Mircea Eliade | Salazar | STATUL SALAZARIAN

Căci acesta e adevărul: Salazar n-ar fi putut realiza nimic dacă n-ar fi avut sprijinul total al generalului Carmona. Întocmai după cum mişcarea de la 28 mai n-ar fi putut dura dacă nu intervenea geniul financiar şi politic al lui Salazar, tot aşa Salazar nu s-ar fi putut menţine şi n-ar fi putut exercita deplinele puteri care îi fuseseră încredinţate, dacă n-ar fi fost generalul Carmona. Bătrânul Preşedinte al Republicii şi-a legat destinul său şi al mişcării de la 28 mai de succesul sau insuccesul lui Salazar. N-a şovăit să-l apere, întotdeauna, şi împotriva oricui – chiar a celor care jucaseră roluri de frunte în instaurarea dictaturii militare. Evident, opoziţia n-a dezarmat atât de uşor. Opoziţia vechilor partide politice, care înţelegeau că prezenţa lui Salazar întăreşte primejdios de mult regimul – precum şi opoziţia anumitor elemente militare, care vedeau că puterea trece treptat din mâinile armatei în mâna unui profesor de Economie Politică. Ca pretutindeni, dar mai vârtos în Portugalia, aceste elemente atât de eterogene colaborau din răsputeri la răsturnarea dictaturii Carmona-Salazar. Afonso Costa ataca regimul din străinătate, aşa cum făceau, în Portugalia, anumiţi şefi monarhişti ca Paiva Couceiro – sau integralişti, ca Hippolito Raposo. Regimul îşi lua măsurile de apărare, deportând pe aceşti nemulţumiţi în insula Madeira şi arhipelagurile atlantice. La un moment dat se adunaseră în insule atât de mulţi, încât îndrăznesc să se răscoale. Este celebra insurecţie din aprilie 1931, începută în insula Madeira, care ia Guvernului o lună de zile pentru a o înăbuşi. Este un adevărat război civil; un vas de luptă e scufundat de insurgenţi, guvernul e silit să trimită necontenit contingente noi, debarcările se fac sub focul artileriei. La 26 august al aceluiaşi an, revoluţia izbucneşte la Lisabona. Durează o singură zi, dar a fost una din cele mai sălbatice, şi curge din belşug sânge portughez. Salazar colindă în automobil câmpurile de luptă. O fotografie ni-l înfăţişează ascultând raportul unui ofiţer; o nesfârşită tristeţe îi întunecă figura; fruntea îi e plecată, ochii aproape închişi, mâna dreaptă muşcă împietrită genunchiul. Rareori s-a întâlnit atâta durere şi atâta stăpânire pe chipul unui om. Dar mâna de fier a generalului Carmona şi a şefului Guvernului, generalul Domingos da Oliveira, înăbuşe şi această nouă insurecţie în care militarii şi democomuniştii colaboraseră cu o egală vehemenţă. Dictatura iese întărită din aceste încercări. Salazar capătă şi mai multă libertate de acţiune. Un an în urmă, la 5 iulie 1932, devine Preşedintele Guvernului, păstrându-şi pentru sine Ministerul Finanţelor. Noua sa funcţie nu făcea decât să confirme o situaţie de fapt, pentru că Salazar devenise adevăratul conducător îndată după echilibrarea primului buget. Schimbările guvernamentale din ultimii ani fuseseră, de altfel, orientate de către el. Aproape toţi membrii cabinetului Domingos da Oliveira aparţineau Centrului Catolic. Salazar pregătea astfel, trecerea de la dictatura militară la revoluţia naţională, lăsând armatei doar misiunea de a asigura ordinea şi luându-şi asupra-şi răspunderea organizării politice. Dictaturile nu sunt paranteza unui regim, mărturiseşte el la 26 mai 1934, ci alcătuiesc ele însele un regim. Aceasta înseamnă că trecerea de la dictatura militară la un guvern de „civili” nu implica reîntoarcerea la constituţionalitate. Puţini au înţeles, spune Salazar, că întoarcerea