Ioan Slavici | Nuvele | Mara | Inima, săraca

E mare stăpân ruşinarea, şi om să fii ca să nu i te pleci dacă o cunoşti.
Codreanu crescuse ca viţelul ce suge la două vaci, Pavel la casa părinţilor săi şi Păvăluţ dincolo, la bătrâni, n-avuse dar cum şi cândsă înveţe a-şi călca pe inimă, ca să mai facă şi ceea ce vor alţii. Tatălsău, popa, se plângea adeseori că bătrânii îi strică copilul, o făceaînsă şi el mai ales pentru ca să se dezvinovăţească pe sine că prea îllasă în voile lui.
— De! ce să-i faci, dacă l-au nărăvit bătrânii!Aşa zicea el şi acum. Era foarte supărat, dar nu atât pe fiul său, cât pe socrii, care prea erau slabi, şi dacă era vorba, nici că se simţeael destul om ca să-l scoată pe Pavel din ale lui. Ar fi trebuit s-o înceapămai de curând: acum era prea târziu.
Era însă în lumea aceasta ac şi pentru cojocul lui Păvăluţ.Protopopul, deşi se zicea al Butenilor, nu era cu şederea la Buteni, ci în satul lui, unde avea casă şi avere frumoasă, pe care de dragulprotopopiei n-ar fi părăsit-o.
Acolo trebuia să te duci dacă aveai vreo treabă cu protopopul.
— Eu zic, grăi Gheorghe al lui Baltă, că ar fi cu cale să mergem la protopopul, ca să vedem ce-i şi cum.
Gheorghe al lui Baltă era jurat în Buteni şi om cu multă greutate: când vorbea el, aveai pe ce să te întemeiezi.
— De! răspunse Ioviţă al lui Borleu, tocmai afară din cale n-ar fi, asta o zic şi eu. Oameni suntem şi noi şi trebuie să ne ştim la un fel.
— E tunsă, ori e rasă! îl întrerupse Gheorghe, rostind vorbele rar şi domol.
— Tunsă, ori rasă: s-o ştim, urmă Ioviţă. Dar e lucru cam greu să te duci aşa — ţop! — în casa omului.
— De ce-ţi vorbesc eu tocmai ţie? grăi Gheorghe. Tu eşti ctitor bisericesc şi ai totdeauna câte ceva de pus la cale cu protopopul. Noimergem în altă treabă.
— Aşa mai da!
— Vom vedea noi apoi cum şi în ce fel, urmă Gheorghe. Să fim odată acolo, apoi grija noastră: te mai uiţi în ochii omului; îţi mai daiseama cum te pofteşte să şezi şi cum te întreabă de cei de acasă; n-ainevoie de vorbe ca să te înţelegi, când te poţi înţelege, iar dacă nu tepoţi, ai înţeles destul şi ştii cum stai.
Aşa au şi făcut.S-au îmbrăcat amândoi de sărbătoare, Gheorghe a ales doi curcani frumoşi, iar Ioviţă a pus în fundul căruţei un butoiaş de rachiude prune, dar rachiu cum numai la dânsul puteai să-l găseşti, şi auplecat la protopopul, ca să ceară voie pentru împrejmuirea cu scânduri a cimitirului.
Protopopul vedea bucuros oameni la casa lui, deşi acum mai ales dacă nu erau de la Buteni: asta a simţit-o Gheorghe îndată ce-a datochii cu stăpânul casei şi mai ales cu stăpâna, care le-ar fi dat, dacăar fi atârnat de dânsa, voie să-şi împrejmuiască cimitirul fie chiar şicu ziduri de piatră, numai să plece cât mai curând.
Prea îi păreau aşezaţi, cumpăniţi la vorbă, oarecum călare pe Ducipal oamenii aceştia.
Ar fi şi plecat fără multă zăbavă dacă nu s-ar fi nimerit ca nepotul protopopului să fie şi el aci.
Era Pavăluţ al moşului şi stătea ca pe spini.Nu era chip să se mai stăpânească Gheorghe, care-l vedea şi i se uita în ochi şi dădea cu socoteală că nu se simte în largul lui.
