Mircea Eliade | Salazar | O REVOLUŢIE SPIRITUALĂ

„Răul vine de departe!…”, ar fi putut spune Salazar, întocmai cum exclamase cândva Don Carlos. Dar era un rău care, cel puţin, nu mai exercita nici un miraj. Optzeci de ani de liberalism şi douăzeci de ani de demagogie republicană promovaseră o serie de concepţii şi creaseră o seamă de instituţii care, prin simpla lor durată, îşi secătuiseră substanţa şi îşi consumaseră prestigiul. Mişcarea de la 28 mai, ca şi investirea lui Salazar cu puteri dictatoriale, fuseseră revoluţii care se împliniseră în al 11-lea ceas; dar s-au împlinit după ce aproape toate formele istorice germinate de liberalism şi republicanism fuseseră consumate: („Aproape toate”, pentru că ultima etapă, comunismul, nu apucase să se realizeze în Portugalia). Norocul lui Salazar era că fusese chemat destul de târziu la guvern; după ce toate ideologiile secolului XIX avuseseră timp să rodească, după ce ciclul demo-liberal aproape îşi încheiase ultimele sale etape. Momentul era prielnic pentru o reintegrare a politicii portugheze în spiritul tradiţiei şi istoriei sale. Fireşte, pentru oamenii de extremă stângă, momentul era tot atât de prielnic pentru integrarea politicii portugheze într-un alt ciclu, supraistoric; şi nu încape îndoială că, dacă nu s-ar fi produs mişcarea de la 28 mai şi n-ar fi apărut Salazar, Portugalia ar fi cunoscut – cu sorţi de durată greu de prevăzut – o revoluţie comunistă. Era consecinţa logică, necesară, a revoluţiei începute în secolul XIX – şi care se desfăşurase într-o continuă opoziţie faţă de instituţiile tradiţionale. Revoluţia comunistă care ar fi urmat, fără îndoială, anarhiei demagogice a regimului Antonio Maria da Silva, nu ar fi fost decât o formă apocaliptică a procesului, de europenizare cu orice preţ şi de des-lusitanizare a Portugaliei, ideal visat de generaţia de la Coimbra şi de toţi fruntaşii vieţii publice din ultimii ani ai monarhismului. Cum Salazar era, însă, catolic şi naţionalist şi cum mişcarea de la 28 mai era prin esenţă o mişcare de rezistenţă naţională, momentul istoric nu putea fi folosit decât în sensul de reintegrare a politicii portugheze pe linia tradiţiei sale. Asta însemna, fireşte, nu numai o opoziţie netă faţă de comunism – ci, mai ales, o acţiune de lichidare treptată, dar eficientă a ultimelor forme care supravieţuiau, fosilizate sau degenerate, ale spiritului demo-liberal. Vorbind, la 28 aprilie 1934, despre „spiritul revoluţiei”, Salazar mărturiseşte ceea ce se putea găsi implicat încă în primele sale reforme economice şi sociale: „Dictatura Naţională, atacând de la temelie toate elementele doctrinare de dezagregare şi creând echilibrul financiar care trebuia să se afle la baza restaurării generale, vine să dea condiţii de amplă desfăşurare spiritului imanent al tradiţiei, care a făcut să se nască, să crească, să strălucească Portugalia şi care e în stare să-i dea soliditate şi perpetuitate”. Iar mai departe vorbeşte de „continuarea aceleiaşi tradiţii istorice” şi de „noua vigoare” care trebuie insuflată „ideilor şi instituţiilor care se află la temeliile sale străvechi”. Iată revoluţia care şi-o propune mişcarea de la 28 mai. Revoluţie, evident, anevoie de realizat. Şi aceasta datorită nu atât elementelor de opoziţie demo-liberale şi de extremă stângă – în majoritatea lor compromise prin guvernările anterioare – cât mai ales elementelor de dreapta, în speţă grupărilor monarhiste. Paradoxul dictaturii militare era că realizase o revoluţie „reacţionară”, suspendând Constituţia republicană şi anulând toate libertăţile şi obiceiurile instaurate de Republică – rămânând totuşi republicană. În aceeaşi situaţie paradoxală se găsea şi Salazar începându-şi opera sa de restaurare a spiritului imanent al tradiţiei portugheze. Pentru că, exact aceeaºi restaurare o proclamase şi mişcarea integralistă, restaurare culminând, însă, în abolirea republicii şi reîntoarcerea la monarhie. Salazar era silit, pentru înfăptuirea revoluţiei naţionale, să folosească ideile-forţă ale integralismului – fără ca să adere totuşi la această formulă a monarhismului lusitan. „Era silit”, este, fireşte, un fel de a vorbi. Salazar nu împrumută direct concepţiile integraliste; ajunsese, însă, la aceleaşi concluzii ca şi Antonio Sardinha, în afară de necesitatea absolută a restaurării monarhiei. Reacţiunea împotriva spiritului demo-liberal nu începuse, în Portugalia, prin Salazar, nici prin mişcarea de la 28 mai. Aşa cum am văzut, câţiva ani numai după instaurarea republicii, opoziţia morală şi politică împotriva noului regim începuse să se manifeste. Deosebirea