto spre Lisabona, ca să depună jurământul ca şef al noului Guvern revoluţionar. Un senator republican, Dr. Joâo de Freitas, om de mare bunătate sufletească şi aleasă cultură, intră în compartiment şi descarcă mai multe focuri de revolver asupra lui Chagas, rănindu-l grav. Venise să-l caute pe Afonso Costa şi să-l suprime – ca să pună capăt odată pentru totdeauna dictaturii grupării democratice şi a „furnicii albe”. Şi, pentru că nu-l găsise pe Costa, trăsese într-un om al lui. Este plin de semnificaţii gestul acesta din partea unui vechi luptător republican, prieten al lui Antonio José de Almeida. Nu era un tânăr exaltat cel care săvârşise crima; era un bărbat de peste cincizeci de ani, cap de familie, cu un trecut politic fără pată. Dar era exasperat de teroarea jacobină în care Costa, cu oamenii lui, zvârliseră Republica. Joâo de Freitas, arestat în tren, este dat jos la o staţie şi împuşcat pe loc, de o „furnică albă”. Unul din nenumăratele incidente sângeroase pe care le instaurase noul regim. Bătrânul poet şi poligraf, Teofilo Braga, e numit preşedinte al Republicii „ad interim”, până la 5 octombrie, când e ales Bernardino Machado. În sfârşit, cei doi proeminenţi şefi republicani îşi primesc suprema recompensă, pe care o aşteptau mereu de la căderea monarhiei. La 21 noiembrie 1915, Afonso Costa e din nou la guvern. De astă dată, Costa se gândeşte să-şi consolideze situaţia cu ajutor extern. Avea destul simţ politic ca să înţeleagă că Portugalia e dezgustată de republicanism şi, mai ales, de republicanismul interpretat de către gruparea sa democratică. Dacă monarhia nu fusese restaurată până atunci, faptul se datora inabilităţii complotiştilor şi devotamentului voluntarilor republicani, care făceau de strajă la frontiera spaniolă. Încercarea lui Pimenta de Castro eşuase nu pentru că ţara o respinsese, ci pentru că generalul era cu totul lipsit de spirit politic. Dar s-ar fi putut ca altul să înţeleagă realitatea şi să activeze cu mai multă dibăcie. Aceasta ar fi însemnat sfârşitul republicanismului, al masoneriei şi al carierei politice a lui Costa. De aceea noul Preşedinte de guvern încearcă să-şi consolideze definitiv poziţia în străinătate. Nu o putea face decât îmbrâncind Portugalia în război alături de Franţa şi Anglia. O bună parte din opinia publică era împotriva războiului. Anglia, cu care Portugalia avea o străveche alianţa defensivă, nu-i cerea decât să păstreze neutralitatea; nu câştiga nimic dacă Portugalia ar fi intrat în război deoarece tot flota ei trebuia s-o apere. Ambasadorului portughez la Londra i se repetă, în această privinţă, sfatul Guvernului britanic, în cuvinte răspicate şi, pentru unii de-a dreptul umilitoare: dacă Portugalia se simte ameninţată şi vrea să intre în război, e liberă s-o facă, e un lucru care o priveşte; dar în nici un caz intrarea ei în război nu poate fi justificată prin alianţa luso-engleză. Afonso Costa, totuşi, declară război Puterilor Centrale şi pregăteşte trimiterea unui corp expediţionar în Flandra. Foarte mulţi oameni politici îl critică: de ce să trimită soldaţii portughezi în Franţa, unde se înfruntau milioane de oameni şi unde sacrificiul sângelui portughez nu va atârna în nici un fel în balanţă – în loc de a-i trimite în Africa, unde sunt de apărat coloniile portugheze şi unde 50-60 de mii soldaţi împotriva garnizoanelor germane ar însemna un aport serios pentru dobândirea victoriei?! Dar Costa îşi duce cu încăpăţânare planul la bun sfârşit. El vrea să se angajeze cât mai aproape de aliaţi, pentru ca victoria din Franţa să asigure pentru totdeauna nu numai posesiunea coloniilor africane, ci şi stabilitatea regimului republican. Costa se mai gândise, probabil, la unificarea poporului portughez prin război. Sperase într-o înfrăţire comună sub steagul grupării democratice şi încercase chiar o „uniune sacră” de scurtă durată. Se mai gândea, fără îndoială, la afacerile pe care partizanii lui le-ar putea face – şi pe care le-au şi făcut – în legătură cu mobilizarea ţării şi industria de război. După declararea războiului, Costa se împacă din nou cu Antonio José de Almeida căruia îi cedează locul la Preşedinţia Guvernului, la 15 martie 1916. Era sistemul lui de a chema în ajutor pe tovarăşul de revoluţie împreună cu grupul evoluţioniştilor săi, ori de câte ori lucrurile păreau că se încurcă serios. Şi, într-adevăr, după