— Ei! întrebă el, când mai vii pe la noi? E cam de mult de când n-ai fost, şi oamenii se uită toate duminicile în strană, ca să te vadă.
Păvăluţ era om, cum se zice prin partea locului, cam albineţ şi avea subţire de tot pieliţa pe obraz: când roşea, se vedea rău de totcă se cam ruşinează.
— Am să viu, zise el. S-a nimerit aşa că nu m-am putut duce până acum, dar am să merg.
Nu era în gândul lui să meargă, dar acum, în faţa acestor oameni, era peste putinţă să spună că nu se mai duce.
— Uite, grăi Gheorghe, să vii acum cu noi. Poimâine e duminică şi-o să se bucure toţi poporenii dac-or şti că ai venit.
O să se bucure toţi poporenii! Mare lucru! El ştia că-n adevăr o să se bucure: îi cunoştea bine pe oamenii aceia, şi acum, în clipa aceasta, îi părea peste putinţă să nu se ducă.
— Acum nu pot, răspunse el.
— De ce adică să nu poţi dacă vrei? îi zise Ioviţă.
— Uite! adăugă iar Gheorghe, îmi faci mie cinstea să stai câteva zile la casa mea.
Păvăluţ se uita strâmtorat la moşu-său, ca să spună el de ce adică nu poate chiar acum să se ducă. Bătrânul însă era slab în faţa nepotului său, care era un singur om; cum oare ar fi putut să fie tare înfaţa unui sat întreg? De! aşa numai, cu una, cu două, nu se câştigăinimile oamenilor: el ştia cât le-a umblat în voie, şi nu putea să şi-iînstrăineze acum, după ce vedea că ei ţin, dacă e vorba, mai mult lanepotul lui decât la fata preotesei.
— Să te duci! zise el. Când om ca dumnealui te pofteşte-n gazdă, ai să le laşi toate la o parte şi să te duci.
Gheorghe zâmbi pe sub mustaţă: vedea că bine-a apucat-o şi bine-a adus lucrurile, iar mai departe grija lui era.
Păvăluţ a plecat cu dânşii, s-a dus, a tras la casa lui Gheorghe al lui Baltă, şi parcă toate erau cum altfel nici că s-ar fi putut. Încă pedrum se obişnuise cu gândul că nu se poate parohie mai frumoasădecât cea din Buteni, mai ales când poporenii te vor şi fără de fatapreotesei. Nu-i vorbă, când ai moş protopop şi nu eşti de acasă tocmai sărac, poţi ajunge popă şi fără ca să te vrea satul, dar tot e maibine să te voiască, fiindcă cu poporenii-ţi petreci zilele vieţii şi vlădicaţine şi el să fie într-un gând cu poporul.
Era, cu toate aceste, foarte greu să te ştii în acelaşi sat cu preoteasa şi cu Maria, fata ei, şi-i venea lui Păvăluţ să fugă de câte ori segândea că are-n biserică să dea ochii cu ele.
Asta o ştia şi Gheorghe.
— O să se supere, îi zise el sâmbătă pe la prânz, preoteasa pe mine că mi-ai făcut cinstea de a veni la casa mea. Nu-i vorbă, puţinîmi pasă. Supărarea vine şi trece, iar noi tot oameni rămânem. Dartot n-ar fi rău să mergem şi pe la ea, ce zici?
Ce putea Codreanu să zică!?Ştia şi el că trebuia să meargă; aşa, de capul lui, n-ar fi fost însă-n stare să se ducă: îi părea dar bine c-a dat de cineva care-l duce cude-a sila.
Şi nici c-avea, dacă e vorba, de ce să se sfiască.Preoteasa era numai preoteasă şi nu putea să vorbească decât umilită cu nepotul protopopului; iar Maria, fata ei, era o gâscă, decare pe el puţin avea să-l doară capul.
Ce-i drept, de la Crăciun n-o mai văzuse, dar de atunci şi pânacum tot nu s-a făcut ea femeie deplină. O fetişcană cam răsărită,dar subţire ca un şarpe, cam oacheşă, cu ochii mărunţi, care râd şiplini de lacrimi, în vreme ce preajma gurii e croită pe plâns.
