Măruntă şi uşurică, smerită şi umblând ca dusă pe sfoară, totdeauna aspră la vorbă şi la căutătură, dar blândă şi duioasă la fire,Persida şi-o reamintea, o vedea în gândul ei, o auzea ca în aievea zicând:
“Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru ca poftele inimii, ci pentru ca datoriile să ni le facem într-însa”.
Şi ştia Persida care îi este datoria: asta o ştiu toţi oamenii în toate împrejurările.
“Mai întâi Dumnezeu, apoi părinţii tăi şi după aceştia ceilalţi binefăcători ai tăi.”
Aşa zicea maica Aegidia.Ştia Persida; e însă atât de greu a-ţi face datoria când nimeni nu te ajută, nimeni nu te sileşte, nimeni nu ţi-o aduce mereu aminte.
Era, sărmana de copilă, cuprinsă de spaimă aici în mijlocul acestei lumi, unde nimeni nu i se punea împotrivă. O, Doamne! câte n-arfi făcut ea dacă n-ar fi fost în apropierea ei Trică? şi ce a făcut când s-avăzut singură, de capul ei?
Nu! omul nu trebuie să fie niciodată singur.Voia să meargă acasă, unde toţi o cunosc, toţi se simt în drept a-i sta în cale, unde privirile tuturora o mustră, unde nu mai poate săumble de capul ei.
Şi acum acolo în piaţă voia s-o spună aceasta, pentru ca muma ei să nu-şi poată da silinţa de a o îndupleca să rămână.
“Acum! neapărat acum!” zicea şi mergea cu pas bine apăsat şi cu inima încleştată.
Era o nespusă răutate în inima omului aceluia, care rămăsese îndărătnic acolo pe ţărmul apei: ar fi voit şi ar fi fost parcă în stare săsară cu ghearele în faţa lui, ca să-i vadă obrajii plini de sânge roşu.Şi, totuşi, dacă acum, în clipele aceste, l-ar fi văzut, nu şi-ar fi pututstăpâni lacrimile, şi simţea c-ar fi căzut în genunchi la picioarele lui,ca să-i ceară ea lui, celui atât de vinovat, iertare, căci durerea de sineo muia, dar gândul durerii lui o sfâşia şi o seca de puteri.
Trebuia să plece, să fugă, să scape.Iar muma ei şedea ţanţoşă şi voioasă, cu masa plină de grămezi de struguri înaintea ei.
Putea să fie şi ţanţoşă şi voioasă.Lasă că marfa ei, două care de prune brumării, un car de pere iernatice, optsprezece coşuri de struguri şi nouă ciubere de lictariude prune, toată era vândută, dar îşi găsise cumpărători pentru lemneşi pentru plute.
A pus-o Hubăr să ieie, mare vorbă, pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea şi el tovarăş pe prietenul său Liubicek;deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai eisinguri ştiau de tovărăşie şi sarcina cădea întreagă asupra Marei.
Nu-i vorbă, ştia dânsa că n-are să rămâie în pagubă când Hubăr îi este tovarăş; ba Liubicek îi făcuse şi contractul aşa ca să scape uşor cu el. Avea să plătească treizeci şi patru de mii de florini în patru ani.Zece mii plătise la încheierea contractului, şi ceilalţi avea să-i plăteascătot câte şase mii pe an. Mult bănet îi mai trebuia însă ca să taiepădurea, s-o facă stânjeni, să care stânjenii la Murăş şi să cumpereplute venite cu sare, ca să ducă lemnele la Arad. Mult bănet şi multăbătaie de cap pentru o biată femeie ca dânsa, mai ales că Hubăr îidădea banii numai cu împrumutare, şi luase de la el unsprezece miipe lângă şapte mii cheltuite de la dânsa.
Când s-a dus în pădure, a cuprins-o deznădăjduirea. Erau acolo lemne ca să scoată din ele şi de patru ori cele treizeci şi patru demii; dar cum să le taie? cum să le care? cine să cumpere atâta păcatde lemne?
Acum, după ce-şi găsise cumpărătorii, ştia şi dânsa cum şi cine.A adunat lemnele, pe care le găsise tăiate, le-a amestecat cu altele tăiate de curând şi a făcut nu mai puţin decât opt sute treizeci destânjeni, pe care-i avea aduşi pe cincisprezece plute aci la ţărmure. Aluat de la Hubăr o scrisorică pentru căpitanul Mareck din cetate, de laLiubicek alta pentru Steueramt, de la maica Aegidia a treia pentrupărintele guardian şi de la părintele Isai a patra pentru Consistoriu; adat lemnele cu 8 florini şi cincizeci creiţari, pe când alţii le vindeau cunouă, şi dac-ar mai fi avut o mie de stânjeni, i-ar fi vândut şi pe aceia.