între mişcarea de la 28 mai şi celelalte încercări anterioare de răsturnare a regimului, era că mişcarea de la 28 mai biruise, în timp ce toate celelalte eşuaseră sau se menţinuseră provizoriu la putere (cazul Sidonio Paes). Deosebirea dintre Salazar şi toţi cei care îl precedaseră, în critica instituţiilor demoliberale, era că singur Salazar avusese prilejul să-şi realizeze ideile sale sociale şi politice. Ca orientare ideologică generală, el se găsea alături de atâţia alţi „reacţionari” care criticaseră spiritul aşezărilor demo-republicane. Revoluţia pe care o urmărea Salazar nu se putea realiza cu oamenii grupărilor monarhiste decât în măsura în care aceştia renunţau să se mai considere oameni aparţinând unei anumite grupări. Cu alte cuvinte, Salazar aplica acum, la guvern, şi în folosul mişcării de la 28 mai, ceea ce propusese cu câţiva ani în urmă la Congresul Centrului Catolic, adresându-se monarhiştilor, spre folosul Centrului. Nici nu putea proceda altminteri. Dacă nu putea colabora cu oamenii vechiului regim pentru că îl despărţeau prăpăstii ideologice, nu putea, pe de altă parte, colabora nici cu naţionaliştii monarhişti ca atare, pentru că asta ar fi implicat primejduirea unităţii naţiunii; monarhiştii constituţionalişti sau integralişti erau, sau tindeau a fi partide şi Salazar nu-şi îngăduia să împartã din nou familia portugheză. Instinctul său politic îl avertiza şi de astă dată că o colaborare cu elementele partidelor de dreapta, constituţionalişti şi integralişti – cu care avea de altfel atâtea puncte ideologice comune – ar fi compromis de la început sorţii de izbândă ai unei revoluţii totalitare. Şi astfel porneşte la drum singur, având doar sprijinul armatei şi încrederea în fertilitatea politică, a revoluţiei pe care o inaugurase mişcarea de la 28 mai. Conştient că momentul istoric pe care-l trăia Portugalia îi îngăduia o transformare radicală a sufletului şi instituţiilor sale sociale şi politice, Salazar pregăteşte etapele necesare acestei transformări fără să facă apel la partidele care o prevăzuseră, o anticipaseră şi-şi construiseră programul pe această transformare integrală a vieţii portugheze. Individual, accepta şi chiar încuraja colaborarea oricărui membru al acestor grupări; dar nu accepta grupul, nu accepta trecutul unui colectiv politic oarecare. Fireşte, în afară de această raţiune profundă, Salazar mai avea şi alte motive ca să evite colaborarea cu grupările care îl precedaseră ideologic. Nu voia, pe de o parte, să-şi ia asupra-şi greşelile lor politice, pasiunile lor personale, antipatiile lor partidare. Iar, pe de altă parte, spera să le absoarbă elementele valoroase, secătuindu-le astfel substanţa spirituală, fărâmiţându-le. Îşi lua, poate, măsuri de precauţie şi împotriva unei opoziţii din partea dreptei naţionalist-monarhiste. Paradoxală la prima vedere, atitudinea lui Salazar de noncooperare cu grupările care elaboraseră programe similare de reintegrare a Portugaliei pe linia destinului său istoric, este totuşi o atitudine fireasca. Salazar voia să facă într-adevăr o revoluţie, şi ca atare trebuia să ia lucrurile de la început. Aderenţi ai vechiului regim sau adversari ai lui – erau, cu toţii oameni vechi. Luaseră o atitudine faţă de o stare de lucruri care se afla acum în disoluţie. Pro sau contra – erau totuşi legaţi între ei, prin pasiuni, printr-o conformaţie mentală similară, printr-un trecut comun. Oamenii aceştia trãiserã; revoluţionar sau contrarevoluţionar, dar trãiserã, se cristalizaseră într-o anumită structură, purtau în sufletul lor, în atitudinea lor, în limbajul lor, pecetea unei epoci care trebuia cu orice mijloc depăşită. Individual, erau oameni preţioşi, de care regimul anevoie, se putea, dispensa. Trebuiau, aşa dar, câştigaţi şi folosiţi. Dar niciodată ca partizani ai unei grupări politice, ci ca persoane; oameni care trebuiau educaţi în spiritul noii revoluţii, dezbăraţi de cuirasa primei lor formaţii politice, integraţi naţiunii istorice, iar nu unei clase sau unui partid. Aceasta era problema politică a revoluţiei naţionale; un complex proces de reintegrare, – a individului în unitatea sa socială, a colectivului în destinul său istoric, a spiritualului în câmpul său propriu de manifestare. Dar aceasta însemna a face politică – şi Salazar simte atât de imperios necesitatea de a lămuri pe colaboratorii săi şi pe şefii armatei de obligativitatea de a face politică, încât puţine săptămâni după discursul rostit în Sala do Risco, vorbeşte încă odată, la 30 iulie 1930, în faţa membrilor Guvernului şi a reprezentanţilor tuturor judeţelor din ţară, despre „Principii fundamentale ale revoluţiei politice”. Procesul de reintegrare amintit mai sus nu putea fi împlinit de la o zi la alta. Nimeni altul mai bine ca Salazar nu-şi dădea seama de caducitatea unei revoluţii pripite şi formale. E1 vedea însă întotdeauna mai departe; ştia ce vrea şi încotro se îndreaptă; intuia nevoile momentului istoric, şi dacă nu anticipa întotdeauna, lăsând ca realităţile să devină evidente pentru toţi, apoi nu obosea ca să le ajute în procesul lor de manifestare. Dar toate acestea erau validate numai cu o singură condiţie: ca mişcarea de la 28 mai să devină o revoluţie naţională. „A reduce, aşa cum am văzut, spune el în cuvântarea de la 30 iulie 1930, mişcarea care a instaurat dictatura la o „conspiraţie de cazarmă” pentru ca clasa militară să poată folosi uzufructul puterii, înseamnă a ignora raţiunile profunde ale neliniştii generale, tendinţele timpului nostru, toate slăbiciunile, abdicările, insuficienţele puterii publice, care stau la temelia a ceea ce s-ar putea numi criza statului modern…” O nouă ordine e în curs de alcătuire pretutindeni în lume. Pentru Portugalia, principiile fundamentale ale noii ordini sunt: naţiunea; Statul – „care trebuie să fie atât de tare încât să nu mai aibă nevoie să fie violent”; Puterea Executivă – „exercitată de şeful Statului, cu miniştrii numiţi liber de către el, fără să depindă de nici un fel de indicaţie parlamentară”; şi familia – adevărata unitate organică. „Liberalismul politic al secolului XIX ne-a creat cetãþeanul, individ dezmembrat de familie, de clasă, de profesiune, de mediul cultural, de asociaţia economică, şi i-a dat, ca să-1 exercite în voie, dreptul de a interveni în constituirea Statului”. Dar acest „cetăţean” e o abstracţiune. Adevărata realitate e familia, „celulă socială ireductibilă, nucleu originar al cătunului, al municipiului şi, deci, al naţiunii”. Insul se valorifică şi e creator în cadrul familiei şi al asociaţiei profesionale. „Se abandonează o ficţiune – partidul – pentru a clădi pe o realitate, asociaţia”. Pentru întâia oară de când i s-a încredinţat ministeriatul Finanţelor, Salazar vorbeşte despre corporaţii, mărturisind astfel consistenţa gândirii sale politice; căci, aşa cum am văzut, în nenumărate conferinţe ţinute în cercurile catolice, Salazar afirmase cu mulţi ani înainte necesitatea de a construi Statul întemeindu-se asociaţii profesionale. În rezumat, „voim să construim Statul social şi corporativ în strânsă corespondenţă cu constituţia naturală a societăţii. Familiile, cătunele, municipiile, corporaţiile unde se află toţi cetăţenii, cu libertăţile lor juridice fundamentale, sunt organismele alcătuitoare ale naţiunii, şi, ca atare, trebuie să intervină direct în constituirea Corpurilor supreme ale Statului: iată o expresie, mai fidelă ca oricare alta, a sistemului reprezentativ”. Aceasta este cea dintâi formulare a principiilor care vor sta la temelia noii Constituţii portugheze din 1933. Principii, după cum se vede, revoluţionare – pentru că nu ţin seama de nici unul din conceptele politice şi morale ale vechiului regim, – cetăţean, libertate, partid, parlamentarism etc. „Noi am învăţat prin raţionament şi am verificat prin experienţă că nu e posibil să construim pe acest concept – libertatea – un sistem politic care să garanteze efectiv libertăţile legitime individuale şi colective; dimpotrivă, am văzut că se apărau în numele său – şi chiar cu oarecare logică, domnilor! – toate opresiunile şi toate despotismele. Noi am văzut că adularea maselor prin crearea „poporului suveran” nu a dat poporului, ca agregat naţional, nici influenţă în mersul treburilor publice, nici ceea ce poporul – suveran sau nu – doreşte mai mult, (adică): de a fi bine guvernat.” Noi vrem să fim mai eficienţi, – mărturiseşte Salazar – mai adevăraţi în politica pe care o facem. Mai adevăraţi – adică mai aproape de realităţile vieţii sociale, dezbăraţi de miturile demo-liberale, eliberaţi de sistemele politice create în vid, construite pe abstracţiuni. Dar aceasta nu se poate împlini decât având puterea, păstrând-o şi folosind-o cu pricepere ca cel mai sigur instrument al revoluţiei naţionale. „A smulge puterea din mâinile clientelelor partidelor; a pune pe deasupra tuturor intereselor interesul tuturor – interesul naţional; a face Statul inaccesibil cuceririi de către minorităţile îndrăzneţe şi a-l păstra în permanent contact cu necesităţile şi aspiraţiile ţării; a organiza naţiunea, de sus în jos, cu diferitele manifestări ale vieţii colective, de la familie la corpurile administrative şi la corporaţiile morale şi economice, şi a