Ce ştia, ce putea dânsa să înţeleagă? Era destul să te uiţi în faţa ei pentru ca s-o faci să plângă, şi nu o dată a glumit el cu lacrimile ei.Acum însă n-ar fi voit să le vadă, şi numai de ele se temea.
Când colo, ce să vezi?Pe când el intra cu inima încleştată la casa preotesei, Maria cânta veselă de răsuna toată curtea, şi nu cânta rău. Ce va fi visat, ce nu vafi visat peste noapte, era foarte voioasă, parcă a ei era lumea toată,încât preoteasa se simţea oarecum ruşinată şi mult ar fi voit să îi poatăzice lui Codreanu: “Iart-o, că ea nu ştie nimic”.
Fiind însă că asta nu putea s-o facă, a grăbit la uşa odăii, ca să-i spună fetei cine vine, apoi şi-a pus hainele-n rânduială şi a ieşit încapul scării, ca să-şi primească oaspeţii — foarte umilită, aşa cum oştia Codreanu.
— Frumos lucru! strigă Maria, care se ivi în dosul ei. Noi te aşteptam cu plăcinte, şi d-ta cine ştie pe unde vei fi umblat!
Preoteasa simţi că i se ridică sângele în obraji.Tot aşa şi Păvăluţ, cel cu obrazul subţire.Degeaba! nu ştia ce să-i răspundă.
— De! grăi Gheorghe, pe oamenii buni şi aici, şi aiurea tot cu plăcinte-i aşteaptă!
Apoi intrară în casă, se întrebară de sănătate şi Maria se duse ca să aducă rachiu şi pâine, după cum e obiceiul de primire în partealocului.
Preoteasa nu putea să-şi dea seama cum vin lucrurile şi cum are să prindă vorba. Ştia că Gheorghe a fost cu Ioviţă pe la protopopul şidădea cu socoteală că ei l-au adus pe Codreanu, dar nu putea săînţeleagă cum stau lucrurile.
Codreanu tot ca dânsa.Ochii lui şi mintea lui erau numai la Maria. Nu poate că cine ştie ce, dar se mira şi se minuna cum poate cineva să se schimbe într-un timpaşa de scurt aşa de tare. Nu-i vorbă, ochii îi râdeau şi acum şi preajma gurii îi era croită tot pe plâns; pare însă că acum tot n-ar fi pututs-o facă să plângă. Prea era voioasă, şi oarecum nu tocmai proastă.
E însă lucru ştiut că femeile se schimbă foarte uşor, nu numai aşa din Crăciun până în toamnă, ci până chiar şi din o clipă în alta.
Când ea află că Codreanu e în gazdă la Gheorghe şi n-a venit ca să stea, ca alte dăţi, ci numai ca să dea bună ziua, gura ei se croi perâset, iar ochii ei erau puşi pe plâns.
— Asta nu se poate, zise ea. Te ştiu eu pe d-ta: iar mă minţi, ca să mă necăjeşti şi să mă faci să plâng. Să nu mă crezi însă că sunt acumtot atât de proastă ca atunci. Ei bine! nu te cred şi n-am să plâng!zise ea cu îndărătnicie, şi lacrimile, păcătoasele de lacrimi, o năpădiră,încât nu-i rămase decât să iasă ruşinată din casă.
Preoteasa ar fi voit să intre în pământ.Tot aşa Codreanu.În zadar! Fata avea dreptate: ce-o să zică lumea dacă el nu stă la dânşii?!
Gheorghe şedea ţeapăn şi tihnit în scaun şi zâmbea aşa pe sub mustaţă, uitându-se când la el, când la ea.
— Dacă-i aşa, zise el în cele din urmă, apoi să mai treacă şi de la mine; n-ai ce să-i faci; are întâietatea: eu te las aici.
A şi rămas Codreanu, ca alte dăţi: aşa trebuia să fie.Nu e lucru mai urât decât femeia plângăreaţă: dac-o iei cu binele, se înduioşează de o trec lacrimile, iar dacă-i vorbeşti verde făţiş, vaide lume. Nu mai ştii cum s-o iei şi cum să umbli cu ea: te moaie-nlacrimi de-ţi pierzi tot rostul.