Iară plutele? Ce păcat că cumpărase numai atâte!
— Am, zicea Mara, să-l plătesc pe Hubăr, şi grija mea e ce fac mai departe!
De aceea era ţanţoşă şi voioasă.Sprâncenele i se încreţiră cu toate aceste când zări pe fata ei.Nu-i venea deloc la socoteală ca lumea s-o vadă aici, apoi era ceva nu a bine în felul Persidei de a păşi şi de a-şi ţine capul.
— Ce cauţi aici? Ce vrei?
— Mamă, vreau să mă duc acasă.
— Cum acasă?
— Astăzi, cu tine.
— Ai nebunit? Nu se poate. De ce? Ce s-a întâmplat?
— Nu întreba, că aici nu pot să-ţi spun. Trebuie: celelalte am să ţi le spun acasă.
Persida, chiar dacă n-ar fi fost cum era, în starea în care se afla, tot n-ar fi putut să treacă prin târg fără ca oamenii să se uite după ea.Erau mulţi ochii ce-o urmăriseră, şi acum ochii aceştia toţi erauîndreptaţi asupra mesei, unde dânsa schimba vorbe ce păreau foarteaspre cu muma ei cea de mulţi cunoscută.
— Pleacă de aci! grăi Mara aspru. Nu vezi că toţi se-nhoalbă la tine!
— Lasă-i să se uite, răspunse Persida, căci ochii sunt ca oamenii să vadă cu ei! Eu trebuie să plec.
— Nu se poate! Cum să vii tu în căruţă cu mine?!
— Mă duc!
— Dar nu te iau eu!Persida se apropie de muma ei, apoi grăi încet, rar şi apăsat:
— Nu mai stau, că te cerţi cu mine. Eu îţi spun un singur lucru: Hubărnaţl s-a întors iar aici şi nu mă lasă-n pace. Gândeşte-te!
Grăind aceste, ea se întoarse, ca să plece.Mara apucă masa cu amândouă mâinile şi o zgudui de se răsturnară toate grămezile de struguri.
— Rămâi! zise ea. Spurcatul de neamţ!
— Nu pot să rămân: d-ta vezi cum se uită lumea la noi.
— Singură nu te las! grăi Mara şi începu să facă iar la loc grămezile de struguri.
Şi totuşi nu putea să plece cu fata ei. Nu s-a mai pomenit ca ea să plece înainte de spartul târgului: aici o ştia lumea; aici o căuta cinevoia s-o găsească.
Ceva mai sus erau şatrele cojocarilor.
— Du-te la Trică, zise ea, şi spune-i să meargă cu tine.
— Cu cât dai grămada de struguri? întrebă o jupâneasă, uitându-se cu coada ochiului spre Persida, care plecase spre şatrele cojocarilor.
— Zece creiţari, răspunse Mara.
— Să mi-i laşi cu opt.
— Ia-i şi adă banii!
Nu-i mai era ei acum să se târguiască. Încă atunci, pe pod, simţise că băiatul lui Hubăr a pus ochii pe fata ei; încă la nuntă o apucase cevaca şi când ar fi o mare primejdie la mijloc; acum îi venea să răcneascăde durere şi de necaz că nu poate vorbi, ca să-şi verse amarul.
Abia seara, după ce, sosită acasă, a rămas singură cu Persida, ea începu să se plimbe neastâmpărată prin casă, în vreme ce Persida îşifăcea de lucru punându-şi hainele-n rânduială.
— Mai bine moartă! zise ea în cele din urmă, oprindu-se în faţa Persidei.
Persida tresări ca speriată din somn.Plecase fără ca să ştie ce s-a făcut el, cu inima îndoită şi cu capul buimăcit, şi venise tot drumul de la Arad până la Radna într-un felde ameţeală, iar acum îi venea să se întoarcă înapoi şi nu mai ştiace vrea.
— Nu-ţi face, mamă, gânduri rele, grăi dânsa, că n-ai de ce să ţi le faci. Nu e nimic, şi de puţin cât a fost eu singură sunt vinovată.
— Nu-i adevărat! răspunse Mara. Îl ştiu eu pe tatăl său, care face tovărăşie cu mine ca să ia parte la câştig, dar mă lasă singură lapagubă. Eşti proastă tu şi te-a scos din minţi.
— Nu! grăi Persida, dând deznădăjduită din cap. Greu mi-ar fi dac-aşa ar fi; dar mai greu îmi este că l-am scos eu pe el din minţi. Eunu l-am lăsat în pace! Ce aveam eu cu el?