integra acest tot în Stat – care va deveni astfel expresia sa vie – asta înseamnă a face reală suveranitatea naţională”. Toate acestea rămân însă lucruri moarte dacă ele nu corespund unei necesităţi istorice şi nu sunt trãite de cei care participă la alcătuirea noii ordini. Nu e suficient să fie acceptate de inteligenta noastră, spune Salazar, ci trebuiesc „simţite, trăite, executate”. A activa politic înseamnă, pentru Salazar, a trăi conştient şi a executa indicaţiile momentului istoric. Dar aderenţa la acest moment istoric nu poate fi numai intelectuală; ca să rodească, e nevoie de o participare totală a fiinţei umane. Anevoie s-ar putea clădi ceva fără „o revoluţie mentală şi morală care să aibă loc în portughezii de azi, şi fără o atentă pregătire a generaţiilor de mâine”. În aceste două desiderate – revoluţia mentală şi morală a contemporanilor, pregătirea tinerelor generaţii – se găsesc formulate condiţiile de succes ale revoluţiei salazariene. Pe ce se putea bizui el ca să le poată pune în aplicare? În nici un caz pe armată, a cărei misiune era de a garanta ordinea internă şi continuitatea regimului. De asemenea, Salazar nu putea aştepta nimic efectiv de la oamenii vechilor partide politice. Convertirea lor la revoluţia naţională era posibilă, şi chiar de dorit, dar numărul celor cu adevărat convertiţi nu putea fi decât foarte modest. Începând însă renaturalizarea (dacă ni se îngăduie un asemenea barbarism) vieţii publice portugheze, aştepta să vadă adunându-se în jurul lui oameni noi, oameni care până atunci nu avuseseră prilejul săşi mărturisească voinţa lor de a participa la istorie. O masă considerabilă, alcătuind până mai deunăzi majoritatea amorfă a ţării, trăind în marginea vieţii politice, acceptând reformele ca şi contrareformele cu aceeaşi indiferenţă şi pasivitate – se putea transforma în cea mai autentică armată revoluţionară. Ea trebuia, însă, ajutată să-şi spună cuvântul. Căci, de la cea dintâi Constituţie liberală Portugaliei masa aceasta se păstrase în marginea istoriei. Istoria modernă a Portugaliei au făcut-o anumite grupări politice şi anumiţi intelectuali, nutriţi de idealuri străine, obsedaţi de transformări himerice. De când o mână de doctrinari şi revoluţionarii portughezi hotărâseră omogenizarea Portugaliei, marea majoritate a neamului se mulţumise să suporte experienţele lor, visurile lor, extazele lor. Portugalia devenise monarhie constituţională, devenise apoi republică, şi ar fi putut deveni republică sovietică, fără ca această masă amorfă să ştie şi să participe la toate aceste revoluţii. De un secol, istoria fusese confiscată de o mână de oameni care voiau cu orice chip să devină altceva decât erau. Salazar – ca mai înainte de el, integraliştii – îşi dădea seama de sterilitatea acestei imitaţii. „De câte ori am voit să fim noi, iar nu alţii, am fost constructivi şi creatori, nu numai înăuntrul frontierelor, dar şi în lume”, mărturiseşte el mai târziu (27 aprilie 1935). Această imitaţie nu numai că sterilizase geniul creator portughez, dar ţinuse în marginile istoriei aproape totalitatea naţiunii. Reântorcându-se acum la matcă, restaurând instituţiile tradiţionale, create şi validate de opt secole de istorie – Salazar se aştepta ca neamul întreg să-şi poată arăta obrazul şi să-şi poată manifesta voinţa lui în viaţa publică. Problema politică a regimului era, aşa dar, următoarea: să alcătuiască astfel noua aşezare a naţiunii încât minorităţile care până acum, în virtutea politicii de partide, rezumau prin activitatea şi opiniile lor viaţa publică a Portugaliei, să-şi recapete locul lor firesc – îngăduind majorităţii populare să-şi aleagă propriile sale instrumente de guvernare. Salazar ştia prea bine că oamenii vechiului regim vor continua să cârtească şi să saboteze opera revoluţiei naţionale, oricâte realizări ar însuma aceasta. Împotriva actelor lor de sabotare, regimul se apăra prin dictatură – căci „forţa e absolut indispensabilă în reconstruirea Portugaliei” (28 mai 1932). Împotriva criticilor şi cârtirilor, nu e nimic de făcut – şi nici nu e nevoie să se facă ceva. Singura preocupare a lui Salazar era ca la această „opinie publică” în veşnică opoziţie să se adauge treptat şi intensiv glasul acelor „grupări fireşti” care până atunci nu putea răzbate şi nu se putea face auzit. Salazar ştia prea bine că „opinia publică” a unei ţări nu reprezintă sentimentele autentice ale acelui neam. Sunt glasurile unor oameni care nu vorbesc decât în numele lor, dar care prin simpla întâmplare că glasurile altora nu se aud, pot fi abuziv considerate ca reprezentând majoritatea. De aceea, nu-l