Era ruşinat de silinţele ce-şi dădea preoteasa ca toate să i le facă pe plac şi de bucuria copilărească ce se oglindea-n ochii plânşi aiMariei, iar ziua următoare îi venea să plângă în faţa bisericii pline deoameni, care se uitau la dânsul râzând cu părere de bine.
Doamne! ce fericit ar fi putut el să fie dacă n-ar fi fost acea noapte de nuntă! Şi totuşi…
Aici, în biserica plină de oameni, în faţa altarului, căruia-şi închinase viaţa, făptura cea înaltă a Persidei se ridica deasupra tuturoraşi pretutindeni se iveau ochii ei deschişi şi limpezi. Era în ochii aceiaceva atât de liniştit şi de senin, o voire atât de neîndoioasă, încât sub privirea lor trebuia, parcă, să se aline furtuna mării, să se potoleascăpara mistuitoare a focului: cum ar fi putut el, om neajutorat, să iasăde sub stăpânirea lor?
După Heruvim, când preotul a ieşit cu darurile, el şi-a plecat mai umilit decât de obicei capul spre pământ şi a stat cu ochii închişi,pierdut oarecum în sine însuşi.
Simţea, ca niciodată mai înainte, că el nu mai poate să facă ceea ce dânsa nu voieşte, şi o nespusă înduioşare îl cuprinse când se gândila Maria, care era atât de subţirică, de fragedă, atât de dulce la fire şide obidoasă.
“Nu! îşi zise el, nu te lega la nimic, că nimic nu mai poţi.”Era o mişelie c-a venit aici când se ştia legat încât nu se mai poate dezlega. Dacă Persida ar fi ştiut că el a venit fără de voia lui aici şin-are în el destulă vârtute ca să se hotărască la un fel, l-ar fi dispreţuitca pe un nemernic.
Şi totuşi Maria era aici, iar Persida departe, şi el nu era în stare să plece de la Buteni, aşa cum voia, cât mai curând: îi sângera inimacând vedea cum tremură Maria când stă aproape de dânsul şi cumochii ei se croiesc în toată clipa pe plâns şi iar râd în răsfăţare.
“Ori sunt, ori nu sunt om!” îşi zise el luni după-prânz.Trebuia să plece la Arad.Nu! Nu la Arad!Peste dealurile care despart valea Crişului de a Murăşului nu era drum de care, dar oamenii treceau pe poteci bătute, şi el putea săfacă pe un cal bun în timp de vreo patru ceasuri drumul pe la Chisindia şi peste Văsoaia la Conop, în valea Murăşului, de unde nu maiavea decât un ceas bun până la Şoimoş.
Iar cal găsea el la Buteni.Aşa trebuia să facă dacă era om: la părintele Isai, cu părintele la Mara şi cu Mara la Arad. Să se aleagă odată într-un fel.
Nu mai erau, când el a plecat, decât vreo trei ceasuri până în seară, dar ziua era frumoasă, luna, deşi pe scăzute, se ivise pe cer, şi nu apunea decât după miezul nopţii, iar calul era puternic şi iute: omuladevărat vrea şi face.
Dus de gândul acesta, el trecea grăbindu-şi calul printre pădurile cu frunziş pişcat de brumă, ici verde de stejar, colo galben de tei şi apoiroşu ca sângele de taur, iar după ce s-a întunecat, aceeaşi lună, în razele căreia se plimbase Naţl pe ţărmul Murăşului, îi lumina şi lui calea.
Lungă, cotită şi anevoioasă cale.Nu e lucru mai urât decât să treci aşa singur şi călare pe un cal iute prin mijlocul unei lumi pustii: ţi se răscoleşte oarecum tot sufletul şi ţi-e în cele din urmă parcă nu-ţi mai poţi da seama dacă e înaievea ori visezi numai ceea ce ţi se întâmplă. Obosit de drum şi desingurătate, el nu mai ştia desluşit unde şi cu ce gând se duce şi toatei se păreau ca prin minune. Auzise de atâte ori vorbindu-se desprefarmecele babelor, care te fac să zbori călare pe ujog unde te cheamăursita, şi acum simţea că nu se duce nici el, ci e dus.