Mara fusese pornită pe ceartă şi n-avea cu cine să se certe. Da! fata ei avea dreptate; cum să nu-l scoată din minţi când era atât defrumoasă, atât de deşteaptă şi atât de cuminte?
— Mâine dimineaţă, zise ea, ai să te duci la maica econoama. Se cuvine. Ea e cea dintâi: te iubeşte şi ţi-a făcut mult bine.
— Da, mamă.
— Şi să asculţi de ea.
— Da, mamă.
— Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă şi nu ştiu ce să-ţi fac, nici cum să te povăţuiesc. Am făcut ce am putut şi dupăcum mi-a fost priceperea, acum însă mi-a venit rândul să mă uit în gura ta. Am şi eu gândurile mele; dar tu n-ai să cauţi mulţumireamea, ci fericirea ta, care mie-mi este mai dorită.
— Nu vorbi aşa, mamă, grăi Persida înduioşată.Ar fi voit să se apropie de dânsa, ca să-i sărute mâinile, să o îmbrăţişeze şi să-i sărute tâmplele, dar nu era obişnuită să facă asemenea lucruri.
Ar fi voit să-şi dea pe faţă inima şi gândurile, dar se sfia.Era muma ei femeia aceasta, şi parcă abia acum ajunsese a-şi da seama că nu-i este străină şi că nu din simţământ de datorie numai,ci din iubire curată umblă în voile ei.
— Eu nu pot să fac ce nu vrei şi tu. Dac-aş şti că mor, tot nu fac, zise ea cu ochii plini de lacrimi.
— Nu plânge, grăi Mara punându-i lin mâna pe umăr, nu plânge, că mă împingi la păcat… Afurisit să …
— Nu! nu! strigă Persida şi-i luă mâna şi o sărută. Să nu rosteşti vorba, că e şi el om cu durere în suflet şi are mamă, care ar putea şidânsa s-o rostească.
Ea îşi închise ochii şi rămase câtva timp dusă pe gânduri.
— Într-o zi, urmă apoi liniştită, o suflare de vânt a izbit una din ferestrele de la chilia maichii Aegidiei şi a spart câteva geamuri. Amalergat acolo şi l-am văzut pe el uitându-se uimit la mine. M-am uitatşi eu la el, fiindcă nu-l mai văzusem, şi mi-a venit mai întâi să râd,apoi să plâng de necaz. Maica Aegidia, intrând şi ea şi văzându-l, m-adat iute la o parte. Acum ştiu de ce, dar atunci mi-am făcut de lucruprin casă şi, după ce maica Aegidia a ieşit, am deschis, ca să-i fac luiîn pizmă, fereastra din faţa măcelăriei şi am stat în ea, ca să-l văd şisă mă vadă. Iară el, mamă, mi-a făcut semn să închid fereastra: tuvezi că el nu e de vină.
— Nici tu nu eşti, o molcomi Mara. Prea erai copilă fără pricepere ca să ştii ce faci.
— Nepriceperea, întâmpină Persida, este şi ea o vină dacă alţii suferă pe urma ei. Dar nu era numai nepricepere; fiindcă îl văzusemmai cuminte decât mine, îmi era ruşine de mine însămi şi mi-am călcat pe inimă de nu m-am mai apropiat de fereastră. De Paşti, însă, când avenit Trică să mă ia, m-a apucat iar ciuda şi, ca să-i fac în pizmă, n-amţinut drumul drept, ci am ocolit prin faţa măcelăriei, ca să mă vadă.
Mara începu să râdă. Degeaba: Persida era tot ca în copilăria ei; avea cu cine să semene.
— A doua zi, de Paştile lor, urmă Persida, ne-am dus cu Trică să culegem viorele. Plecaserăm spre Şoimoş; eu însă am schimbat drumulşi l-am luat pe Trică pe la Lipova, că doară-l voi întâlni pe Naţl peundeva. L-am şi întâlnit, precum ştii, pe pod, când ne întorceam acasă.
Mara începu să se neliniştească.
— Dar cum v-aţi înţeles, întrebă ea, ca să plece şi el la Arad?
— Nu ne-am înţeles. Eu nu ştiam că e şi el la Arad; el nu ştia că am venit şi eu acolo: s-a nimerit să te vadă când ne întorceam cununta de la biserică, a dat cu socoteală că sunt eu cu d-ta şi a venit,precum ştii, şi el — aşa nepoftit — la nuntă.
— Ce va să zică întâmplarea! Vine aşa câteodată de nici n-o bagi de seamă, şi abia târziu te pomeneşti că e lucru mare.
— Când a văzut că te superi, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat de la Arad…
— Sărmanul băiat!