la „normalitatea constituţională” ar fi însemnat moartea revoluţiei şi că singurul drum al dictaturii era să-şi construiască singură propria-i constituţionalitate. Democraţia portugheză, aminteşte el cu alt prilej (9 decembrie 1934), nu garanta libertatea individului. Liberalismul lusitan a fost întotdeauna intolerant, iar dacă ar reveni ar fi şi mai intolerant. „Ar înceta de a fi numai anticatolic, pentru a deveni anticreştin, ireligios, furios ateu; ar înceta de a fi străin lucrurilor spirituale, pentru a deveni teoretic şi practic amoral… Scopul său final – aşa cum s-a putut verifica în toate ţările – ar fi comunismul, punct de întâlnire al celor mai variate tendinţe, concluzie ultimă a doctrinei şi consecinţă fatală a revoltei împotriva raţiunii, disciplinei şi autorităţii”.  Revoluţia naţională îşi construieşte singură propria-i constituţionalitate, cum spune Salazar, prin Constituţia aprobată prin plebiscit la 19 martie 1933 şi intrată în vigoare la 11 aprilie acelaşi an. De atunci, textul a mai suferit câteva modificări, cea din urmă datând de la 23 aprilie 1938. Noua Constituţie portugheză, care înlocuieşte Constituţia elaborată în al doilea an al Republicii (1911), poartă pecetea spiritului lui Salazar. Se regăsesc în ea toate principiile fundamentale pentru care militase Salazar încă din anii săi de studenţie de la Coimbra, principiile care inspiraseră doctrina socială a catolicismului modern. Izvoarele noii Constituţii portugheze sunt enciclica Divini Redemptoris a lui Pius XI, Carta del lavoro italiană dar mai ales enciclica Quadragesimo Anno din mai 1931. Inspiraţia această catolică nu înseamnă, fireşte, că avem de-a face cu un act de filială obedienţă a unui pios membru al „Centrului Catolic” devenit fără voia lui dictator al Portugaliei. Salazar nu se inspira, din sociologia enciclicelor papale pentru că e un bun catolic, ci pentru că e un bun şi adevărat portughez; reintegrând politica portugheză în matca istoriei sale, se reîntoarce, firesc, la tradiţia creştină, latină şi naţională. Constituţia din 1933, deşi impregnată de spiritul celebrelor enciclice, prin care şefii Bisericii romano-catolice încercaseră să soluţioneze gravele conflicte sociale ale lumii moderne, este totuşi, înainte de toate, un act de politică naţionalistă portugheză. Libertatea pe care şi-o păstrează Salazar faţă de Biserica romano-catolică o dovedeşte nu numai articolul 46 din Constituţie, care confirmă separaţia Bisericii de Stat, dar şi atitudinea lui faţă de Centrul Catolic. Într-un celebru discurs, din 23 noiembrie 1932, în care analizase „diferitele forţe politice faţă de ”, nu se sfieşte să afirme că „organizarea independentă a catolicilor, în vederea activităţii pe teren politic, se va dovedi inconvenientă pentru mersul dictaturii”. Centrul Catolic avusese o raţiune de-a fi sub vechiul regim democratic, când trebuiau încercate toate compromisurile pentru a asigura un minim de libertăţi religioase. Revoluţia naţională acordând aceste libertăţi, raţiunea de a fi a Centrului Catolic dispare, şi Salazar îşi îndeamnă foştii săi camarazi de luptă să renunţe la organizaţia politică şi să transforme Centrul într-un „vast organism dedicat acţiunii sociale”. Este încă o dovadă a independenţei spirituale a lui Salazar, care nu acceptă să se lase condus de nici o alta dogmă în afară de aceea a naţiunii; şi este încă o dovadă a instinctului său politic, căci îşi dădea prea bine seama că încurajând organizaţiile Centrului va alimenta nesfârşitele