interesează obiecţiile şi protestele celor care alimentau opoziţia regimului, nu pentru că ar fi avut anumite obiecţii de făcut, ci pur şi simplu pentru că doreau cu tot dinadinsul să-şi recapete privilegiile şi dreptul la haos pe care-l cuceriseră în regimurile trecute. Încearcă, însă, prin noua aşezare a Statului să dea posibilităţi de manifestare unor cât mai numeroase „grupări fireşti” ale societăţii portugheze. Salazar ştia, din lunga lui experienţă a cercurilor catolice, că există considerabile nuclee sociale care nu contribuesc la aşa zisa „opinie publică”. Ştia de atâtea familii muncitoare, de atâtea asociaţii modeste, de oameni care-şi văd de treabă, de societăţi care se îndeletnicesc cu educarea tineretului, de grupări profesionale, de opere de binefacere, – în care zeci de mii de portughezi continuă să muncească neîncetat, fără ca „opinia” lor să fi fost înregistrată până atunci de cafenelele şi redacţiile Capitalei. Portugalia e o ţară de plugari şi pescari – şi glasul acestor plugari şi pescari nu se auzise până atunci în oraşe, în, pieţe publice. Zeci de mii de Portughezi străbăteau oceanele, schimbând mărfuri, înflorind ţinuturi noi, adunând bogăţii în colonii – dar glasul acestor oameni vrednici nu colaborase la alcătuirea „opiniei publice” portugheze. Pe aceşti oameni se sprijină Salazar şi de la ei aşteaptă dinamizarea şi sporirea revoluţiei naţionale. Dar, în acelaşi timp, ştie că nu-şi poate face prea mari iluzii. Trebuia să treacă mulţi ani pană când asemenea grupări să-şi uite complexele de inferioritate însămânţate şi nutrite de un secol de liberalism, să se înveţe cu noile rânduiri, să prindă curaj, să-şi articuleze dorinţele, să-şi gospodărească Statul. Vorbind despre revoluţia mentală şi morală a contemporanilor şi despre pregătirea generaţiilor de mâine, Salazar îşi mărturiseşte încă odată coerenţa sa cu sine. E adevărat că aceste două preocupări – revoluţia spirituală şi importanţa tineretului – se întâlnesc pretutindeni în lumea contemporană, ele alcătuind dominanta momentului istoric. Dar în acelaşi timp ele corespundeau vocaţiei de totdeauna a lui Salazar. Totdeauna Salazar a crezut în primatul spiritualului, şi întreaga lui viaţă şi-o închinase educaţiei, pregătirii morale şi mentale a tineretului. Acest om care visase să fie preot în Santa Comba şi devenise profesor la Coimbra pentru că se convinsese că funcţia de pedagog e mai urgentă lumii moderne şi tot atât de grea ca şi a sacerdoţiului – avea acum putinţa să-şi împlinească vocaţia de pe treapta de conducător al vieţii publice. Evident, dictatura militară nu făcuse apel la el ca la un reprezentant al spiritualului – ci pur şi simplu ca la un expert financiar. Dar Salazar avusese destul geniu politic ca să devină indispensabil şi să-şi convingă colaboratorii de necesitatea unei revoluţii totale. Ştiind prea bine ce vrea şi încotro se îndreaptă, nu se grăbea în confiscarea puterii în mâinile sale. Ştia că ea îi va fi dată fără s-o ceară. Ştia că, clădind întotdeauna pe adevăr şi pe sinceritate, lucrând la lumina zilei, va deveni tot mai necesar şi i se vor încredinţa tot mai total frâiele conducerii. Dar nu asta îl interesa – puterea în sine – ci câmpul de activitate tot mai larg pe care-l câştiga pentru realizarea idealului său politic, care era, cum am văzut, prin excelenţă un ideal spiritual. Salazar avea marele privilegiu de a putea vorbi despre primatul spiritualului după ce se dovedise în ochii tuturor un financiar desăvârşit şi un om politic de mare clasă. Nu vorbea, de altfel, despre un vag climat al spiritualului, despre anumite nostalgii personale – ci se revendica tradiţiei spirituale a Portugaliei, care era creştină, latină şi europeană. Educaţia religioasă nu-l îndepărtase de lume: dimpotrivă, îl ajutase să descopere valoarea sacră a vieţii sociale. Structură antimistică, Salazar nu şovăise să afirme că şi „Statul participă într-un anumit fel la absolut”, iar mai târziu va defini Statul ca „o gândire în acţiune”. Reintegrarea naţiunii portugheze pe linia destinului său istoric implica nu numai reîntoarcerea la unităţile organice (familia) şi sociale (breslele), ci şi valorificarea vieţii în spirit creştin. De nenumărate ori revine Salazar în cuvântările sale asupra acestei teme fundamentale: numai o viaţă spirituală autentică şi fertilă garantează ordinea politică, echilibrul social şi progresul economic. Nu se sfieşte să afirme că chiar corporaţiile nu au un scop exclusiv economic ci o finalitate spirituală (26 mai 1934). Nimic nu poate dura, pe nici un nivel al realităţii sociale, dacă spiritul nu e