| Când Tănase Scatiu ajunse acasă, trase cu trăsura drept la grajd şi propti caii în faţa unui morman de gunoi. El însuşi stete faţă la deshămarea “harmăsarilor”.Într-o curte mare, se întindeau şireaguri de case de nuiele lipite cu lut; şandramale de scânduri; cotineţe de găini; hambare; două puţuri cu furcile strâmbe şi cu jgheaburile sparte, aşa că noroiul era de-a pururi în fiinţă; o bucătărie povârnită pe o rână; grajdul cailor, de nuiele nelipite, acoperit cu stuf; o porumbărie într-un picior — în fine, tot felul de acarete, făcute în pripă şi pe ieftin.În mijlocul curţii, două perechi de boi stau cap la cap; la umbra hambarului un buhai bătrân rumega; pe vârful gunoiului râcâia o turmă de găini, cu un cocoş moţat; în noroiul de la puţuri se tăvăleau trei porci; la uşa bucătăriei, o ţărancă da de mâncare la curci. Argaţii umblau alene, de-abia trăgându-şi ciubotele după ei. Căldura şi un ciocan, două de rachiu mai mult îi moleşea cu desăvârşire.Tănase intră în casă. Un miros de crâşmă îl luă de la uşă. Într-adevăr, într-o cămăruţă lipită cu lut pe jos, mamă-sa “boteza” rachiul. Un argat scotea spirt dintr-un poloboc şi-l vărsa într-o curătoare, amestecându-l cu două părţi apă. Coana Prohira, cu un tistimel dezbrobodit pe creştetul capului, cu o rochie de stambă murdară, sta pe un scăunel de lemn, ca nu cumva argatul să guste vreo picătură de băutură. Dumneaei însă se credea obligată “a-şi face o idee” de fiecare hârdău de rachiu. La fiecare gustăreală strâmba din nas şi scutura din umeri.— Măăă!… că tare mai e cătrănit, bată-l Dumnezeu! — Să mai punem oleacă de apă, coană. — Păi vorbă-i: pune apă; că le face rău dacă o fi prea tare. Ţăranul mustăcea şi vărsa mereu la apă.— Eu zic, coană, să le dăm mai ghine apă proaspătă, că-i mai sănătoasă.Coana Prohira râdea: Bată-te Dumnezeu de beţiv, că tot catran ai vrea să bei… — Păi cine-i ăla să lase lucru bun. Măcar şi matale, când te apucă beteşugul, tot la lucru tare te tragi.— Ba vezi că m-oi lăsa să mă doboare boala. — D-apoi boala matale aş vrea s-o am eu… — Pedepsi-te-ar Dumnezeu, dacă-i aşa… — Ba că chiar aşa, numa leacurile să mi le dea. — Da’ ce, mă, vrei să beau dracoveniile ce aduce procopsitu de fii-meu?… Apă de vacs, apă de Buda, apă de naiba, tot apă şi iar apă.— Ba ca să zici! — Eu îmi ştiu leacul: buruienile mele… Să nu-ţi uiţi vorba, ia du-te de mi le adu… Ştii unde sunt: sub pat, la perete. Sunt două sticlişoare, una mai mare şi una mai mică. Pe cea mai mică s-o aduci.Argatul ieşi. — Mă, mă! Omul îşi întoarse capul spre ea. — Să nu te împingă aghiuţă să-ţi vâri pliscul în sticlă. — Păzească sfântu! — Eu atâta îţi spui. Dânsul se duse drept la clondir, şi, cum şedea în genunchi lângă pat, cu faţa spre perete, puse sticla la gură şi supse cât ce putu. Apoi îşi şterse mustăţile cu dosul mâinei, puse dopul de cocean de porumb la loc şi se întoarse.Coana Profira se uită în zare la sticlă şi apoi la argat. — O să te fure sfinţii, Eremio. El se făcea că n-aude. Dânsa duse sticla la gură şi dete ochii peste cap.— Parcă-mi merge la inimă, maică.