Mircea Eliade | Salazar | SALAZAR – DICTATOR AL FINANŢELOR

Chemarea lui Salazar ca ministru de Finanţe învestit cu depline puteri n-a fost făcută decât în ceasul al 11-lea. Şi poate nu greşim prea mult afirmând că însuşi Salazar, văzând catastrofa către care se îndrepta economia ţării, a ieşit din pasivitatea lui şi a intervenit deschis în lupta politică. Această luptă politică este aşa numita „campanie” din ziarul Novidades. În ianuarie 1928 apar o serie de articole, în care financiarul Salazar analiza cu cunoscuta lui competenţă şi sinceritate problema la ordinea zilei în Portugalia: împrumutul extern. Politica financiară a dictaturii militare fusese, până atunci, dezastruoasă. Temându-se să devină impopular, sau, poate, fiind convins de ineficacitatea unei asemenea măsuri, Guvernul nu îndrăznise să pună în aplicare o politică financiară de sacrificii. Deficitele erau acoperite prin continue emisiuni de bonuri de tezaur şi inflaţie camuflată. Valoarea monedei se deprecia văzând cu ochii. Pus în faţa unei datorii interne flotante de proporţii catastrofale – două miliarde escudos – Guvernul s-a văzut nevoit să ceară ajutorul Societăţii Naţiunilor. Dictatura militară, însă, nu era bine văzută în cercurile politice europene. Colaboraseră la această neîncredere chiar o seama de fruntaşi ai vieţii publice portugheze şi reprezentanţi ai vechilor partide, care umblaseră din legaţie în legaţie anunţând că nu vor recunoaşte nici una din tranzacţiile financiare sau politice încheiate sub dictatură. Iar când ministrul de Finanţe generalul Sinel de Cordes, trimite la Geneva un delegat extraordinar, pe generalul Ivens Ferraz, ca să trateze un mare împrumut la Societatea Naţiunilor – întâmpină o atmosferă de suspiciune şi chiar de ostilitate. Discuţiile începute încă din iarna anului 1927 tărăgănează până în primăvara anului 1928. Reprezentanţii vechilor partide – generalul Sa Cardoso, maiorii Vitorino Guimaraens şi Helder Ribeiro şi alţii – aceeaşi oameni care-şi marcaseră opoziţia faţă de dictatură în feluritele legaţii, trimit un agent de-al lor la Geneva ca să zădărnicească, cu orice preţ, împrumutul. Şi izbutesc; dacă nu să-1 zădărnicească, cel puţin să-l amâne. Socoteau, ca mai toţi oamenii de partid din Portugalia, că dictatura militară se va prăbuşi de la sine în ziua când poporul va şti că mult aşteptatul împrumut extern nu se va mai face. Salazar era unul din puţinii care nu socotea acest împrumut garantat de Societatea Naţiunilor indispensabil pentru salvarea ţării. Şi încerca să convingă Guvernul, prin articolele lui din Novidades, că echilibrarea bugetului şi stabilizarea monedei se poate face fără nici un ajutor extern, prin simpla însănătoşire a vieţii economice şi financiare a ţării, „Împrumutul extern”, „Echilibru bugetar şi stabilizarea monedei”, „Tot despre echilibru şi stabilizare”, „Deficit sau excedent”, „Măsuri financiare”, se intitulează câteva din articolele lui Salazar, care de data aceasta întâlnesc un ecou neobişnuit în opinia publică. Oliveira Salazar nu mai era, acum, un necunoscut. Lumea începuse să vorbească despre acest profesor de la Coimbra, care fusese o zi deputat şi o săptămână ministru de Finanţe – şi care pretindea că are la îndemână formula salvatoare a bugetului. În martie 1928, Salazar vorbeşte în faţa muncitorilor catolici de la Coimbra despre „Două feluri de economii”, expunându-şi încă o dată concepţia sa despre bogăţie şi muncă, despre valoarea naţională a micilor economii realizate în cadrul bugetului familiar etc. Şi încă odată se ridică împotriva tradiţiei retorice a Portughezilor, împotriva lăudabilei intenţii pe care o nutrea fiecare