adversităţi, compromiţând din nou unitatea naţională. Noua Constituţie defineşte Statul portughez drept o „republică unitară şi corporativă”. Evident, Statul, ne mai fiind considerat o „totalitate de indivizi”, ci proiecţia naturală a naţiunii organizate pe planul politic, partidele politice nu mai pot fiinţa şi lupta de clasă ia sfârşit. La temelia Statului se află familia, şi numai şeful familiei se bucură de drepturi politice; numai cel care poartă grija unui cămin este considerat capabil de a-şi alege reprezentanţii pentru Camerele Corporative sau Adunarea Naţională. Salazar acordă familiei o importanţă covârşitoare în organizarea naţiunii. Familia, iar nu Statul, e considerată ca cea dintâi şi cea mai bună educatoare. Familia implică proprietatea privată (16 martie 1933) şi de aceea Salazar priveşte cu scepticism concepţiile socialiste ale „marilor falanstere, colosalele construcţii pentru locuinţele lucrătorilor cu restaurantele lor anexă şi masa în comun”. Familia alcătuieşte celula originară, indestructibilă, a naţiunii, şi toate calităţile sau păcatele unei naţiuni îşi au izvorul într-însa. De aceea, nici o revoluţie nu e posibilă şi nici o reformă nu e îndestulătoare, dacă familia rămâne expusă primejdiilor de dezagregare. „Omul care munceşte nu e singur… Cine spune familie, spune cămin; căminul înseamnă atmosferă morală şi economie proprie, o economie mixtă de consum şi producţie. Munca femeii în afara căminului îl dezagreghează, separă membrii familiei, îi face străini unul faţă de altul. Dispare viaţa în comun, suferă opera educativă a copiilor, scade chiar numărul acestora; şi cu reaua sau inexistenta funcţionare a economiei domestice, în aranjarea casei, în pregătirea hranei şi a îmbrăcăminţii, se întâmplă o pierdere importantă, rareori compensată materialiceşte prin salariul câştigat de femeie. Se pierde din vedere importanţa factorilor morali în randamentul muncii. De fapt, se poate verifica pretutindeni în producţie că bucuria, buna dispoziţie, fericirea de a trăi înalţă calitatea şi cantitatea muncii. Familia e cel mai curat izvor al factorilor morali ai producţiei”. Apologia familiei e un leit-motiv al cuvântărilor lui Salazar, ale acestui ascet care trăieşte una din cele mai solitare şi mai severe vieţi pe care le cunoaşte lumea moderna. Ca un paradis pierdut i-a apărut întotdeauna căminul părintesc din Santa Comba. Salazar nu poate uita, nici pe treapta cea mai înaltă a măririlor, căldura şi dragostea simplă în care şi-a trăit copilăria. Puţinele lui ceasuri de odihnă şi le petrece la Santa Comba, între ai lui. Şi e emoţionant de ştiut că acest om, care a renunţat la singurul preţ al vieţii, familia, pentru că renunţase cândva la sacerdoţiu, a adoptat un copil pe care-l creşte singur, găsind timp, în fiecare seară, să-l înveţe să scrie şi să citească. Antonio Ferro, în admirabila sa carte de convorbiri cu Salazar, ne destăinuieşte că una din puţinele cadre care decorează pereţii severi ai cabinetului de lucru al dictatorului, cuprinde textul celebrului, şi uitatului sonet al lui Plantin, Le bonheur de ce monde. Atât de mult preţuieşte Salazar acest sonet încât l-a transcris încă odată cu mâna lui ca să-l poată oferi lui Antonio Ferro. „Avoir une maison commode, propre et belle, Un jardin tapissé d‘espaliers odorants, Des fruits, d‘excellent vin, peu de train, peu d‘enfants, Posséder seul sans bruit une femme fidéle. N‘avoir dettes, amour, ni procés ni querelle, Ni de partage á faire avec ses parents, Régler