Cuprins de simţământul acesta, el se simţea atât de uşor, încât îi părea oarecum rău când a început să audă lătratul câinilor din Şoimoş.
În fire nu şi-a venit însă decât la casa părintelui Isai; abia acum s-a încredinţat că degeaba a făcut drumul cel lung, căci el şi aici totel însuşi rămânea: nu era în stare să bată la poartă, şi-i părea bine căe noapte şi nu-l vede nimeni.
“Nu! zise el. Treaba aceasta pot eu s-o fac şi fără de părintele Isai.”Fără de Mara nu-i venea să meargă la Arad; dar fără de părintele Isai putea să vorbească cu Mara. Nu era nevoie să mai ştie şi el.
Porni dar înainte spre Radna, ca să stea peste noapte la vreunul din birturile din apropierea mănăstirii şi să meargă apoi, ca mâinedimineaţă, el singur la Mara.
La birt, unde nimeni nu-l cunoştea, putea să intre fără de sfială, să lase calul în grija vreunui argat şi să ceară ceva de mâncare, căciera flămând hămesit.
— Cunoşti d-ta pe Mara? întrebă el pe slujnica ce-i aşternea masa.
— Cum să n-o cunosc? Şade numai aci, a patra casă.
— Nu ştii, e acasă?
— Alaltăieri s-a întros cu fiica ei de la Arad, răspunse slujnica.Codreanu simţi că-i trece ca un fel de junghi prin inimă şi că i se taie vinele de la picioare.
— Cum? întrebă el. Persida e aici?
— Nu, răspunse slujnica, s-a dus chiar alaltăieri la călugăriţe.Era o adevărată făcătură: Persida aici! De ce a venit? De ce n-a rămas acasă, ci s-a dus la mănăstire? Ce s-a întâmplat?
Era flămând şi s-a sculat nemâncat de la masă; era obosit de drum şi s-a dus să se mai plimbe pe ţărmul Murăşului.
Fusese, de când ştia că dânsa se afla prin apropiere, cuprins de un fel de fierbinţeli, şi plimbându-se cu paşii iuţi pe ţărmul râului,resimţea mulţumirile fără de seamăn pe care le avuse în apropiereaei. Ah, ce femeie!… ce fiinţă! Ce ademenitor îi era zâmbetul, ce dulcesupărarea, ce uşor curgeau vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi erasufletul! Şi totuşi abia acum îşi dădea seama că el n-a vorbit niciodată deschis cu dânsa. Se deprinsese, încetul cu încetul, cu gândul căare să-şi petreacă toată viaţa în apropierea ei, că altfel nu este cuputinţă, şi a şi voit în nenumărate rânduri să i-o şi spună aceasta. Eraînsă în tot felul ei de a fi ceva ce te stăpânea, încât nu puteai să-i spuidecât ceea ce dânsa voia. Te-nţelegea de mai nainte şi-ţi răspundeafără de vorbe. Astfel el nu se mai îndoia că şi dânsa voieşte, şi totuşiacum simţea că nu e în stare să-i vorbească fără de înconjur: ar fi trebuit să fie la mijloc cineva care să-i vie-ntr-ajutor şi să deschidă vorba.
Avea tată şi mamă, bun şi bunică, rude şi prieteni, era iubit de o lume întreagă, şi acum se simţea singur şi părăsit de toţi şi stăteasperios în drum ca puiul care s-a pierdut de cloşcă; el însuşi rupsesetoate legăturile, se desfăcuse de toţi ai lui şi nu mai era cine să-i vieîntr-ajutor.
Dimineaţa s-a sculat pe când se mijea de ziuă. Ştia că Mara pleacă foarte de dimineaţă şi ţinea s-o găsească acasă; şi totuşi el îşi făceade lucru şi parcă ar fi dorit în fundul inimii lui ca să vie prea târziula casa ei.
Aşa a şi fost: portiţa era încuiată.
S-a dus cu inima încleştată la pod, unde ştia c-ar putea s-o găsească. Nu era nici aici. El o vedea însă din jos de pod, la depărtare de câtevasute de paşi, unde oamenii încărcau lemne pe plute, dar nu s-a dus laea. De ce să meargă? Tot era mai bine, mai uşor, mai firesc să vorbească mai nainte cu Persida.
