Traian Ulpie aşezând deci romani lăcuitori aici şi puind capete şi otcârmuitori romani toatei Dachii (însă nu craiu, ci numai voievozi, precum şi pentr-alte ţări supuse ale lor era, den crăie ţinut mai mic, făcând-o), s-au întors, şi iar la Dunăre viind, acolo de céia parte au făcut Nicopoia, precum şi alţii istoresc, şi Bonfinie într-a trea decadă, a adoaoăi cărţi a lui, carele aşa scrie: “Necopoi doao sunt, una mare, alta mică să chiamă; cea mare dincolo de Dunăre, cea mai mică dincoace. Şi cea mare Traian, cea mică Adriian au zidit, în pomenirea supunerii acestor Ţări” (săvai că şi Bonfinie dintr-a altor scriitori zise, zice şi el). Însă acel Adriian, ce să zise că au făcut şi el cea mai mică Nicopoe, care, dupre zisele acestor istorici, îm ăiî pare să fie ce-i zic astăzi Turnul, carele dincoace de Dunăre împotriva Nicopoii iaste; acela dară era nepot lui Traian, de nepot, căruia aşa-i era numele: Publie Eliu Adrian, carele dupe Traian el au stătut împărat. Ci dar de crezut iaste că, vrând ale unchiu-său fapte şi lucruri să le mai întărească încă şi să le păzească, şi acea Nicopoe au făcut, şi altele au mai întărit şi au ţinut pen multe locuri, şi la Roma, cum să véde. Om foarte învăţat, înţelept, bun şi ostaş mare era, precum şi în viaţa acestui împărat câţi o scriu, să véde pe larg, cum au fost de vrédnică şi de mare.
De acolo apoi sculându-se Traian, iară cu mare putére, cătră părţile Răsăritului s-au dus, precum puţin mai sus am semnat, unde şi pre arméni şi pre parti pănă la Arvile au supus. De acolo iară câtvaşi trecând, iarăşi, gătindu-se bine de oştire, au mersu, cătră Asiria, împotriva ovreilor, carii rădicase cap împotriva romanilor ce să afla la Eghipet, la Chiriiani şi la Chipru, carii zic că au fost ucis ovreii pănă la 40.000 de oameni, şi nu numai atât au făcut, ci şi carnea ucişilor au mâncat şi cu sângele lor pe obraz s-au uns. Această dară crudă şi vrăjmaşă obrăznicie şi cutezare a ovreilor au făcut pe Traian de cu mare putere au mers asupra lor, ca să potolească acea răzmiriţă şi să-i pedepsească.
Miră-să însă mulţi acea sculare a ovreilor şi grozăvie ce făcuse şi romanilor, şi creştinilor, câtora să aflase atuncea într-acéle părţi, de-i ucisese aşa, ce îndrăznire şi nesfiială să fie fost? Că iată, de la Tit-Vespasian, dintr-al doilea an al împărăţiei lui pănă la al optsprăzéce, adecă a lui Traian ce era atunci, numai ce trecuse ani 34, şi nu să domiriia nici şi-aducea aminte ce păţise; că atuncea ei iar sculându-se şi rădicând cap, au mers asupra lor acel împărat Tit, fiind de la Hristos ai 72 şi, ocolind Ierusalimul şi cetatea, o au fărămat, şi bisérica cea mare ce avea atuncea ovreii o au ars şi o au stricat, şi au tăiat atuncea romanii mai mult ovreii de 300.000 de ovrei, cum pe larg istoriile dovedesc. Ci dar cu acéia nu să îndestulise, ci şi în scurta vréme acéia iar ca acélea scornise şi făcuse, cum mai sus s-au zis. Ci poate-fi, cum zice şi Carion în cronica lui în Viaţa lui Vespasian, unde mai pe lat cevaşi acéstea istoréşte; că fiind de la Dumnezeu să paţă, cei ce sunt vrăjmaşi lui, cum era ei lui Hristos domnului şi Dumnezeului nostru, acéstea spre pieirea lor le întărâta şi le făcea, ca să se răscumpere desăvârşit sângele cel nevinovat al spăsitoriului lumii, ce pe cruce l-au vărsat nelegiuiţii ovrei.
