Unui gazetar care cerea sã fiu spânzurat
Vrei sã mã spânzuri, vasãzicã?…
Când te-am citit, în adevãr,
Îþi dau cuvântul cã de fricã
Mi s-a zbârlit un fir de pãr!
Cum? þi-a venit aºa, deodatã,
Netam-nesam?
Pãreai un om cu judecatã —
La asta nu mã aºteptam.
Te-ai supãrat ºi-þi pare rãu
Cã-s încã viu?
Pãcat cã eºti de la Tazlãu,
Pãcat cã trebuie sã-þi scriu!
Dar asta-i datoria mea:
Sã dau cu zacherlinã-n proºti.
Talent avem — o recunoºti.
Atunci, pãzea!
Pãzea, sã nu dai de ruºine,
Sã nu te strâng într-un sonet.
Sã nu te spânzur eu pe tine
De-un epitet!
Pãzea, cã muza mi-i fecundã
ªi când te-oi prinde nu te scap:
Cu ºapte rime pe secundã
Îþi dau la cap!
Pãzea, sã nu te-aºtern pe-o filã
ªi-n roca unui vers masiv
Sã te-ncrustez definitiv
Ca pe-o fosilã!
Pãzea, sã nu-þi înfig în coastã
O epigramã ca un cui.
Sã-þi sparg în cap o odã proastã,
Sã faci cucui!
Sã nu-þi arunc în ochi o stanþã
Cu versuri mici,
Sã nu te ard de la distanþã
C-un hexametru ca un bici!
ªi-apoi, în hazul galeriei,
C-un vers subþire ca un ac,
Pe frontispiciul Veºniciei
Sã te fixez ca pe-un gândac!
