Infernul

Publicat deMadalina Marcu

Stanþe apocrife la Divina Comedie

I

“Allor si mosse, ed io gli tenni dietro.”
Dante

… Trudit apoi, m-am aºezat pe-o stâncã.
La capãtul cãlãtoriei mele
Se deschidea prãpastie adâncã.

ªi strãbãtând a norilor perdele
Cu-nveninate ace de luminã,
Sclipeau în întuneric ºapte stele.

Eu le simþeam arsura pe retinã
ªi-n van mã apãram, cu faþa-ntoarsã,
De raza lor causticã ºi finã.

Simþii atunci cã-n juru-mi se revarsã
Un pal amurg ce umple de-ntristare
Vãzduhul mirosind a piatrã arsã.

ªi-n aburi de pucioasã, pe cãrare,
Vãzui venind spre mine fãrã grabã
Un om cu nasul dezolat ºi mare.

Pãrea cã Cerul pe figura-i slabã
A pus stigmatul dragostei ºi-al urii,
Eternizând profilul lui de babã:

Tristeþe-amarã-n colþurile gurii,
O frunte devastatã de furtunã
ªi de-ale vremii nobile injurii.

Purta pe cap o veºtedã cununã
ªi-n ochii lui pãrea cã, deopotrivã,
Melancolia lumii-ntregi s-adunã.

Aºa, din vasta vremii perspectivã,
El cobora-n tãcere cãtre mine,
þinând în gol privirea-i corosivã.

— De unde vii ºi cine eºti, strãine?
L-am întrebat, abia ºoptind cuvântul.
— Eu viu de unde nimeni nu mai vine…

De ºase veacuri m-a-nghiþit pãmântul.
Viaþa-mi dete vitrega Firenze,
ªi la Ravena mi-am gãsit mormântul.

Poet am fost ºi-n libere cadenþe
Cântai Amorul ce-mi robi toþi anii,
Din pragul tristei mele-adolescenþe.

Dar vrând sã-mpac a’ patriei zâzanii,
Mãrunte intrigi, lupte intestine,
Cu urã grea m-au prigonit duºmanii.

În crud exil, pribeag prin þãri strãine,
Visai atunci o vastã trilogie
Pe care-am prins-o-n ºiruri de terþine

Sãpate în granit pe veºnicie;
ªi ca o rãzbunare milenarã
Am publicat Divina Comedie.

Un op, pe care anii-l îngroparã
Sub comentarii sterpe ºi pedante,
Ce-mi fac contemporanii de ocarã…

— Cum, tu, eºti tu nefericitul Dante,
Cel care-a Morþii jalnice mistere
Le-a evocat în rapsodii vibrante?

Nu pot, Maestre, nici n-am precãdere
Sã te slãvesc aºa cum se cuvine!…
Dar mult aº vrea, spre umedele sfere,

În patria eternelor suspine
Sã mã conduci, precum odinioarã
Virgiliu te-a cãlãuzit pe tine.

El, mie: — Oare, crezi cã tot ce zboarã,
Cum zice un adagiu, — se mãnâncã?
Fiindc-ai scris o cronicã uºoarã,

Nici superficialã, nici adâncã,
Vrei sã-þi servesc acum de cicerone?…
— Nici tu, Maestre, nu scriseseºi încã

La început, decât vreo cinci Canzone,
O carte plinã de elucubraþii
ªi câteva sonete monotone.

Dar lui Virgiliu i-ai intrat în graþii
(Adãugai, vãzându-l cã rezistã), —
El se purta mai bine cu confraþii…

— Epoca voastrã materialistã
Mi-a zdruncinat credinþa de-altãdatã, —
O-ntoarse el. Infernul nu existã,

Sau cel puþin eu unul niciodatã
Nu l-am vãzut decât cu ochii minþii,
Orbit de-o superstiþie uzatã.

Eu, lui: — Acestea-s roadele ªtiinþei!
Concepþia lui Strauss ºi-a lui Nietzsche,
De care mi s-au strepezit toþi dinþii!

Dar cel puþin te-ai întrebat ce-ar zice
În clipa asta, dacã fãrã veste
Te-ar auzi divina Beatrice?