Portughez de a-şi salva ţara printr-un înflăcărat patriotism. „Ne aflăm, aici în Portugalia, în faţa unor grave dificultăţi care ne trezesc patriotismul şi fac apel la devotamentul nostru. Fără îndoială, patriotismul ne impune fiecăruia dintre noi datorii felurite. Dar să-mi fie îngăduit un sfat: să nu ne propunem niciodată ca scop al vieţii noastre sufleteşti salvarea patriei. Să lăsăm misiunea aceasta conducătorilor ajutaţi de Providenţă. Noi putem face un lucru mai simplu şi mai uşor: putem munci cât mai mult cu putinþã, cât mai bine cu putinþã şi în munca noastră, în casa noastră, să ne învăţăm a face economii şi a cheltui aşa cum e mai bine. Misiunea conducătorilor este prin acest simplu fapt surprinzător de mult uşurată şi ei ne vor mulţumi mai bine decât prin discursuri înflăcărate. Flecărim atât de mult!…” Vorbind muncitorilor catolici din Coimbra, Salazar se adresa, de fapt, ţării întregi, anunţându-i, într-un anumit fel, noul drum pe care în curând ştia că va fi chemat să-l arate. Portugalia trăia, atunci, încă unul din extazele sale patriotice, atât de surprinzătoare pentru un observator neavertizat. La Geneva, experţii europeni acceptaseră în sfârşit, după mai bine de un an de pertractări, să acorde un mare împrumut Portugaliei. Dar cu condiţia ca anumiţi controlori ai Societăţii Naţiunilor să se stabilească la Lisabona şi să verifice justa întrebuinţare a fondurilor. Ceea ce însemna, de fapt, o gravă ştirbire a autonomiei portugheze. Generalul Ivens Ferraz, trimisul extraordinar al Guvernului la Geneva, refuză cu demnitate condiţiile Societăţii Naţiunilor, pune capăt tratativelor şi se întoarce la Lisabona – unde e primit cu triumf. Gestul bărbătesc al generalului electrizează din nou naţiunea. Dictatura militară, departe de a ieşi compromisă prin eşuarea împrumutului – aşa cum speraseră oamenii politici – cunoaşte, dimpotrivă, un răsunător succes de opinie publică. Portughezii tratau din nou extazul patriotic de pe timpul ultimatumului englez. Şi toţi se declarau gata să-şi dea viaţa pentru salvarea patriei. Era exact ceea ce îndemna Salazar pe muncitorii de la Coimbra să nu facă. Salazar ghicea că această răbufnire viguroasă a orgoliului naţional e ameninţată de sterilitate dacă nu e canalizată către lucruri mici, care se pot face, în loc să fie inutil cheltuită în intenţii generoase şi în gesturi mari. Omul care se pregătea să intervină activ în viaţa publică a Portugaliei, îşi anunţa de pe acum programul său de guvernământ, care era, de fapt, primul program cu adevărat revoluţionar: fiecare să încerce a realiza cât mai mult, la el acasă, începând prin a face ordine în viaţa lui şi a familiei sale – şi sacrificând puţin – o oră de somn, o zi de vacanţă, un spectacol, un fel de mâncare etc. În a doua jumătate a lunii aprilie 1928, intrarea în guvern a lui Salazar e iminentă. Dar de data aceasta, Salazar nu mai acceptă atât de repede invitaţia de a colabora la guvern. Experienţa din iunie 1926, când ofiţerii alergaseră să-l ia de la Vimieiro ca să-l demită o săptămâna mai târziu, era încă destul de proaspătă. De data aceasta nu primea să facă parte din guvern decât în anumite condiţii, care nu erau numai grele, dar implicau chiar investirea ministrului de Finanţe cu puteri dictatoriale. Lesne de înţeles şovăielile Guvernului prezidat de generalul Vicente de Freitas. Salazar cerea unei dictaturi militare victorioase să i se încredinţeze lui, de la început, puteri dictatoriale. Nu-şi lua răspunderea situaţiei economico-financiare şi nu garanta echilibrarea bugetului, decât dacă Preşedintele de Consiliu acordă Ministerului de Finanţe dreptul de control absolut asupra tuturor