A plătit dar omului pe care l-a găsit acolo creiţarii şi a trecut podul.Iar acum îi venea să se întoarcă iar înapoi la Buteni.Trecuseră opt ceasuri. Cum putea el să sune acum, la un timp atât de nepotrivit. Era peste putinţă să i se dea voie de a vorbi cu dânsa.
El îşi luă inima în dinţi şi sună.
— Ce doriţi? îl întrebă sora bătrână, înaltă şi slabă, care se ivi în uşă.
— Aş putea, vă rog, să vorbesc cu domnişoara Persida Bârzovanu? întrebă el.
— Domnule, acum nu se poate, îi răspunse sora. Şi, adause ea, nici nu ştiu cine sunteţi d-voastră.
El scoase din portofelul său un bilet de vizită şi i-l dete.
— Să spuneţi, îi zise, domnişoarei c-o rog să mă vestească dacă şi când voi putea s-o văd.
Sora îl pofti să se aşeze şi să aştepte, apoi încuie uşa şi se depărtă.Persida se afla în bucătărie.Ea nu venise la mănăstire cu gândul de a rămânea aici, dar a găsit-o pe maica Aegidia făcând proviziune de compoturi pentru iarnăşi era peste putinţă să nu pună şorţul ca să-i dea ajutor. Seara apoi,când era vorba să se întoarcă acasă, îi era foarte greu să plece. Sesimţea atât de bine aici, unde a crescut şi unde toate o potoleau şi-idădeau tărie.
A iubit totdeauna pe maica Aegidia, dar încă nu ştiuse c-o iubeşte: acum ar fi voit să şadă la picioarele ei şi să-i sărute mâinile. Nu maiera cum a fost, şi parcă se lumina toată mănăstirea când ochii lor seîntâlneau.
“O adevărată minune”, aşa zicea maica Aegidia în gândul ei. Se potolise neastâmpărul copilăresc şi năvălnicia adeseori sălbatică, şi fata ei era aşezată, înţeleaptă şi duioasă, un adevărat giuvaier de femeie. De aceea nici nu mai putea să-i vorbească în felul de mai nainteşi Persida se simţea înălţată în gândul ei când vedea că o ia parcă i-arfi soră ori prietenă.
Sâmbătă seara au stat până spre miezul nopţii deştepte şi au vorbit despre toate, afară de un singur lucru. De ce să vorbească şi despreacesta? Ea ştia cum gândeşte maica Aegidia, şi mai ales aici, între zidurile mănăstirii şi sub ochii maichii Aegidiei, nu putea nici dânsa săgândească altfel. Era de sine înţeles că nimic nu e mai presus de dorinţa părinţilor, mai ales când ei trăiesc, ca Mara, numai pentru copiii lor.
Şi totuşi Persida tresări cuprinsă de un fel de spaimă când citi numele: Pavel Codreanu.
— Ce e? întrebă maica Aegidia cu o asprime care reamintea timpurile trecute.
— Domnul acesta, răspunse Persida dându-i biletul, e un absolvent de teologie, pe care îl cunoaştem din Arad.
— Dar tu ştii…
— Trebuie să-l văd, o întrerupse Persida, altfel s-ar mâhni mama.Obrajii călugăriţei se roşiră. Îi era parcă se dărâmă casa în capul ei. Grozav gând! Încă un suflet pierdut! Cea mai iubită dintre feteleei se ducea şi ea, ca să-şi petreacă viaţa în ticăloşie omenească.
— Du-te, fata mea! grăi dânsa cu blândeţe umilită. Dacă e dorinţa mumei tale, trebuie să-l vezi chiar acum.
Persida-şi dezlegă şorţul, sărută mâna maichii Aegidiei, apoi se depărtă ducându-şi şorţul în mâna stângă, ca să-l atârne la locul lui şisă meargă-n sala de aşteptare.
Îi era însă greu să meargă aşa, fără de veste, şi ar fi voit să-şi mai facă timp de răzgândire.