prezent şi activ. Vorbind la 27 aprilie 1935 despre realizările Guvernului, spune: „Garanţia supremă a stabilităţii operei întreprinse se afla tocmai în reforma morală, intelectuală şi politică, fără de care îmbunătăţirile materiale echilibrul financiar şi ordinea administrativă ori nu se puteau realiza, ori nu puteau dura”. Dacă totul se descompune în lumea modernă, dacă nimeni nu mai crede în cuvântul vecinului, asta se datoreşte minciunii, scrie Salazar. „Criza morală, mai mult chiar decât criza materială, nefericeşte lumea” (27 aprilie 1935). „Morala trebuie să însufleţească şi să dea conţinut oricărei acţiuni umane” (10 februarie 1935). „Nu putem ierta Statului care ne-a precedat, două grave crime: a obliterat în conştiinţe sentimentul naţional; a separat de funcţia guvernării, politica – şi de una şi alta, morala” (ibid.). Setea aceasta de spiritualitate nu are, în concepţia lui Salazar, nimic excepţional. Ea corespunde unei nevoi fundamentale a omului, nevoia de credinţă – „fântână nesecată a vieţii spirituale” – nevoia de absolut. Salazar nu se sfieşte să vorbească într-un discurs politic despre Dumnezeu şi despre credinţă, pentru că, înainte de toate, vrea să fie sincer faţă de sine însuşi – şi el e un filosof care crede în Dumnezeu – iar cuvântarea lui e adresată portughezilor ca atare, nu omenirii în general; şi pentru Salazar, portughezii sunt ei înşişi întru cât ţine seama de structura lor spirituală şi tradiţia lor, prin excelenţă creştină. Evident, mărturisind întotdeauna adevărul, neascunzând greutăţile şi obstacolele, amintind că omul real este cu totul altceva decât cetăţeanul ideologiilor liberale, cerând necontenit eforturi şi jertfe, neîncurajând nici o comoditate şi nici un compromis – opera lui Salazar nu era întotdeauna pe placul tuturor. „Nu ascund nici nu diminuez dificultăţile acestei politici care nu exploatează pasiunile şi se adresează calităţilor celor mai nobile ale oamenilor” (27 aprilie 1935). Dar el nu avea vocaţia unui dictator care ştie să însufleţească masele şi să le constrângă dezlănţuind pasiunile tari. Nu făcea apel la sentimentele vehemente. Discursurile sale cele mai răscolitoare erau întotdeauna îndelung meditate, cuviincios scrise şi citite cu acelaşi glas profesoral. „Profesor desţărat în politică, am făcut din guvernare un zel de magisteriu, făcând necontenit apel mai ales şi în pofida tuturor la forţa şi nobleţea spiritului”, mărturiseşte el la 28 ianuarie 1934, adresându-se unei Asociaţii Şcolare. „Profesor desţărat în politică”, dar rămânând totuşi profesor, refuzând să-şi trădeze vocaţia lui de a învăţa pe alţii, de a creşte, de a educa. Salazar n-a abdicat niciodată de la seriozitatea şi onestitatea profesorului. A continuat să spună adevărul cu aceeaşi probitate, şi-a păstrat vocabularul precis, aspru, ştiinţific, n-a renunţat la nici una din credinţele sale fundamentale, n-a împrumutat nici una din superstiţiile omului politic. Miracolul nu este că un asemenea profesor, care nu voia să abandoneze nici una din severităţile carierei sale, a avut totuşi succes în câmpul politic – miracolul este că s-a îngăduit unui asemenea profesor să activeze, cu puteri de dictator, în politică. În fond, aşa cum a mărturisit-o deseori Salazar, ideile sale politice naveau nimic extraordinar; multe din ele mai fuseseră formulate, câteva fuseseră puse în aplicare în alte ţări. Extraordinar este faptul că un om care-şi mărturiseşte credinţa în asemenea idei este chemat totuşi să devină dictatorul unei ţări – fără să aibă în jurul lui o mulţime şi un mit care să-l impună, fără să dispună de nici una din magiile stăpânitorului de mase, fără glas de tribun, fără gesturi sublime, fără inspiraţie profetică. Într-adevăr, ce sunt cuvântările lui Salazar – texte îndelung meditate, calm scrise, moderat rostite – pe lângă neistovita oratorie a unui José Antonio de Almeida? Cum îndrăznea acest cărturar să vorbească maselor cu acelaşi lexic şi acelaşi timbru cu care vorbise studenţilor de la Coimbra, maselor portugheze care fuseseră ani de-a rândul dinamizate, posedate, isterizate de verbul frenetic al lui José Antonio de Almeida?!