celorlalte ministere. În cele din urmă Guvernul acceptă, iar acest dictator sui-generis îşi ia în primire ministeriatul Finanţelor, la 27 aprilie, ţinând o cuvântare cu totul neobişnuită în asemenea împrejurări; începe prin a mărturisi că „sarcina” pe care şi-o ia „reprezintă pentru el un sacrificiu atât de mare, încât n-ar face-o de amabilitate sau favoare pentru nimeni”. Anunţă apoi drepturile pe care le-a obţinut de la Preşedintele de Consiliu: 1) toate ministerele se angajează să-şi limiteze şi să-şi organizeze serviciile în cadrul bugetului global atribuit de Ministerul Finanţelor; 2) orice măsură pe care ar lua-o celelalte ministere şi care ar avea repercusiuni asupra cheltuielilor Statului, trebuie să fie discutată în prealabil cu Ministerul Finanţelor; 3) Ministerul Finanţelor poate opune veto-ul său la orice iniţiativă a celorlalte ministere; 4) angajându-se, totuşi, să colaboreze cu ele în tot ceea ce priveşte reducerile bugetare respective. Nu cere, însă, numai atât. Anunţă membrii Guvernului şi ţara întreagă că nu trebuie să se aştepte la miracole. Totul depinde de capacitatea cu care poporul portughez va putea realiza „sacrificiile necesare” şi de încrederea cu care îl va însoţi; „încredere în inteligenţa mea şi în cinstea mea, încredere absolută dar senină, calmă, fără entuziasme exagerate nici descurajări”. De un lucru pot fi totuşi siguri: „Ştiu foarte bine ceea ce vreau şi încotro merg, dar să nu mi se ceară să ies la capăt în câteva luni”. Nu încape îndoială că un asemenea discurs a provocat în foarte multe cercuri stupoare. Portughezii erau învăţaţi să li se vorbească altfel. Unii din ei au rămas nedumeriţi, alţii au ridicat neîncrezători din umeri. Toţi se aşteptau, însă, să-1 mai audă vorbind, să-şi vadă dictatorul apărând în faţa maselor, însufleţindu-le prin cuvântări patriotice, electrizându-le prin formule fericite. Dar Salazar era un dictator care cerea, înainte de toate, să fie lăsat în pace. S-a închis în cabinetul său de lucru, aplecat asupra coloanelor de cifre, trudindu-se zi şi noapte să reducă, să echilibreze, să economisească. Nu vedea aproape pe nimeni, lucrând exclusiv cu funcţionari de la Ministerul Finanţelor refuzând să ia parte la ceremoniile oficiale, refuzând să apară la banchetele diplomatice – obsedat de un singur gând: echilibrarea bugetului. „Flecărim prea mult!”, se adresase el, cu două luni mai înainte, lucrătorilor catolici din Coimbra. Era fericit că cel puţin acum putea să muncească fără să-şi mai anunţe, să-şi explice şi să-şi susţină planurile. Dictatura avea pentru el marele merit de a-i lăsa libertatea de acţiune fără să-l mai oblige să vorbească. Pentru Salazar, întreaga viaţă publică a Portugaliei se subsuma, în 1928, urgenţei de a salva finanţele şi economia ţării, îşi luase rămas bun de la Centrul Catolic printr-o cuvântare ţinută câteva ceasuri înainte de a deveni ministru: „Le spun catolicilor că sacrificiul meu îmi dă dreptul să aştept acest lucru de la ei: să fie cei dintâi care să facă sacrificiile cerute, şi cei din urmă care să ceară favoruri pe care nu le voi putea acorda”. Salazar nu exagera vorbind de „sacrificiul” său. Simţea că pierde pentru totdeauna liniştea de la Coimbra, că renunţă la singura muncă pe care o împlinea cu bucurie – profesoratul – că-şi jertfeşte toate pasiunile sale spirituale, pasiunea de cercetător, de cărturar, de pedagog. Ştia că nu va mai avea timp să citească, nu va mai găsi timp să mediteze; de abia dacă îi va mai rămânea timp să se reculeagă şi să se roage. Pentru un om obişnuit cu o anumită viaţă spirituală, un om care iubea singurătatea, convorbirile savante, biblioteca, intimitatea cercurilor religioase – sacrificiul era într-adevăr considerabil. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu-i putea garanta că nu va fi un sacrificiu zadarnic. Dictatura militară îi asigura doar continuitatea în acţiunea pe care şi-o propusese. Rămânea de văzut dacă poporul îl va putea urma, dacă munca sa va rodi. Evident, pentru cine îl cunoştea, Salazar se preocupa prea puţin de recompensă, de glorie, de notorietate, îi era cu totul indiferent dacă oamenii îl vor lăuda sau îl vor huli. Cerea, însă, încredere: nu pentru a trece cu izbândă un examen în faţa naţiunii, ci pentru a putea salva Statul – şi aceasta cât mai era timp. Salazar şi-a început dictatura într-un moment când aproape totul era pierdut. Dar, în acest ceas al 11-lea în care fusese chemat, ştia ca poate cere orice sacrificiu naţiunii; după umilinţa pe care o primise la Geneva, Portugalia înţelesese că nu mai poate aştepta nimic dinafară. Salazar îşi luase angajamentul să echilibreze bugetul într-un singur an, miracol pe care nu-1 putea crede nimeni. Cu atât mai stranie părea asigurarea aceasta, cu cât dictatorul financiar nu venise cu nici o reformă revoluţionară cu nici o concepţie mare. Era foarte greu pentru un profesor universitar de o excesivă sobrietate, pentru un om care nu era văzut nicăieri şi nu vorbea aproape niciodată, era foarte greu să devină popular cu un program care nu aducea nici un element senzaţional. Revoluţia lui Salazar era cu atât mai greu de înţeles cu cât era de o surprinzătoare simplitate; căci pe el îl interesau în primul rând lucrurile mici şi bine făcute. Într-o cuvântare pe care a fost nevoit să o rostească pentru a mulţimi ofiţerilor garnizoanei din Lisabona, care-l invitaseră să-l omagieze la Marele Cartier (9 iunie 1928), Salazar îşi mărturiseşte încă odată marea lui credinţă în forţa creatoare şi eficienţa simplităţii: „Am luptat întotdeauna pentru o politică de simplu bun simţ – împotriva planurilor grandioase, atât de grandioase şi atât de vaste încât ne risipeam toata energia ca să le admirăm şi nu ne mai rămâneau forţe ca să le realizam”. Le aminteşte ofiţerilor de la Marele Cartier că nimic nu se poate construi în Portugalia înainte de a rezolva problema financiară, ce se reducea la următoarele elemente: deficit cronic, o datorie flotantă extraordinară şi o datorie aşa zisă consolidată excesivă. Ceea ce trebuia dobândit, deocamdată, cu orice mijloc era echilibrarea cheltuielilor publice; deşi răul nu va putea fi tăiat din rădăcină decât prin stabilizarea monedei. Până atunci cel mai important şi mai urgent lucru de făcut erau economiile. „Să nu ne facem iluzii: reducerile serviciilor publice şi ale cheltuielilor aduc cu sine restricţii în viaţa privată şi, ca atare suferinţă. Vom avea de suferit în urma scăderii câştigurilor, a ridicării impozitelor, a scumpirii vieţii. Sacrificii şi încă mari am mai făcut până acum, dar din nefericire au fost pierdute pentru salvarea noastră; să le facem acum cu un scop bine definit, integrate într-un plan de ansamblu, şi vor fi sacrificii salvatoare…” Evident, un dictator care începe prin a cere economii nu se poate aştepta să ajungă peste noapte idolul mulţimilor. Mitul de început al lui Salazar nu creşte prin anunţarea reformelor financiare; dimpotrivă. Dar Salazar nu voia, deocamdată, decât să echilibreze bugetul; popularitatea sau impopularitatea lui îi erau, pentru un moment, indiferente. În jurul lui nu avea pe nimeni. Armata făcuse apel la el ca la un tehnician, nu ca la un şef. Se putea bizui, însă, pe sprijinul total al dictaturii militare şi aceasta îi îngăduia o desăvârşită libertate de acţiune. Puţin timp