— O hi pelin, coană? — Ce pelin! Rachiu de drojdii curat, cu oleacă de izmă, de-ţi ia durerea de la lingurică cu mâna.Omul nu mai zise nimic, deoarece opinia lui era deja formată, ci aşteptă să ducă sticla la loc, cu nădejde de a se întări şi mai mult în opinia de mai sus.Aceasta era starea lucrurilor în cămară, când intră Scatiu. El se rezemă cu mâinile de uşorii chilerului şi se uită înăuntru.— Da ce faci, mamă, azi, duminica? de ce nu te odihneşti? — Apoi da, să mă odihnesc… Da’ de m-oi odihni eu, cine o să muncească? bagabonţii ăştia? că dumneata acuma de politică te ţii, pentru stricatul de Panaiotopulo…— E, e, destul. Vezi mai bine că te dă de gol sticla aia. — Care sticlă, ce sticlă?… sticla cu doctoriile? — Ia mai slăbeşte-o cu doctoriile, că te-ai buhăvit. — M-am buhăvit eu?… Nu ţi-e ruşine obrazului, potca lumei, să-mi vorbeşti mie aşa! Da’ de aia te-am făcut şi te-am crescut eu, mă?— Da’ eu îţi zic pentru binele d-tale. — Să te ia dracu, că mai bine te făceam mort, păcătosule. O ploaie de ocări triviale se prăbuşi din gura ei asupra lui. El înălţa din umeri şi intră la el în odaie.— Iar s-a îmbătat. Dânsa ieşi în curte şi începu să strige împotriva lui, că a pus mâna pe averea de la dumnealui, că o ţine ca pe o slugă, că ea se duce în lume, şi câte de toate. Câţiva băieţi se uitau la ea de la poartă, şi râdeau. Ea scuipa spre ei.După ce batjocori pe toată lumea, intră în casă, mătăhăind, şi se culcă.Scatiu se dezbrăcase şi el şi se aruncase în pat. În odaia lui, cu ferestre mititele şi cu perdeluţe de stambă roşie, atârnau de cuie: frâie, căpestre şi biciuri de tot felul, o jiletcă cu mâneci, aninată de un colţ, vreo două pistoale, o puşcă şi o geantă; pe jos o pereche de cizme de vânătoare, nişte pantofi cusuţi în canava — şi-ncolo, lutul udat, ce ţinea răcoare.Întins în pat, Scatiu se gândea la Tincuţa. Tinereţea şi frăgezimea fetei aprindea mintea flăcăului bătrân. Ce n-ar fi dat s-o poată lua de nevastă! Conu Dinu Murguleţ îi datora 30 de mii de lei şi părea a nu se grăbi să-i înapoieze. La ideea banului, entuziasmul lui pentru fată părea a mai scădea. Lucrul de căpenenie era: să pună mâna pe bani şi pe fată. O tuse seacă îl făcu să se ridice pe un cot şi să înjure. Răsuci o ţigare, vorbind singur, şi luă o pană după sfeşnic şi-şi frecă ţigareta; apoi se răsturnă din nou în pat, sorbind fumul cu lăcomie.Afară pe prispă, se auzeau glasurile mai multor ţărani, ce vorbeau tărăgănat.— Că nu-i, măi, hine Petreo; de la hotărnicia vechie, a lui Mavru. El se scoală cu pritenţiele după hotărnicia cea nouă.— A’nginerului judeţului, naş Gheorghe? — Păi cum. — Da’ ăla nici nu ştie să măsoare. — Păi cică aia-i măsurătoare dreaptă. — O hi, mă, că dracu-i meşter. Tănase Scatiu îi auzea din pat şi turba de mânie. I-ar fi împuşcat ca pe nişte câini, dacă nu i-ar fi fost frică de juraţi. Se sculă binişor şi se duse să se uite la ei de pe fereastră. Erau cei mai dârji din sat. El îşi îmbrăcă laibărul de dril şi ieşi la ei. Clocotea de mânie, dar se stăpânea.Ţăranii se sculară cu toţi în picioare, cu căciula în mână. — Bună vremea, oameni buni. — Sărutăm mâinile, boierule. — D-apoi, ce doriţi de v-aţi sculat pe vremea asta să veniţi la mine?— Apoi ce să dorim, coane? sănătate dorim. — Sănătate să dea Dumnezeu. Alta?