“Nu! îşi zise peste puţin, ridicându-şi capul. Să văd ce voieşte.”La uşa sălii de aşteptare iar se opri şi stete pe gânduri.
— Te rog să ne laşi singuri, grăi întorcându-se spre sora ce-o însoţise şi era datoare să stea şi dânsa-n sală în vreme ce Persida vorbea cu tânărul.
Sora se plecă umilită.
— Aceasta eu nu pot s-o fac! răspunse ea. Ştii prea bine că n-aş putea s-o fac fără ca să-mi mărturisesc păcatul, şi ştii şi pedeapsa.
Persida-i apucă mâna şi se uită stăruitor în ochii ei.
— Te rog să suferi pedeapsa, căci Dumnezeu îţi va ierta alte păcate în schimbul ei. Te rog, zise ea, căci n-ar fi cu putinţă să vorbim deschis dacă n-am fi singuri!
Sora-şi plecă mai umilită capul şi-i făcu semn să se ducă.Codreanu se cutremură şi sări-n picioare când Persida se ivi voioasă-n uşă.
— Aşa-i că te miri? zise el mergând spre dânsa.
— Nu, răspunse ea întinzându-i mâna. Văzând biletul d-tale, miam închipuit numaidecât c-ai fost pe la mama şi ea te-a trimis aici.
— N-am văzut-o, grăi el. Am căutat-o, ce-i drept, dar n-am găsit-o nici acasă, nici la pod. Am aflat însă ieri seară că eşti aici, şi am venit.
— Aşa! zise ea, oarecum uşurată. Carevasăzică, nu ai vorbit cu mama.
— Nu încă!Ea-l pofti să se aşeze, se aşeză şi ea, apoi rămaseră câtva timp strâmtoraţi: el nu ştia cum să înceapă, iară ea aştepta să vadă ce vrea el.
— Am fost foarte mirat când am aflat că ai plecat de la Arad, începu el în cele din urmă.
Persida zâmbi, stete puţin pe gânduri, apoi obrajii i se umplură de sânge.
Era hotărâtă să-i spună fără de înconjur cum s-au petrecut lucrurile, de ea s-a hotărât deodată să plece: aşa trebuia să facă, şi ea nuputea să facă decât cum trebuie. Acum însă, când se afla faţă în faţăcu el, ea nu putea — nu! — mai bine moartă!
Gândul omenesc străbate într-o singură clipă şi timpul, şi depărtările, şi acum, în clipa aceasta, ea vedea în gândul ei toate cele petrecute şi-l vedea şi pe el umblând răzleţ prin lume, ajuns din omneom, nenorocit fără de vina lui. Se împăcase cu gândul că ea nupoate să-l ajute şi că nu le rămâne amândurora decât să uite celepetrecute, care nu erau, la urma urmelor, decât o nebunie de tinereţe. Îi era însă ruşine c-a crezut că poate să-l mai şi batjocorească spunândaltui bărbat ceea ce numai ei amândoi ştiau.
— Mi s-a urât de învălmăşeala şi de zgomotul lumii, îi răspunse ea, şi mi-a venit dorul de liniştea acestei case!
— Şi ai să rămâi aici, se înţelege, zise el râzând.Ea stătu puţin pe gănduri, şi sufletul parcă i se înălţa.
— D-ta râzi, grăi dânsa; nu trebuie însă să scapi din vedere că eu aici am crescut şi că sunt femeie. D-voastre, bărbaţii, vă avântaţi cuinimă îndrăzneaţă în toiul lumii şi totuşi nu o dată sunteţi cuprinşide dorul singurătăţii; dar noi, femeile, care numai rezemate de alţiiputem să trecem prin lume?
Codreanu iar zâmbi.
— D-ta n-ai decât să vrei pentru ca să-ţi găseşti reazem, zise el.
— Ştiu, întâmpină ea tot zâmbind cu ironie. Sunt tânără, frumoasă şi deşteaptă: nu-mi mai lipseşte decât inima uşoară pentru ca să-miiau avânt. Eu mă înspăimânt însă când mă gândesc la mulţimea datoriilor pe care le iau asupra mea când ies de aici, şi sunt cuprinsăadeseori de simţământul că nu pot să le împlinesc pe toate.