după ce fusese numit ministru de Finanţe, Cardinalul Cerejeira, fostul lui coleg la Universitatea din Coimbra, difuzează o epistolă adresată clerului şi catolicilor portughezi prin, care îi îndeamnă să susţină opera începută de Salazar. Cei din Centrul Catolic erau singurii care înţelegeau importanţa politică a prezenţei lui Salazar în guvern; deşi în slujba dictaturii militare, a mişcării de la 28 mai, Salazar asigura deocamdată salvgardarea drepturilor religioase, rezervându-şi pentru mai târziu, orientarea guvernării în spiritul şi litera Centrului Catolic. Dar Salazar, care pusese anumite condiţii când i se oferise Ministerul Finanţelor, fusese şi el silit să accepte o condiţie primind acest post. Şi anume, îşi luase angajamentul să nu facă nici o alta politică în afara celei instaurate de mişcarea de la 28 mai. Aşa cum vom vedea, el însuşi înţelesese că nu mai are nici un rost să încerce realizarea politicii Centrului Catolic, când mişcarea de la 28 mai părea că are toate şansele de a deveni o revoluţie naţională. Dar, deocamdată, Salazar nu avea altă ţintă decât echilibrarea bugetului: „Ştiu foarte bine ce vreau şi încotro mă îndrept”, mărturisise el luând în primire Ministerul Finanţelor. Îşi avea bine seriate problemele şi îşi dădea seama că totul se va prăbuşi dacă nu va începe de la temelie. Acest filosof catolic, care crede – şi o va mărturisi de nenumărate ori, în urmă – în primatul spiritualităţii şi în forţa creatoare a spiritului, e nevoit să-şi înceapă revoluţia echilibrând bugetul unei ţări în pragul prăpastiei şi trudindu-se să-i însănătoşească finanţele. Dar, şi în aceasta activitate, în aparenţă atât de aproape de pământ, Salazar îşi păstrează tehnica lui spirituală. Echilibrarea bugetului nu e numai opera unui financiar – este, totodată, opera unui moralist, a unui filosof şi a unui practicant creştin. „Prezentăm bugetul pentru exerciţiul 1928-1929; nu e o lucrare perfectă, dar are dreptul de a fi considerată o lucrare serioasă”. O lucrare serioasă, într-o ţară îmbătată de demagogi, exploatată de afacerişti şi ruinată de incompetenţi, poate fi privită ca un început revoluţionar. „Bugetul pe care-l prezentăm nu e rezultatul unor combinaţii artificioase; este ceea ce se aşteaptă sincer să fie; este ceea ce, în faţa faptelor şi cifrelor cunoscute avem dreptul să aşteptăm să fie”. Salazar alege ca cel dintâi instrument al revoluţiei şi cea mai sigură armă a reformei sale financiare – sinceritatea. Găseşte că e mai simplu să pună de la început ţara întreagă în faţa adevărului, oricât ar fi el de dezagreabil. A continua cu bugete trucate şi cu reforme fictive nu e numai ineficient, e de-a dreptul primejdios. Oamenii trebuie să înţeleagă că se află pe marginea prăpastiei, şi că nu se pot salva decât singuri. Salvarea poate fi făcută cu mijloace simple, aşa zisele procedee clasice; economii, fireşte, dar nu numai economii – ci şi o bună gospodărie înăuntrul ministerelor, suprimarea creditelor neutilizate, amânarea lucrărilor mai puţin urgente, renunţarea la cheltuieli parazitare. Toate acestea – simplitate, bun simţ, sinceritate, adevăr – sunt mijloacele revoluţionare prin care Salazar încearcă nu numai să salveze finanţele ţării ci, în acelaşi timp, să-şi trezească neamul din aromeala artificioasă în care îl cufundaseră câteva generaţii de liberalism. Fireşte, el nu are sentimentul că creează ceva – ci că e numai un exponent al revoluţiei, că nu face decât să dea formă unei stări de fapt, singura creatoare de istorie. „În ceea ce mă priveşte, mărturiseşte într-o cuvântare din 21 octombrie 1929, sunt convins că uşurinţa cu care s-au realizat anumite acte şi rapiditatea