El mi-a rãspuns placid: — Amorul este
Un ce banal, prin care Firea drege
A Nimicirii opere funeste;

Un van instinct, de sub a cãrui lege
Nici microorganismele nu scapã.
Eu, lui: — Atât? El, mie: — Se-nþelege!…

Vãzui atunci în liniºte cum crapã
A stâncilor întunecate blocuri
ªi trec plutind pe-a nopþii neagrã apã.

Fantome prinse-n diafane jocuri
Cãlcau mãrunt vãzduhul, fãrã tropot,
Ca cei ce poartã cauciuc la tocuri.

Apoi un sunet depãrtat de clopot
Pãru cã bate-n aer tarantella
ªi ploaia se porni cu grabnic ropot.

Înfricoºat de freamãtul acela
Ce se-nãlþa vuind în vijelie,
Am zis: — Maestre, sã deschid umbrela?

N-aº vrea sã facem hidroterapie.
La anii tãi, o gripã subversivã
Îþi poate-aduce vreo pneumonie.

— Eu nu mã tem de moarte, dimpotrivã,
Rãspunse el, — când ai murit o datã
E foarte greu sã cazi în recidivã…

Aceastã vorbã îmi pãru ciudatã.
Cuprins de-un fel de vagã presimþire,
Pândii pe-ascuns figura-i nemiºcatã.

— Nu m-ai luat cumva c-un plan subþire
Mai adineaori când ziceai, Magistre,
Cã Iadul nu-i decât o-nchipuire?

El, mie: — Vãd din vorbele-þi sinistre
Cã-n orice caz, Infernul pentru tine
κi va deschide negrele registre.

Destul am încercat a-þi face bine.
Ca sã te vindeci pentru totdeauna,
Ridicã-te ºi vino dupã mine…

Cu fulgere verzui creºtea furtuna.
Rostind aceste nobile cuvinte
Prin care ºi-a rãscumpãrat minciuna,

Maestrul a pornit-o înainte,
Pe când, sub cer de zgurã ºi aramã,
Eu mã þineam în urma lui cuminte

Precum se þine puiul dupã mamã.

II

,,…E caddi comme corpo morto cade.”
Dante

“Pe-aici se intrã-n braþele durerii,
Pe-aici se intrã-n bezna subteranã,
Precum afirmã Dante Alighieri.

M-a conceput o-nchipuire vanã,
Un rafinat instinct de rãzbunare,
Dar m-a-ntrecut mizeria umanã.

Zadarnicã e orice protestare.
Voi, cei ce-n lume aþi comis pãcate,
Lãsaþi-vã nãravul la intrare.”

Aceste vorbe, oarecum ciudate,
Citindu-le cu jumãtate gurã
Deasupra unei porþi dãrãpãnate,

Am zis: — Intrarea pare cam obscurã…
N-ar fi prudent sã renunþãm, Maestre?
Cãci la un caz cumva de-ncurcãturã,

Nu vãd nici uºi deschise, nici ferestre
Pe unde teafãr sã purced afarã,
Utilizând resursele-mi pedestre…

El mi-a rãspuns cu voce funerarã:
— De ce te porþi acum ca fariseii,
Au vrei sã-mi faci fantoma de ocarã?

Priveºte cel puþin prin borta cheii,
Sã ºtiu cã nu m-am ostenit degeaba.
Eu, lui: — Pardon! Aºa fac doar lacheii.

Începe tu! Ori m-ai luat cu graba,
Sã-mi scoþi la urmã niscaiva ponoase?
(ªi-n gândul meu: “Se oþãrãºte baba!”)

Ce interes avut-ai, ce foloase,
Ca sã m-atragi cu vorbele-þi viclene
Prin locurile-acestea dubioase?

Doar ºtim noi cã pe-aici, prin buruiene,
Se aflã o panterã-n libertate
ªi alte lighioane indigene.

Vrei sã m-aplec din curiozitate,
ªi-n vreme ce nici nu gândesc cu gândul,
Vrun cerber sã m-apuce pe la spate?…

Aºa vorbii, cu ochii spionându-l;
Iar la sfârºit cedarãm fiecare,
Când el, când eu, sã stãm privind cu rândul.

Vãzui atunci, aproape de intrare,
Un pudel gras ºi plin de panglicuþe,
Cu scabie caninã pe spinare.