Într-acéia deci gătindu-se Traian şi spre acéia vrând a să porni să meargă, boala idropiii viindu-i, şi pănă la Chilichia mergând, acolo au murit, împărăţind ani 19 şi 6 luni.
Acéste trei mai mari oştiri făcând el cât au împărăţit, adecăte al dachilor, cum s-au zis, al arménilor, al parthilor şi acesta al ovreilor, de ar fi mai trăit, l-ar fi săvârşit, afară de altele multe ce mai mici le socotiia şi afară din câte mai nainte de a fi împărat, nenumărate războaie ce au făcut, trimiţându-se încolo şi încolo hatman mare au serdariu, cum îi zicem, şi mai nainte şi împărăţind Nerva cel Bun, dirept şi milostiv împărat şi cătră creştini blând, şi făcătoriu de bine, carele pe Traian, dupre dânsul a împărăţi el l-au ales şi l-au lăsat în scaunu-i.
Însă moartea lui Traian au zăticnit atunce oareceşi vrémea de au mai zăbovit acea oştire pănă a mérge la acei ovrei, iar nu că doară au rămas lucrurile aşa lăsate şi îngăduială s-au dat acelor hicléni ovrei, ca deprinzându-se cu d-acélea, să rămâie în nărav.
Ci iată Eliu Adrian, nepotul de nepot al lui Traian, cum s-au zis, stând dupre dânsul împărat, şi trecând oareceşi vréme până a-şi tocmi altele ale împărăţiei, fiind proaspăt împărat, că era destule turburate, atuncea mai vârtos în Asiria, începute de Traian unchiu-său fiind. Deci numaidecât spre acel războiu s-au gătit. Săvai că zic că pănă a mérge el încă acolo însuşi, den Britania chiemând pre un Iulie Severvoievod, ostaşi foarte vrédnic, l-au trimis în Siria, ca să mai potolească aceea turburare şi gâlceavă ovreiască, ci nici acela n-au cutezat bătaie mare să facă cu acei preaîndrăzneţi tâlhari, ci au lungit războiul, între care vréme puterile ovreilor să mai întărise.
Aşa deci apoi, Adrian mergând în Siria cu mare şi tare gătire, luund multe alte coştéie şi stricându-le, apoi au mers de au ocolit cetatea carea-i zicea Veturon, trei ani şi şase luni bătând-o, fiind tare şi cu mulţime de oameni păzită, cum zice Carion. Acolo mulţi deci în bătaie pierind, şi mai mulţi de foame şi de ciumă murind, cu sila şi cu biruinţă o au luat. Şi acolo au ucis şi pe capul turburării şi hicleniei, căruia îi era numele Vencohab; alţii acestuia îi zic Coteva, căruia apoi pe urmă ovreii îi zicea Vencomba, adecăte fiiul minciunii, cum îl tâlcuiesc ei, căci că el mai nainte să trufiia şi zicea să iaste Mesia, mântuitoriul iudeilor.
Însă dupre ce s-au luat cetatea şi cu bătăile dupre afară ce să făcuse, puind de au numărat morţii, să vază câţi vor fi, s-au aflat zic cinci sute de mii de ovrei, afară de cei ce de foame, de ciumă au murit, pre carii nu i-au putut mai număra. Şi atuncea putérea ovreiască cât mai fusése, s-au sfărâmat şi s-au zdrobit. Acéstea Carion în Viaţa lui Adrian, măcar că can pe scurt, le istoréşte; iar Ioannu Zonara, om învăţat şi vrédnic credinţii, dintre istoricii greci, zice unde scrie şi el viaţa lui Adrian, că, afară den câţi de foame, de ciumă, de arsuri au murit, numai în bătaie, câţi au căzut numărându-i, s-au aflat 580.000 de ovrei, şi cetăţi le-au luat 50 foarte tari; iară coştéie şi sate mai alése, care avusése, 985 le-au sfărămat, iproci.