cu care s-au dobândit rezultatele, demonstrează că n-am făcut altceva decât să traduc în cuvânt şi în fapt – poate cu mai multă precizie decât alţii, datorită condiţiilor speciale ale locului în care mă aflam – tendinţele, aspiraţiile, spiritul de reînnoire şi de reformă al ţării”. Şi continuă: „Într-un sistem de administraţie în care predomina lipsa sincerităţii şi teama de a lucra la lumină, am afirmat, din cel dintâi ceas, că se impune o politicã de adevãr. Într-un sistem de viaţă socială în care nu voia să se ţină seama decât de drepturi şi nu şi de datorii, în care comodităţile şi uşurinţele se prezentau ca cea mai buna regulă de viaţă, am anunţat, ca o condiţie necesară a salvării, o politicã de sacrificiu. Într-un Stat care ne împărţea sau ne lasă să ne împărţim în ireductibilităţi şi în grupuri, ameninţând sentimentul şi forţa unităţii naţiunii, am apărat, pe deasupra înfrângerilor şi pericolelor derivate din ele, necesitatea unei politici naţionale…” Cel care vorbea astfel, în sala Consiliului de Stat, la 21 octombrie 1929, nu mai vorbea ca un simplu ministru al Finanţelor investit cu depline puteri pentru echilibrarea bugetului şi salvarea economică a ţării, începe să se întrevadă rolul său de îndrumător al neamului şi de adevărat conducător al regimului născut din revoluţia de la 28 mai. Era a treia oară când vorbea Salazar de când intrase în guvern. Trei cuvântări într-un an şi jumătate; trei cuvântări care alcătuiesc laolaltă patruzeci de pagini de carte. Dar, între timp, miracolul în care nu crezuse nimeni – se împlinise. Pentru întâia oară de la 1913, bugetul Portugaliei nu mai prezenta un deficit. Dimpotrivă, bugetul 1928-1929 alcătuit de Salazar, se încheiase cu un excedent de 1.576.000 escudos – faţă de deficitul de 388.667.000 escudos al anului precedent. Rezultatul era atât de miraculos încât mulţi n-au voit să-l creadă, încă nu erau obişnuiţi cu adevărul, pe care se întemeia Salazar „prin temperament, prin convingere, prin impunere a conştiinţei”. Anul 1928 trecuse într-o relativă linişte. Numai în cursul verii izbucnise o încercare revoluţionară la Lisabona, condusă de un grup de militari care nu voiau să accepte noua orientare pe care o căpătase mişcarea de la 28 mai sub dictatura lui Salazar. „În viaţa guvernamentală ăsta e doar un incident. Pe mine mă interesează să ştiu numai cât va costa tezaurul şi cât va costa ţara această revoluţie…” Asemenea incidente se vor mai repeta, şi încă mult mai grave. Anevoie s-ar fi putut realiza o prefacere atât de profundă ca aceea pe care o visase mişcarea de la 28 mai şi pe care Salazar se angajase s-o ducă la bun sfârşit, fără ca lumea veche să nu încerce orice îi sta cu putinţă ca să supravieţuiască. Erau zvârcoliri care nu dovedeau un dezechilibru social şi politic, ci seriozitatea cu care se împlinea revoluţia naţionala. Căci – astăzi, la lumina evenimentelor care au urmat, nu mai încape îndoială – Salazar „ştia ce vrea şi încotro se îndreaptă” nu numai în ceea ce privea echilibrarea bugetului, ci mai ales în ceea ce privea revoluţia începută de mişcarea de la 28 mai. În clipa când fusese chemat la guvern, situaţia politică era gravă. Dictatura militară – singura posibilitate pe care o mai avusese Statul portughez de a se salva de demagogie şi de inevitabila sa consecinţă, comunismul – se afla întro permanentă criză. S-ar mai fi putut menţine prin forţă încă şase sau douăsprezece luni şi apoi totul s-ar fi prăbuşit. Acceptând să colaboreze cu mişcarea de la 28 mai Salazar, înţelegea să o salveze, nu pentru a face să dureze dictatura militară ca atare, ci pentru a salva şi promova revoluţia naţională, îşi dădea