O lebãdã ºi câteva maimuþe
Înconjurau dihania neroadã,
Ce se lãsase moale pe lãbuþe.

Cu gingiile neputând sã roadã
Un beefsteak crud ºi tare ca de piatrã,
El sta sugând din propria lui coadã.

— Acest cãþel ce toatã ziua latrã,
Rosti Maestrul cu-a lui voce tristã,
A fost un biet erou, lãsat la vatrã.

— Cunosc! am zis cu nasul în batistã.
Dã-mi voie sã-i dedic, fiindcã-i place,
Aceastã rimã impresionistã…

— Vezi colo, între douã vingalace,
Un om cu alfabetul la spinare,
Venind pe sub colinã într-acoace?

Acela este tipograful care,
În primul tãu poem, din zãpãcealã,
þi-a mutilat trei strofe lapidare.

Atunci la borta cheii, cu sfialã,
Urmând ilustrei mele Cãlãuze,
Vãzui o mutrã plinã de cernealã:

Un om trecea… ªi cele nouã Muze
Îl zgâriau, purtându-l sub escortã
ªi obligându-l sã le cearã scuze.

— Degeaba cauþi, i-am strigat prin bortã,
Sã scapi de blamul negrei tale fapte!
Sus, pe pãmânt, poetul te suportã,

Dar jos te-aºteaptã a lui Cain noapte,
Precum a zis Francesca da Rimini,
Infernul, cântul V, 107…

El s-a oprit pe creºtetul colinei,
Înfricoºat de-aceastã ameninþare,
ªi, neclintitã-n tremurul luminii,

Statura lui s-a proiectat pe zare,
Încovoiatã, lungã, amãrâtã,
Ca un fantastic semn de întrebare…

Vãzui apoi o namilã urâtã,
Un fel de baci cu sarica sub glugã,
Ce sta deoparte sprijinit în bâtã.

De propria lui umbrã vrea sã fugã,
Dar se trezea cã-n juru-i graviteazã,
Mânat de-o oarbã forþã centrifugã.

O clipã se oprea ºi, cu emfazã,
þintea-n pãmânt cãutãtura-i proastã,
Apoi din nou pornea ca o sfârleazã.

Acest Zoil, cu proza lui nefastã,
A pângãrit de douã ori pe lunã
A Venerei stea limpede ºi castã…

Atât Maestrul apucã sã-mi spunã.
În umbrã se ivise-o albã patã,
Un corp suav ca un reflex de lunã…

O blondã apariþie-ntristatã
Plutea spre noi din umeda genune…
ªi-n întuneric, albu-i trup de fatã,

Îngenuncheat ca pentru rugãciune
ªi luminos ºi fin ca diamantul,
Pãrea-ncrustat în rocã de cãrbune.

— Cu glas pierdut îºi cautã amantul…
Ea are-n ochi misterul nopþii clare,
Pe buze-Amor ºi-n inimã Neantul…

Iubirea ei crescuse ca o floare
Sub ziduri de fãþarnicã Gomorã,
O dulce-mpãtimire arzãtoare:

În ceasuri caste, mângâieri de sorã.
Sãrutul ei — vãpaie purpurie,
Privirea — luminiº de aurorã…

ªi-o clipã fu de-ajuns: pe veºnicie
Se risipirã toate, fãrã urmã,
Într-un fior de neagrã isterie.

— Destul! Destul!… Simþeam cum mi se curmã
Viaþa-n piept, — cum vipere rebele
Se zvârcolesc în inima-mi ºi scurmã…

ªi fãrã glas, cu capul gol sub stele, —
Vãzând cum iarãºi piere-n fund, departe,
Fantoma tristã a iubirii mele,

M-am prãbuºit cu braþele-ntr-o parte,
Împins în gol de-o tainicã povarã,
Cum cade omul fulgerat de moarte.

Pãrea cã peste sufletu-mi coboarã
O noapte liniºtitã ºi adâncã
ªi-n giulgii moi de umbre mã-nfãºoarã…

Apoi, cu ochii plini de visuri încã,
M-am scuturat ca dup-o catastrofã
ªi m-am trezit din nou pe-aceeaºi stâncã —

Pe care mã gãseam în prima strofã.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...