… Şi cu toate acestea, Salazar, îndrăznea să rămână el însuşi: un dictator care nu uita că este portughez, creştin şi profesor; un dictator care-şi considera dictatura ca un „sacrificiu” adus neamului său, ca o „cruce pe care anii o fac tot mai grea” (9 decembrie 1934). N-a înţeles să facă politică altfel decât îl îndemna cugetul său. A pus totdeauna în frunte realităţii în care credea: Dumnezeu, întâietatea spiritului, Portugalia, familia. Dictator fără voie, a făcut din dictatură ceea ce făcuse până atunci din profesorat: un instrument de desăvârşire morală şi intelectuală a tinerelor generaţii. Era revoluţionar nu pentru că devenise şeful unui regim politic, ci pentru că fusese întotdeauna un revoluţionar. Întotdeauna – de când descoperise familia ca element indisolubil al societăţii, iar nu individul; de când se convinsese că ideologiile liberale sau socialiste sunt ineficiente pentru că nu sunt adevărate, pentru că sunt construite pe abstracţiuni; de când îndrăznise să vorbească despre rostul credinţei creştine, într-o ţară ai cărei conducători făgăduiseră să „stârpească” creştinismul în două generaţii; de când îndrăznise să afirme că lucrurile mici şi bine făcute sunt singurele care pot schimba faţa lumii; de când nu se sfiise să apară cu manuscrisul conferinţei sale în faţa auditorului, începând să vorbească o portugheză simplă, robustă, pe alocuri aspră, dar întotdeauna precisă, ducând până la exces respectul pentru nuanţa exactă. Această limbă a lui Salazar este ea însăşi un act de „reintegrare” în tradiţia clasică a Portugaliei; pentru că, fără să cadă în preţiozitate, este o limbă pe care contemporanii nu o mai auziseră de mult, de când interveniseră în viaţa publică retorii şi jurnaliştii. Salazar se reîntoarce la proza vârtoasă de la începutul secolului XIX, pe care o scriau şi o vorbeau oamenii deprinşi cu aspectul cuvântului, oameni care se trudesc întotdeauna să exprime ceea ce gândesc. Fără îndoială, proza lui Salazar a provocat la început nedumerire, aşa cum provocaseră ideile lui, stilul lui de viaţă, sobrietatea lui, tăcerile lui, lipsa lui de luxurie, de emfază, de veselă ironie. Un om care nu făcea spirite, nu putea fi inteligent; un om care nu vorbea, nu putea fi simpatic; un dictator care cerea economii, nu putea avea geniu politic. Nedumerea, exaspera – dar el continua să-şi vadă de treabă. Ştia ce vrea şi încotro merge: adică, ştia că, în cele din urmă, realităţile vor deveni evidente pentru toţi. Revoluţia avea nevoie, înainte de toate, de continuitatea regimului; de aceea Salazar a continuat să creadă în dictatură şi s-o susţină. Nu numai pentru că el şi colaboratorii săi puteau lucra mai eficient; ci şi pentru că nu se îndoia că această continuitate pe care o garanta dictatura, va îngădui procesului istoric să se desfăşoare în voie, făcând, evidente pentru toţi realităţile întrezărite şi anunţate de el. Creştin, bun portughez şi profesor, aşa cum era când fusese chemat să echilibreze bugetul ţării, aşa a înţeles să facă revoluţia naţională: pe primatul spiritualităţii creştine, pe tradiţia latină şi lusitană. Îl ajuta, cum am văzut, momentul istoric, care lichidase formele demo-liberalismului şi nu îngăduia decât două orientări: spre comunism sau spre o reintegrare în tradiţia raţională. Dar structura morală a lui Salazar contribuie mult în afară de geniul său politic, la fructificarea acestui moment istoric. Pentru că Salazar avea o structură morală care nu admitea nici un fel de compromis spiritual cu lumea veche. Era un om obişnuit să spună adevărul întreg şi din partea lui nu se putea nimeni aştepta la nici o tranzacţie. Lumea veche se afla în descompunere, şi nu înţelegea să păstreze nimic din ea; nici agreabilele iluzii, nici comodităţile teoretice, nici atitudinea ironică faţă de viaţă, nici pesimismul elegant, nici sterilitatea morala. „M-am trudit pe cât am putut să smulg din viaţa naţională preocupările meschine, lucrurile mărunte fără valoare reală, şi să-i dau orizonturi largi, demnitate, elevaţie, nobleţe. Am luptat să înlocuiesc tristeţea decadenţei şi spiritul luptelor intestine, cu iubirea de pământ şi de oameni, cu bucuria vieţii sănătoase, cu vigoarea portugheză, cu măreţia naţiunii” (29 iulie 1933). „Tristeţea decadenţei” era climatul moral al Portugaliei de la începutul veacului, în care rodiseră toate deznădejdile şi autoflagelările poeţilor, toate viziunile mohorâte ale romancierilor, toate apologiile pesimismului şi nihilismului pe care le urziseră generaţia de la Coimbra şi celelalte centre de fosforescentă invectivă din a doua jumătate a secolului trecut. Dar toate aceste lucruri frumoase, triste şi inutile – erau acum lucruri moarte, aparţineau unui ciclu care se încheiase. Portugalia trăia acum un alt moment, o altă revoluţie, care începea printr-o reîntoarcere la lucrurile vii, simple şi fundamentale. Într-o ţară de leneşă reverie, muzicală pierdere de timp – Salazar muncea 16 ore pe zi, şi îi îndemna, îi silea, pe contemporanii săi să muncească. Fără muncă, spune el, „oamenii ar muri de plictiseală într-o