tous ses desseins sur un juste modéle, Se contenter de peu, n‘espérer rien des gents. Vivre avec franchise et sans ambition, S‘adonner sans scrupule á la dévotion, Dompter ses passions, les rendre obeissantes. Conserver l‘esprit libre, et le jugement fort, Dire son chapelet en cultivant ses entes, C‘est attendre chez soi bien doucement la mort”. Este un act de turburătoare auto-revelaţie, acest sonet în care sunt lăudate atâtea fericiri simple, visate fără îndoială de Salazar, şi interzise sie-şi prin aspra, monastica lui voinţă de a-şi împlini până la capăt sacrificiul. „Attendre chez soi bien doucement la mort” – iată ce nu mai poate spera de mult Salazar. Nu va mai găsi timp sã aºtepte. Viaţa lui întreagă şi-a dat-o acestei uriaşe munci de restaurare morală, politică şi spirituală a neamului său. Aproape că nu are colaboratori pe care să se poată bizui. „Se pare că sunt anumite lucruri pe care numai eu le pot face”, mărturiseşte el cu modestie undeva. Adevărul este că foarte multe lucruri numai el le poate face aşa cum trebuie. De abia în 1940 – după aproape 13 ani – a renunţat la ministeriatul Finanţelor. Dar la Ministerul de Externe nu poate renunţa… Noua Constituţie lichidează liberalismul individualist. Cea mai mare problemă politică a erei noastre, spune Salazar într-o importantă cuvântare (9 decembrie 1934), era: organizarea naţiunii în planul său natural, adică organizarea corporativă. „Sunt convins că în douăzeci de ani, în afară de cazul unei regresiuni în evoluţia politică, nu vor mai exista în Europa adunări legislative”. Prin intermediul organizaţiei corporative, viaţa economică devine element de organizare politică. Aceasta este marea revoluţie împlinită de Salazar: reintegrarea activităţii politice într-o activitate creatoare de bunuri, care o precede. Plugar sau artist, negustor sau muncitor cu braţele – omul intervine direct, prin colectivul căruia aparţine, în clădirea şi administrarea Statului. Gândirea politică a lui Salazar ţine seama numai de realităţile organice: familia, breasla, naţiunea. Naţiunea, ca şi familia, are nevoie de un „cap coordonator, de un centru de viaţă şi de acţiune”. Şeful Statului, spune el într-o cuvântare din 10 februarie 1935, radiodifuzată pentru alegerile prezidenţiale, a încetat de a mai fi un preşedinte decorativ şi inert, devenind „un adevărat Şef al Statului, călăuza activă a naţiunii, responsabil pentru destinele sale”. Cel mai bun, pentru a împlini o asemenea înaltă funcţiune, „nu este necesarmente cel mai virtuos, nici cel cu mai mult talent, nici cel mai cult, nici cel mai puternic, nici cel mai activ, ci acela care posedă, dacă mă pot exprima astfel, media cea mai ridicată a calităţilor utile”. Dar Şeful Statului, odată ales prin plebiscit naţional, se bucură de o libertate de acţiune pe care nu o aveau vechii preşedinţi ai Republicii portugheze. El numeşte şi demite guvernul, el hotărăşte chemarea Adunărilor Naţionale. „Nu discutăm patria, adică naţiunea în integritatea ei teritorială şi morală, în independenţa ei deplină, în vocaţia sa istorică. Sunt altele mai puternice, mai bogate, poate chiar mai frumoase; dar asta e a noastră, şi niciodată un fiu nu doreşte să fie copilul altei mame. Să lăsăm filosofilor şi istoricilor distracţia de a visa asupra posibilităţilor unor altfel de aglomerări de popoare şi chiar asupra avantajelor materiale ale altor combinaţii pe care istoria nu le-a creat şl nu le-a desfăcut; pe terenul politic şi social, pentru noi portughezii de