Aşadară Dumnezeu părintele ştie răscumpăra sângele fiiului său unuia-născut, şi aşa ştie fieştecăruia den vrăjmaşilor lui a răsplăti şi a da, şi celora ce poruncile sale calcă, plătind păcatul părinţilor pe feciori, pănă la al treilea şi al patrulea neam, cum singur Dumnezeu zice, la Numere, capete 14 şi la ftoro zacon, cap. 5, pre carii încă îngăduindu-i şi lăsându-i în viaţă câteodată şi în putére să văd că sunt cevaşi norociţi, care acéia o face noianul bunătăţii şi adânca înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru ca doară s-ar pocăi oamenii şi de la întunérecul relelor s-ar întoarce la lumina bunelor. Iar ei neluând-o că acea îngăduială iaste despre partea miloserdiei lui Dumnezeu, ci den destoiniciia lor, că ce să văd aşa, prind nărav şi aşa nemaicurmându-l de la dânşii, cad şi ca într-acéle stingeri şi cu sunet să piiarde pomenirea lor, cum cântă şi împăratul proroc David în psalm ăulî 9, precum şi a ovreilor s-au pierdut, vedem, împărăţiia, stăpânirea, preoţiia şi alte bunătăţi multe şi pănă la sfârşitul lumii vor să fie pierdute şi stinse. Iară de noi, carii crédem într-însul fiiul lui Dumnezeu, fie-i milă şi paza lui afle-se pururea cu câţi învăţăturile şi poruncile lui ţin şi păzescu.
Acéstea ce zisem până aici, pentru alţii doară să par că am ieşit din vorba noastră, însă nu gândesc că fără cale sunt puse, de vréme ce acéstea şi mai multe decât acéstea, măcară de am putea şti luminând mintea noastră cu céle ce în lume mari fapte, de mari oameni scrise au rămas, şi acéstea voia lui Dumnezeu îngăduindu-le, ca iară pren oameni minunile sale să săvârşească şi să rămâie cunoscute rodului omenesc. Toate învăţătura şi ştiinţa descoperindu-le şi în lumină puindu-le şi lăsându-le, ca să putem încă cunoaşte şi să ştim lucrurile bunilor şi a răilor, a vrédnicilor şi a nevrédnicilor, ale legiuiţilor împăraţi şi ale tiranilor; ca pre cei buni şi vrédnici să lăudăm şi bine să cuvântăm, şi pre cei răi şi cruzi să ocărâm şi rău să-i pomenim. Aşijderea ca rélele să gonim şi să fugim, şi bunele să îmbrăţişăm şi să urmăm.
Aşadară, cum s-au zis, romanii aici aşezându-se mulţime de ai supt acea împărăţie, ascultători au fost. Însă, întracea cursoare de ai, pănă când iar s-au mai descoperit numele acestor lăcuitori de aici, ce să vor fi făcut şi ce să vor fi întâmplat, nu ştiu, că nici scris, nici pomenit de alţii nu aflu. Însă să véde cum aicea de la Roma fiind otcârmuitori ţărâi mari oameni şi de mari neamuri veniia (cum să va arăta şi de Corvin, dupe cum scrie Bonfinie). Ca aceia dară viind pre aici să aşeza şi ei lăcuitori pământurilor acestora făcându-se, cum şi pentr-altă parte aşa neamuri mari, de multe ori mutându-se den moşiile lor, acolo să alcătuia şi să aşeza. Şi nu numai la romani aceasta se véde că au fost, ci şi la eleni şi pe la alte roduri omeneşti. La eleni, cum dupre Alexandru Machidon voievozii lui cei mai aleşi prin ţările céle mai mari şi mai bune în Asiia au rămas şi s-au aşezat, precum Ptolomeu Lagos la Eghipet, Antioh în Siria, Antigon la ăMachedoniaî, şi alţii mulţi într-alte părţi, şi şi feciori şi nepoţii lor pe urmă multe neamuri moştenire le-au rămas acéle ţări. Aşa şi aici dară au rămas de aceia, şi până în vremile de pre urmă s-au tras; şi doară vreo rămăşiţă de ale acelora şi până astăzi, de nu aici, iar în Ardeal pot fi, cum unii den Haţag adeverează şi să ţin să fie.
Acum dară, acéstea şi acéştea aşa viind şi fiind, iată mai încoace numele vlahi le-au răsărit, şi aşa şi până astăzi să trage. Ce dară ce de acest nume să zice, şi de când acest nume să zice, şi de când acest nume le-au rămas mai osebit al lor, de nu le zic alţii acum nici dachi, nici gheti, nici romani, ci vlahi mai ales. Iată istoricii ce zic de dânşii şi gheografii voi arăta, măcară că şi ei între dânşii în zise să învârstează.