— Dar, zise el, datorii avem cu toţii.
— Şi foarte rar avem şi mulţumirea de a le împlini, îl întrerupse ea.
— Aş! zise el. Dar atunci cei mai mulţi dintre noi s-ar fi simţit foarte nenorociţi.
— Nu, zise ea; suntem, dar nu ne simţim, fiindcă omul se deprinde cu toate. Închipuieşte-ţi că eu nu rămân aici. N-aş putea să stau aşa…fată mare. Ar trebui să mă mărit. Să zicem că-mi găsesc un soţ maipresus de toate aşteptările mele. De unde pot eu să ştiu dacă nu voiprinde mai târziu slăbiciune pentru altul? Ce fac atunci? Sunt ori nudatoare să-i mărturisesc soţului meu adevărul?
— Da! zise el cu toată hotărârea.
— Dar dacă aş fi avut mai nainte slăbiciune pentru altul? urmă ea, tot sunt datoare să-i mărturisesc adevărul?
El tresări.
— Da! zise iar, însă de astă dată cam cu jumătate de gură.
— Şi-o să se bucure dânsul?
— Nu tocmai.
— Atunci, grăi dânsa râzând, e parcă mai cuminte să nu-mi fac datoria. De ce să-i spun când îl mâhnesc prin aceasta? Am să mă deprind încetul cu încetul cu gândul că datoria mea e să tac, să fiu făţarnică şi să-mi fac de-a sila celelalte datorii… pe cât le pot. Urâtă viaţă!
El se uită nedumerit în faţa ei.
— Bine, domnişoară, zise el strâmtorat, dar d-ta tot n-ai putea să rămâi aici.
— De ce nu?
— Fiindcă nu e cu putinţă.
— De ce să nu fie cu putinţă?
— Pentru că eşti, dacă nu mă înşel, ortodoxă.
— Să trecem peste aceasta, grăi dânsa aşezată. Când e vorba de viaţă şi de moarte, nu ne mai uităm la asemenea lucruri mici. Oameni suntem, la urma urmelor, cu toţii, şi Dumnezeu e unul şi acelaşipentru toţi.
— Eu tot nu cred că ai să rămâi aici, zise el iar în glumă.
— Nici eu nu cred, răspunse ea. Voiesc numai să zic că cel puţin acum nu e pentru mine gând mai ademenitor decât să rămân aici, şim-aş simţi foarte nenorocită dac-aş fi nevoită să plec. Mă simt atât debine aici, şi mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieţii.
Codreanu începu să tremure.
— Carevasăzică, grăi dânsul cu glas înăbuşit, eşti hotărâtă să rămâi aici?
— Nu, răspunse ea, eu n-am nici o hotărâre, şi dacă mama astăzi va zice să ies, voi ieşi mâine. Răspund numai la întrebarea pe caremi-ai pus-o râzând. M-aş simţi nenorocită dac-ar trebui să ies acum.Peste un an, peste doi — nimeni nu ştie ce are să simtă — voi ieşi cuinima uşoară; acum mi-ar fi foarte greu!
Codreanu o înţelegea deplin şi nu mai ştia ce să-i zică, ci se uita numai cu ochii ţintă la un colţ al odăii.
— Şi dacă eu te-aş ruga? întrebă el sfios şi cam cu jumătate de gură.
Ea se ridică şi rămase stând dreaptă şi cu ochii în jos.
— D-ta ştii că ţiu mult la d-ta şi n-aş putea să zic nu! răspunse ea încet. Dar ţii şi d-ta la mine şi nu eşti în stare să-mi faci silă. Maitârziu! Nu-i aşa?
— Da! răspunse el ridicându-se.
— Îţi mulţumesc, grăi dânsa întinzându-i mâna.El apucă mâna şi o sărută.
— Ai să mai treci pe la mama? întrebă ea.
— Nu! răspunse el hotărât.
— Îţi mulţumesc, grăi iar dânsa, şi la revedere!El îi sărută încă o dată mâna, apoi dânsa se retrase şi peste puţin intră sora bătrână, înaltă şi slabă, ca să descuie uşa pe care avea săplece Codreanu.