Dacã liniºtea pãdurii adormite
Nici o veste de-altãdatã nu-þi trimite
ªi pe freamãte pornite de departe
Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte,
Vin’ cu mine sã ne pierdem în zadar
Printre galbenele rariºti de stejar,
Cu sfioase campanule ºi sulfine,
Pe cãrãri pe unde nimeni nu mai vine.
Dulce zumzet somnoros ºi ireal
Sã ne cheme spre poienile din deal.
Taina liniºtii înalte sã ne fure
Prin cotite luminiºuri de pãdure
ªi la umbrã sã ne-mbie mai târziu
O clopotniþã de aur strãveziu,
Legãnând deasupra creºtetelor noastre
Licuricii înãlþimilor albastre…
Fãrã gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis,
Sã trãim în clipe lungi acelaºi vis.
Foi uscate-n jurul tãu sã cadã rar,
La ureche sã-þi descânte un bondar
ªi cum stai cu ochii-nchiºi pe jumãtate,
Soare galben printre ramuri nemiºcate
Sã-þi învãluie-n tãcere ºi-n luminã
Fruntea micã de domniþã bizantinã.
*
Iar la-ntoarcere, sã trecem prin pãºuni
ªi prin funduri de livadã cu aluni,
Printre garduri fumurii ºi solitare
Ce se uitã-n urma noastrã cu mirare…
ªi din treacãt, ici ºi colo, sã culegi
Sânziene cu tulpinele întregi,
Margarete, scânteioare ºi aglice,
Un buchet de flori orfane ºi calice,
Lung în coadã ºi ghimpos ºi cu þãrânã.
La plecare sã-l þii falnic într-o mânã,
Dar cu vremea, desfoiat, sã-þi parã greu
ªi la urmã sã mi-l dai sã-l duc tot eu…
O ºopârlã pe cãrare, lângã noi,
Speriatã sã foºneascã dintre foi
ªi sã stea, sã vã uitaþi o datã bine,
De departe, tu la ea ºi ea la tine,
Tu de sus ºi ea din pietrele fierbinþi,
Amândouã serioase ºi cuminþi.
Mai încolo o crenguþã de mãlin
Ori un ghimpe sã te-ntârzie puþin
ªi — purtând de-a lungul vãilor prin þarã
Vestea nouã a sfârºitului de varã,
Flutur mic, într-o lucire de-asfinþit,
Sã ne-ntâmpine din þarinã grãbit,
Cu ruginã pe albastre aripioare
Ca o veºtedã petalã de cicoare.
