I
Sus prin crângul adormit,
A trecut în tainã mare,
De cu noapte, risipind
ªiruri de mãrgãritare
Din panere de argint,
Stol bãlai
De îngeraºi
Cu alai
De toporaºi.
Primãvarã, cui le dai?
Primãvarã, cui le laºi?
II
Se-nalþã abur moale din grãdinã.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperiºuri veºtede-n luminã
Întind spre cer ogeacuri fãrã fum.
Pe lângã garduri s-a zvântat pãmântul
ªi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorþite se deschid
Sã intre-n casã soarele ºi vântul.
De prin balcoane
ªi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuþi ca albinele,
Pãrul le fluturã,
Toate dau zor.
Unele mãturã,
Altele scuturã
Colbul din pãturã
ªi din covor.
Un zarzãr mic, în mijlocul grãdinii,
ªi-a rãsfirat crenguþele ca spinii
De fricã sã nu-i cadã la picioare,
Din creºtet, vãlul subþirel de floare.
Cã s-a trezit aºa de dimineaþã
Cu ramuri albe — ºi se poate spune
Cã-i pentru-ntâia oarã în viaþã
Când i se-ntâmplã-asemenea minune.
Un nor sihastru
ªi-adunã-n poalã
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petalã
De miozot.
III
Soare crud în liliac,
Zbor subþire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele ºi urzici…
Primãvarã, din ce rai
Nevisat de pãmânteni
Vii cu mândrul tãu alai
Peste crânguri ºi poieni?
Pogorâtã pe pãmânt
În mãtãsuri lungi de vânt,
Laºi în urmã, pe câmpii,
Galbeni vii
De pãpãdii,
Bãlþi albastre ºi-nsorite
De omãt topit abia,
ªi pe dealuri mucezite
Arãturi de catifea.
ªi porneºti departe-n sus
Dupã iarna ce s-a dus,
Dupã trena-i de ninsori
Aºternutã pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Cãlãuzii cei strãini,
Îþi îndreaptã an cu an
Pasul tainic ºi te mint
Spre þinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreºti
ªi doar pasul tãu uºor,
În omãt strãlucitor,
Lasã urme viorii
De conduri împãrãteºti
Peste albele stihii…