— Păi ia, hârtia asta… Unul din ei scoase din sânul cămăşii un mototol de basma şi, desfăşurându-l cu mâinile lui crăpăcioase, dete de o citaţie.Tănase se făcu roşu. — E o “cetaţie”, zise el. Nu ştiţi dumneavoastră că aşa am vorbit: să ne căutăm fiecare dreptatea la judecată.— Păi ghine, coane, aşa ne-a fost vorba?… zise cel mai bătrân dintre ţărani. Noi ţi-am spus că la judecată nu mergem. Mai ghine-ţi facem vo povară…— Păi ce povară să-mi faceţi, oameni buni?… că dumneavoastră nu le împliniţi nici pe cele vechi.— He! păcatele noastre, d-apoi cine-ţi munceşte pământul, coane?…— Banii mei, bade. — I-auzi, mă, zise unul, eu până azi n-am pomenit ban de la el.— Tacă-ţi gura, mă, Leftere, ziseră cu toţii. Scatiu se uita la el pe sub sprânceană. Îndoi hârtia şi vru s-o dea înapoi ţăranului de la care o luase.— În sfârşit, luaţi-vă “cetaţia”, şi mai bine aşa: la judecată nici eu nu vă-nşel, nici dumneavoastră nu mă înşelaţi.Ţăranul nu vru să-şi ia citaţia înapoi. — D-apoi parcă n-o să ne judece tot boierii. — Corb la corb nu-şi scoate ochii, adăugă Lefter. — Ci tacă-ţi gura, mă nea Leftere. — A băut un păhăruţ la grec. — Ba n-am băut nici defel, da’ ce umblă să ne ia pământul!…— Aşa este, ziseră mai multe glasuri. Cei din frunte, mai bătrâni, căutau s-o ia mai pe domol. — Noi, de la hotărnicia veche n-am fost supăraţi de nimeni, strigă Lefter, în mijlocul ţăranilor; ce vine el acuma să ne ia pământul!— Mă, da’ iute te-ai făcut, bade Leftere, zise Scatiu, roşu de mânie, dar tot căutând să se stăpânească.— Iute m-am făcut, că umbli să ne furi pământul, tâlharule!Vreo câţiva ţărani îl luară de spate şi-l deteră la o parte. — Să nu-ţi calce chiciorul pe ogorul meu, că te zburătuiesc! strigă Lefter.— E băut, coane, să nu-ţi fie cu supărare. — Lasă c-o să-l învăţ eu minte!… Ei, ce mai vreţi de la mine?— Apoi să nu ne iai pământurile, sărac de maica noastră, că ne laşi copchiii pe drumuri, coane.— Ce-o să vă fac eu, moş Stoico! Pe planurile mele de hotărnicie aşa stă, că grindul de la Cucuieţi până la heleşteu este al statului; eu sunt dator să apăr averea statului, că altfel o plătesc din buzunarul meu.— D-apoi statul de ce nu s-a mai sculat până acuşica?… el nu ia de la noi, el ne dă, că de aia-i stat.— O fi… Cine v-a mai băgat în cap şi asta? — Apoi cică o să vie poruncă de la guvern să ne împartă toate alea.— S-o aştepţi, moş Stoico. — Păi noi nu ştim, coane: omul fără carte e ca vai de el; da’ aşa s-a zvonit, a venit cică de la Roşia poruncă să ne împartă pământuri.— Să vă împartă pământuri!… Grele vremuri am ajuns, să-ţi spui drept! Da’ dumneata ai primi, moş Stoico, să-ţi împartă pământul? ai primi să-ţi ia fata şi muierea; să-ţi împartă aşternutul; să-ţi ia oala de la foc; să-ţi împartă boii de la jug, că dumneata ai patru iar beţivul ăla care mă-njură n-are nici unul, fiindcă i-a băut.— Da, or am băut banii tăi, mă calicule, zise Lefter de la o parte.— Să-ţi tacă gura, hoţule, că te împuşc! răcni Tănase la el. — Ia mai ţine-ţi gura, mă Leftere, ziseră mai mulţi. Lefter tăcu. Scatiu, simţindu-se ascultat, urmă:— Ţi-ai împărţi boii cu el, ha?