venirea lui Afonso Costa, Portugalia trece din nou prin ceasuri grele de persecuţii religioase şi politice, greve, atentate. Venirea bătrânului tribun nu linişteşte prea mult ţara. La 13 decembrie 1916 izbucneşte o nouă revoluţie îndreptată contra grupului democratic, şi condusă de neobositul complotist Machados dos Santos, cu un regiment de infanterie din Tomar. Revoluţia, ca atâtea altele, e înnăbuşită. Dar Portugalia e încă departe de a-şi găsi liniştea. Afonso Costa e din nou la guvern, la 25 aprilie 1917, inaugurând a guvernare cu adevărat revoluţionară. Grevele se ţin lanţ, atingând proporţii catastrofale. În iulie, Lisabona trăieşte starea de asediu. Încep lupte de stradă între muncitori, – crescuţi la ideologia insurecţională a lui Afonso Costa, din tinereţe, – şi armata republicană, care trage din ordinul lui Afonso Costa, şeful Guvernului. Cad morţi şi răniţi şi dintr-o parte şi din alta. La 23 august izbucneşte greva lucrătorilor de la Societatea de Apă lăsând, timp de patru zile, întreaga populaţie a Lisabonei, – pe cea mai grozavă arşiţă, – fără apă de băut, de gătit şi de spălat. Greviştii cereau, ca de obicei, sporirea salariilor, pentru că moneda se devalorizase şi costul vieţii se ridicase considerabil. La 7 septembrie se declară greva personalului poştelor şi telegrafului. Guvernul imobilizează pe grevişti şi încearcă să-i înlocuiască prin voluntari şi ofiţeri. Câteva zeci de mii de scrisori, unele conţinând valori, zac în depozitele poştelor aşteptând să fie distribuite. Uniunea Naţională a Muncitorilor declară greva generală, care paralizează întreaga Portugalie. Viaţa ajunge cu adevărat insuportabilă. Ţara e sărăcită de greve, moneda e compromisă, oamenii sunt demoralizaţi, încep să fie atacate magaziile cu alimente şi brutăriile. La toate acestea se adaugă miile de soldaţi care sunt trimişi săptămânal în Flandra, împotriva voinţei lor, între baionete. Plecările acestea dau prilej la scene tragice: soldaţi închişi în barăci, încercuite cu sârmă ghimpată, părinţi care-şi îmbrăţişează între sentinele fiii, înainte de plecarea pe front, regimente care refuză să se urce în vagoane etc. Corpul expediţionar portughez se ridica, la sfârşitul anului 1917, la vreo 55.000 de oameni. Mai mult de jumătate au căzut în marea bătălie de la Lys, la 9 aprilie 1918, înfruntând sângeroasa ofensivă a generalului Ludendorff. Şeful corpului expediţionar, generalul Gomes da Costa, – un adevărat erou – era trimis, ţap ispăşitor, într-o posesiune obscură din Africa. Încă un nume care trebuie reţinut… Valul de ură împotriva lui Afonso Costa creşte nestăvilit. Toţi aşteaptă căderea lui: militarii, monarhiştii, unioniştii lui Brito Camacha, independenţii, catolicii şi, mai ales, mulţimea neîncadrată în nici o grupare politică, masa aceea fără nume, terorizată, flămândă, demoralizată de atâtea idealuri trădate. Unioniştii lui Brito Camacha încep să uneltească răsturnarea Guvernului. Nu găsesc însă destul sprijin în cercurile militare. Şi de aceea Brito Camacha acceptă cu entuziasm colaborarea lui Sidonio Paes, fost ofiţer de artilerie şi profesor de matematici la Universitatea din Coimbra, întors de curând de la Berlin, unde îndeplinise misiunea de ministru al Portugaliei. Pe Sidonio Paes îl cunoştea Camacha încă din primele zile ale Republicii, şi el, atât de necruţător, omagiase întotdeauna pe acest ofiţer savant şi integru. Sidonio Paes organizează lovitura de stat, luând el însuşi conducerea conjuraţiei grupului unionist şi pregătind revoluţia în mai multe regimente din capitală. În după amiaza de 5 decembrie 1917 îşi îmbracă uniforma militară şi aşteaptă, calm, la „Rotondă”, semnalul insurecţiei, care trebuia să înceapă la şcoala de cadeţi. Lupta durează trei zile şi se sfârşeşte printr-o victorie totală a lui Sidonio Paes: Preşedintele – Bernardino Machado – e silit să-şi semneze demisia. Afonso Costa e condus pe bordul vasului Viana. Dictatorul nu-şi ascunde frica. „Dacă află nemţii că sunt pe bord, ne vor ataca… Dar e uşor să mă deghizez… Am la mine cele trebuincioase pentru ras…” (Costa, ca toţi revoluţionarii portughezi, purta barbă). Rămâne totuşi arestat – şi i se dă numărul 3307. Şapte ani după instaurarea republicii, regimul se prăbuşeşte tot printr-o sângeroasă luptă de stradă, începută la „Rotondă”.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...