— Îl uitasem aproape, când Trică a venit să-mi spună că iar s-a întors. Uite! el n-a vent să mă vadă; eu însă nu m-am putut stăpâni şi duminică,ziua fiind frumoasă, am ieşit cu Anca la plimbare, că doară-l voi întâlni…
Mara se făcu mai neliniştită. Sărmana ei fată: ce păcat a căzut pe capul ei.
— De unde ştiai tu unde ai să-l găseşti? întrebă ea.
— De unde ştiam? răspunse Persida. Nu ştiam, dar m-am dus aşa la un noroc în Păduriţă şi l-am văzut acolo plimbându-se singur. Elnu m-a văzut; aş fi putut dar să trec înainte; m-am dus însă la el, casă vorbesc cu dânsul. D-ta vezi, eu sunt de vină!
— Nu eşti, zise Mara, cum să fii? S-a întâmplat să-l vadă Trică şi să-ţi spună. S-a întâmplat să fie zi frumoasă; s-a întâmplat să-lîntâlneşti: aşa au venit lucrurile, şi tu n-aveai ce să faci.
Persida dete din cap.
— Nu! am voit cu tot dinadinsul, zise ea. Asta eu o ştiu mai bine decât orişicine. Tu-l ştii cum era la casa părinţilor lui: cu obrajii rumeni, cu mustăcioara linsă, cu părul neted de i se vedea de departecărarea, cu şorţul totdeauna curat. Acum era cu părul lung şi nepieptănat, cu barba încâlcită, cu faţa buhăită, cu o pălărie turtită în capşi cu hainele purtate şi soioase, un om care petrece nopţile prin birturi şi adoarme îmbrăcat. Alta ar fi fugit, poate, de el: eu am alergat la dânsul.
— Săracul băiat! grăi Mara înduioşată.
— Luni apoi, urmă Persida, a trecut în patru rânduri prin faţa casei lui Claici, marţi tot aşa, tot aşa miercuri şi joi. Eu voiam să nu-l bagîn seamă, dar astăzi, după ce aţi plecat cu toţii la târg, nu m-am maiputut stăpâni, i-am ieşit în cale, ca să-l întâlnesc. Nu mai pot, mamă:mi-e milă de el şi mă mustră cugetul!
— Vai de sufletul lui! grăi Mara suspinând.
— Cum a rămas el? urmă Persida deznădăjduită. Ce face el acum? Ce are să facă mâine? Cum are să-şi petreacă zilele vieţii? O să afurisească ceasul rău în care m-am ivit în calea lui, ca să stric tot rostulvieţii lui!
— Nu, fata mea, zise Mara liniştită. Aşa vin lucrurile în lumea aceasta: pleci în neştiute şi te miri unde ajungi; te-apucă — aşa dinsenin — câteodată ceva, şi te miri la ce te duce. Omul are data lui, şinici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ţi-e scris areneapărat să ţi se întâmple; voinţa lui Dumnezeu nimeni nu poate s-oschimbe.
Persida îşi ridică capul şi, răsuflând uşor, se uită cu ochi înveseliţi la mama ei.
— Lasă-l, urmă Mara, nu te gândi la el, nu-ţi munci sufletul pentru dânsul; cum i-ar fi, aşa să-i fie; tu cu norocul tău, şi el cu al lui:Dumnezeu a vrut să te lase cum eşti, şi dacă nu te-a făcut Dumnezeupentru dânsul, e nenorocirea lui, dar nu şi a ta!
— Dar dacă m-ar fi făcut, mamă?! strigă Persida.
— Nu! nu! răspunse Mara cu hotărâre îndârjită. Asta nu se poate! Dumnezeu ştie, urmă ea mişcată, cât m-am gândit eu la voi, cât amostenit pentru voi, cu câtă inimă v-am purtat de grijă, şi nu poate sămă pedepsească atât de aspru. Dacă te-aş vedea moartă, ar fi pierdută toată bucuria vieţii mele, dar aş zice c-au mai păţit-o şi alte mameca mine şi m-aş mângâia în cele din urmă. Neam de neamul meu nuşi-a spurcat însă sângele! strigă ea cu ochii plini de lacrimi. Şi miemi-e milă de el şi de mama lui, dar îmi eşti dragă tu şi nu se poate!
Grăind aceste, ea îşi îmbrăţişă fata şi-i sărută ochii şi fruntea şi părul din creştet, ca odinioară, de mult, acum, când era copilă mică.
— Iartă-mă, mamă, mama mea cea dragă şi scumpă şi bună, iartă-mă, zise Persida cu glasul înăbuşit de plâns, şi spune-mi tu ce să fac.