… Dă-i şi lui doi boi, că el n-are şi “mneata” ai patru, ha?Scatiu se uita la el şi cu coada ochiului la cei de primprejur, mulţumit de efectul ce făcea. Stoica îşi trecea cu dosul palmei pe cotoarele de mustăţi:— Păi dacă e să-i dăm doi lui Lefter, coane, eu nu am decât patru, iar matale ai o cireadă întreagă: dă-i şi lui, săracul.Bătrânul Stoica mustăci, pe când ceilalţi se foiau între ei, neîndrăznind să râdă.— Eu, lui Lefter, boi?… şoricioaică, zise Tănase, având aerul de a glumi. Mergeţi cu Dumnezeu, oameni buni, şi la ziua înfăţişărei veniţi la judecată, că-i numa de formă, ca să nu m-apuce statul.— Mai rămâneţi sănătoşi, coane, da’ noi la judecată nu venim, şi nici judecata să nu calce pe la noi, că nu e bine.Tănase intră înăuntru, cu citaţia în mână, iar ei se depărtară, vorbind şi dând din mâini.— Ai dracului, mi-au lăsat “cetaţia”… Bre! a ajuns ţăranul mai şiret ca boierul, zise el, ca morală.Şezu pe marginea patului şi se gândi fumând. După câtva timp intră mamă-sa, spăsită şi necăjită, şi merse de se aşeză pe un colţ de scaun, fără a zice nimic. El se uită la ea mişcat. Cât putea bădărănia lui să îngăduie sentimente înalte, ele erau pentru babă. Îi ierta toate celea, până şi beţia, fiindcă, de, “o mamă are omul”.— Ei, ce ai de te-ai supărat aşa? Ea da din cap şi-şi frângea mâinile, zbârcind din gură ca un copil ce stă să plângă.— L-am auzit… pe Lefter… nu l-ar mai răbda pământul…— Ei!… şi de asta te-ai necăjit atâta? — Cum să nu mă necăjesc, maică!… Auzi dumneata, ţăran obraznic!— Era beat. — Beat, ha? — Apoi beţia o să puie capăt la multă lume, zise el cu înţelesuri.— Aşa zău, beţia. Beau, bată-i mama lui Dumnezeu, de sting pământul.— După aceea se sculă în picioare şi se apropie de el cu mare taină.— Tănase!… — Ei, ce-i? — Oare să nu-şi vâre coada şi “fodulul”? Aceasta era porecla lui conu Dinu. — Ia tacă-ţi gura, maică. — Iaca tac, zise ea repede, ducându-se din nou pe colţul scaunului.— “Fodulu” dacă ar putea şi-ar plăti datoria. — La sfântu aşteaptă. Te-a găsit pe dumneata prost şi-şi joacă calul cum îi place.— Ce face? — Chiar aşa. Te ţine cu vorba să-ţi dea fata. Parcă cine ştie ce mai sculă. Fete pentru dumneata câte pofteşti…— Oleo!… Să nu mă facă, că-i vând şi cenuşa din vatră. — Să i-o vinzi, procopsitului, că-i cu coada în sus ca o capră râioasă… Acu a mai venit şi lingoarea de nepotu-său şi nu mai încapi de ei.— Doftorul cel mare! — Doftor, ăla?… Nici pe Cotei din curte nu i l-aş da în seamă. Eu zic să-i pui “sifestru”.— Ba vezi că nu. — Să-i pui “sifestru”, şi să-l văd eu venind colea la mine, şi tipărindu-mi mâinile şi pe o parte şi pe alta, şi eu să-i spui: “Nu putem, nu putem”. Cioclovina dracului!… Că d-aia miam ros eu palmele, muncind cu răposatu tată-tău, ca să strângem bani, să le dăm lor, şi ei să ne facă mutre… Acuşi să te duci şi să-i pui “ezecuţie.”— Ei, încet, încet. — Ba nici un încet. — Zi să-mi dea de spălat. — Bate-i-ar Dumnezeu de calici înfumuraţi. După câteva minute, intră jupâneasa Liţa, o dudană de muiere cât un munte. Ea aducea un lighean de aramă, cu ibricu de apă în mijloc, o cutie de tinichea cu o coajă de săpun, şi, pe umăr, un ştergar de ţară. După ce aşeză totul pe un scaun, îl aduse dinaintea lui Scatiu şi-i turnă să se spele. |
E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI
MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARÃ - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...