atmosferă de viciu” (26 mai 1936). „Viaţa e serioasă”, le aminteşte el altădată (28 aprilie 1934). Asta nu înseamnă, evident, „tristeţe, pesimism, descurajare”. Înseamnă, pur şi simplu, că „lucrurile serioase trebuiesc tratate cu seriozitate”. Iar revoluţia este un lucru serios. „Iată de ce micile conspiraţii făcute în treacăt, planurile revoluţionarilor şomeri, proiectele care dau fericirea şi belşugul prin simpla lor publicare în Monitorul Oficial şi ministerele amicilor, combinaţiile rudelor, împărţirea locurilor, crearea haosului de unde vor ieşi apoi, spontan, ordinea şi lumina – iată de ce toate acestea se petrec în marginea realităţilor naţionale şi nu pot fi altceva decât jocuri infantile, mici tragedii familiare, sub ochiul vigilent al părinţilor”. Salazar cerea seriozitate până şi de la adversarii săi politici, care credeau că pot răsturna un regim revoluţionar prin simple conjuraţii de cafenea… „Să privim calmi, dar cu fermitate, dezorientarea actuală să punem în apărarea interesului colectiv aceeaşi energie şi hotărâre pe care alţii o pun în interesul grupului sau partidului lor”, sfătuise cândva Salazar (30 decembrie 1930). Acest îndemn la calm şi fermitate revine ca un leit-motiv în cuvântările sale. Sunt virtuţi virile, latine. Sunt, mai ales, virtuţi tinereşti. „Negarea, indiferenţa, îndoiala, nu pot fi izvoare ale acţiunii – şi viaţa e acţiune”, se adresează Salazar tineretului (28 ianuarie 1934). Şcoala trebuie să cultive în noile generaţii „orgoliul şi gloria de a suferi”. Şi, cu obişnuita lui francheţe, adaugă: „Timpurile devin din ce în ce mai aspre… Vă spun că sunteţi generaţia sacrificată, generaţia care trebuie să răscumpere…” Un ciclu istoric se încheie, asemănător ciclului încheiat prin cucerirea Romei de către barbari. Şi atunci au fost oameni care „nu-şi puteau imagina viaţa în viitorul care începea şi credeau că sfârşitul Imperiului Roman însemna sfârşitul, civilizaţiei sale şi că după asta nu putea urma decât apusul lumii”. Acelaşi lucru s-a întâmplat când turcii au cucerit Constantinopolul, când regalitatea a biruit nobilimea, când s-a pus capăt sclavajului; contemporanii au crezut în prăbuşirea lumii. „Şi, de fapt, lumea se prăbuşea; nu lumea exterioară – oamenii şi planeta – ci lumea iluziilor noastre, a dorinţelor noastre a intereselor, egoismelor, obiceiurilor, sentimentelor, poziţiilor, ideilor noastre, a relaţiilor noastre cu semenii. S-a spus şi s-a repetat că asistăm la una din marile cotituri ale istoriei: asistăm, realizăm transformările sociale din care va naşte o lume nouă. O facem cu mâinile noastre, fără să luptăm împotriva curentului, dar toţi vedem că opera se desăvârşeşte în lacrimi, în sacrificii, în suferinţe de tot felul dar mai ales morale. Timpurile liniştite ale vieţii uşoare, ale ideilor pe care nimeni nu le contesta, ale ordinii pe care nimeni nu o turbura, ale afacerilor curente, ale muncii asigurate şi până şi ale odihnei asigurate – timpurile acestea s-au dus…” Admirabilă pagină de filosofie a istoriei şi de etică virilă. Niciodată Salazar n-a vorbit cu mai multă însufleţire ca în această cuvântare adresată tineretului. Se ghiceşte emoţia educatorului hotărât să nu ascundă niciodată nimic tinerilor pe care-i pregăteşte pentru viaţă, vorbindu-le deschis despre lupta grea de răscumpărare pe care le-a sortit-o destinul în această „mare cotitură a istoriei”. Salazar se fereşte, ca întotdeauna, să vorbească despre bucuriile biruinţei, despre recompensele revoluţiei victorioase. Ca de obicei, face apel la virtuţile virile, la „bucuria de a învinge marile obstacole”, la mulţumirile severe ale muncii bine înfăptuite. Este o concepţie bărbătească, soldăţească, romană a existenţei; pasiunea calmă de a-şi face datoria, de a trai vertical, de a accepta cu seninătate destinul, fără a cere recompense, fără a nădăjdui odihna. Aceste virtuţi trebuiesc cultivate şi promovate în tineret, nu numai pentru a-l pregăti mai eficient pentru momentul istoric care i-a fost sortit, dar şi pentru a asigura înfăptuirea totală a revoluţiei. „Astăzi, ca şi altădată, se cere spirit tânăr pentru a face revoluţia naţională” se adresează Salazar cu alt prilej şcolarilor portughezi (14 august 1935); „şi spiritul tânăr se întâlneşte mai uşor în tineri decât în bătrâni”. Deşi sunt bătrâni cu spiritul mai tânăr decât tinerii, adaugă cu bună dreptate Salazar. Nu putea uita că revoluţia se datoreşte în parte generalului Carmona; nu numai pentru că a ştiut la vreme să-şi asume toate răspunderile, ci mai ales pentru că n-a şovăit, când împrejurările au cerut-o, să încredinţeze puterea lui Salazar.