astăzi, bătrâni de opt secole, nu mai există proces care ar putea fi revizuit, dezbatere care ar putea fi redeschisă, parte de suveranitate sau bucată de pământ care ni se pare prea grea şi pe care am fi dispuşi s-o cedăm din plictiseală sau din scepticism”. Cât de departe ne aflăm de generaţia de la Coimbra, care milita pentru o uniune iberică, de un Oliveira Martins care blestema ceasul când Portugalia a hotărât să colonizeze teritoriile noi, descoperite, de atâţia ideologi şi apologeţi republicani care socoteau că s-ar putea rectifica istoria şi împinge Portugalia spre Paris, dezlipind-o de vânturile atlanticei. Salazar reda tuturor noţiunilor puse în discuţie de ideologii liberalismului – naţiune, stat, familie – o valoare absolută. Ele sunt, şi prin simpla lor existenţă devin indiscutabile. Această sete de absolut a lui Salazar este, totuşi, o sete de viaţă; căci toate ideile lui cardinale în politică se reduc la funcţii vitale şi organice. Toate conceptele lui se traduc prin câteva realităţi organice: dragostea de mamă, familia, durata creatoare. Revoluţia lui Salazar începe şi sfârşeşte printr-o totală întoarcere la lucrurile fireşti, lăsate de Dumnezeu şi validate de istorie. Cum reacţiona ţara la revoluţia aceasta inspirată şi călăuzită de un profesor universitar fără partid şi fără altă forţă în afară de încrederea totală a Preşedintelui Republicii şi a armatei? Oamenii cărora Salazar se străduise, prin noua orânduire a Statului, să le articuleze voinţa politică, sprijineau revoluţia fie prin aderenţa lor entuziastă, fie printr-o rodnică încadrare în corporaţii. Dar o mentalitate revoluţionară, un spirit cu totul nou şi creator de instituţii revoluţionare, încă nu ieşise la iveală. „Uniunea Naţională”, gruparea care se alcătuise în 1927 ca să susţină dictatura, încă nu devenise un organism dinamic şi fertil. Lumea se obişnuise cu „miracolele” lui Salazar; se obişnuise cu bugetele echilibrate, cu ordinea internă, cu prestigiul Portugaliei care creştea prodigios peste hotare, cu îmbunătăţirea necontenită a administraţiei se obişnuise chiar cu felul de a fi al lui Salazar, cu sobrietatea lui, cu cinstea lui, cu puterea lui de muncă; toate acestea nu mai constituiau pentru portughezul de rând, nici o surpriză şi aproape că nu mai aveau nici un merit. Erau lucruri care trebuiau să se petreacă aşa. El, însă, se schimba mai greu. Revoluţia îi plăcea, îi convenea – dar anevoie putea trăi revoluţionar, anevoie putea trăi în tensiunea simplicităţii pe care o predica Salazar. Majoritatea „erau cu regimul” – pentru că nu puteau tăgădui toate îmbunătăţirile făcute, nu puteau tăgădui, bunăoară, existenţa admirabilelor şosele care brăzdează de la un capăt la altul ţara, a porturilor restaurate şi modernizate, a vapoarelor nou construite, a spitalelor şi şcolilor ridicate. Toate acestea erau prea evidente pentru a putea fi tăgăduite. Dar, pe buna dreptate sunt numiţi aceşti convertiţi ai regimului – „salazarieni de poduri şi şosele”, salazarieni care au aderat în faţa operelor materiale (în deosebi şoselele) realizate de dictatură. Transformarea lor morală, aderenţa lor intimă la spiritul revoluţiei naţionale, încă nu se realizase. Numai o elită trăia cu adevărat mesajul revoluţionar al lui Salazar. Rămâne, însă, tineretul – care creşte în acest spirit. Tineretul organizat în Mocidade portuguesa, care n-a cunoscut luptele politice nici învrăjbirea dintre partide, care a fost şi este educat revoluţionar, în conformitate cu principiile salazariene. Şi către el îşi îndreaptă Salazar toate speranţele. De abia cu această generaţie tânără care se ridică – şi dacă împrejurările o vor permite-o – Portugalia va realiza în totalitatea ei şi cu toată intensitatea revoluţia începută de Salazar cu primul sau decret semnat ca ministru de Finanţe. Ceilalţi, oamenii, în fond de treabă, dar obişnuiţi cu un anumit fel de a vedea lumea şi de a valorifica viaţa – se menţineau, pasivi, în marginea revoluţiei, mulţumindu-se să repete că o „dictatură nu poate dura” şi vorbind cu melancolie despre „libertăţile” pierdute. Uitaseră haosul dinainte de 28 mai 1926, uitaseră războaiele civile care izbucneau ciclic la Rotondă, uitaseră grevele care nu se mai sfârşeau, uitaseră guvernele care cădeau în mai puţin de trei săptămâni, uitaseră corupţia întregii administraţii, uitaseră degradarea fără seamăn a vieţii publice, uitaseră asasinatele bandei lui Dinte de Aur, uitaseră revoltele marinarilor şi bombele care explodau pe străzi, şi trenuri care deraiau, şi atentatele şi rapturile şi distrugerile. „Aşa este omul: apreciază mai mult lucrurile când nu le are sau când încep să-i lipsească”, spune Salazar la 27 aprilie 1935 îmbunătăţirile materiale sau morale odată împlinite, şi trecute cele dintâi momente de surpriză, nu cântăresc mult, în general, în conştiinţa indivizilor”. Aceşti oameni sunt crescuţi exact în mentalitatea pe care se trudeşte s-o anihileze Salazar; mentalitatea demo-liberală şi, în deosebi, masonică. Tradiţia masonică şi rolul jucat de masonerie în istoria modernă a Portugaliei constituiau forţe prea puternice pentru a abdica în faţa unei revoluţii naţionale care dura abia de câţiva ani. O serie de comploturi fuseseră organizate şi încurajate de masonerie. Dar cum majoritatea burghezimii portugheze făcea parte din loji, Salazar nu îndrăznise încă să atace de front această formidabilă organizaţie secretă. De abia în 1935, în faţa unei noi conspiraţii, Salazar hotărăşte desfiinţarea masoneriei. Proiectul a fost prezentat Adunării Naţionale în aprilie 1935 şi a fost votat în unanimitate. Legea din mai 1935 cere tuturor funcţionarilor Statului, civili,şi militari, să declare în scris şi pe cuvânt de onoare că nu fac parte şi nu vor face parte pe viitor din nici o societate secreta interzisă de legile ţării. Era, poate, cea mai curajoasă revoluţie care se făcuse în Portugalia. Un ciclu istoric se închidea astfel prin legea din mai 1935. Don Carlos, Sidonio Paes şi atâţia alţii – erau în sfârşit răzbunaţi… În septembrie al aceluiaşi an, o nouă – şi de astă dată mult mai puternică – mişcare conspirativă este descoperită. Militari, comunişti şi monarhişti erau – ca de obicei – implicaţi în noul complot. Salazar se adresează ţării la 20 septembrie 1935, arătând, cu obişnuita lui francheţe, cine sunt conspiratorii şi ce vor. Atrage atenţia, de la început, că „agitaţia revoluţionară, a trecut de mult de pe planul naţional pe planul internaţional”. Instrumentele ei sunt chiar anumiţi ofiţeri care socotesc că regimul salazarian s-a depărtat de la spiritul mişcării din 28 mai. Unii din ei se revoltă împotriva preluării puterii de către unii civili. Dar Salazar le atrage atenţia că momentul lor istoric – restaurarea ordinii interne – a trecut. Mişcarea armatei continuă să se exercite pe planul politicii externe, de apărare a integrităţii patriei. Eliberând armata de grija politicii interne, spune Salazar, îi redă libertatea de a pregăti moral şi tehnic apărarea ţării… Nu toţi, însă, înţeleg.