prea bine seama că mişcarea nu putea dura şi spori decât în măsura în care îşi păstra elanul iniţial, revoluţionar. Orice încercare de compromis cu spiritul şi formele vechiului regim i-ar fi fost fatală. De aceea Salazar se grăbeşte să „interpreteze” chiar reformele lui financiare în termeni spirituali, de revoluţie naţională. Nu colaborase numai ca un tehnician, pentru care lumea se reduce la cifre, la deficite şi la excedente. Cifrele, pentru el, reprezentau icoana unui anumit fel de a valorifica viaţa. Deficitele se datorau nu numai unei detestabile administraţii, ci şi unei false concepţii a lumii şi a vieţii. Pentru Salazar, echilibrarea bugetului era o operaţie urgentă, dar care nu-şi găsea îndestularea în sine. La nimic n-ar fi folosit un buget echilibrat dacă lumea ar fi continuat să creadă în vechile mituri liberale ale bogăţiei, producţiei, individului etc. Salazar se grăbeşte, aşa dar, să pună în practică şi să justifice concepţiile sale economice, care nu erau, în fond, decât o consecinţă firească a revoluţiei spirituale şi politice pe care naţiunea portugheză trebuia s-o realizeze sub imboldul mişcării de la 28 mai. Bugetul fusese echilibrat pentru că se aplicaseră măsuri „revoluţionare”: bun simţ, simplitate, economii etc. Acelaşi spirit trebuia, însă, să permeieze întreaga viaţă economică a naţiunii. Revoluţia trebuia să transforme înseşi valorile fundamentale ale economiei, reintegrându-le într-un sistem organic de valori spirituale. „Noi am viciat – spune Salazar într-un faimos discurs ţinut câţiva ani mai târziu (16 martie 1933) – conceptul de bogăţie,1-am desprins de funcţia sa proprie de a susţine, cu demnitate, viaţa omenească; am făcut din el o categorie independentă care nu are nimic de-a face cu interesul colectiv, nici cu morala şi am presupus că indivizii, statele sau naţiunile ar putea avea ca scop adunarea de bunuri fără utilitate socială, fără reguli de justiţie în dobândirea sau în folosirea lor. Am viciat noţiunea de muncă şi persoana muncitorului. Am uitat demnitatea lui de fiinţa umană, am ţinut seamă exclusiv de valoarea sa de maşină producătoare, i-am măsurat sau i-am cântărit energia, şi nu ne-am mai amintit, măcar, că e un element al familiei şi că viaţa nu e numai în el, ci în soţie, în copii, în cămin. Am mers chiar mai departe: i-am despărţit; am numit femeia şi copiii valori mai mici, dar mai ieftine, de producţie – unităţi singuratice, elemente egal de independente unele faţă de altele, fără legături, fără afecţiuni, fără viaţă în comun – şi am dizolvat de fapt familia…” Într-o revoluţie, ca în orice organism, totul se ţine, totul se leagă. Salazar îşi dădea prea bine seama că nu poate dobândi excedente bugetare dacă nu organizează viaţa economică a ţării, şi că nu poate începe această organizare dacă nu restaurează autentica semnificaţie spirituala a muncii şi producţiei. Totul trebuia, aşa dar, preschimbat. „Revoluţia continuă!”, exclama el într-o cuvântare ţinută mai târziu, Revoluţia continua mereu, din clipa în care generalul Gomes da Costa luase armele la Braga, răzvrătindu-se împotriva demagogiei şi a vechiului regim. Nimeni altul ca Salazar nu e mai sensibil la această revoluţie în marş, la această necontenită prefacere morală a ţării, la care colaborează nu numai prin geniul său financiar şi exemplul lui de muncitor prodigios, dar mai ales printr-o curajoasă iniţiativă teoretică şi politică. Cu fiecare decret de lege, cu fiecare nouă cuvântare – şi vorbeşte atât de rar încât cuvântările lui sunt întâmpinate cu o neobişnuită căldură – analizează încă un aspect al revoluţiei, valorifică încă o nouă etapă încheiată, interpretează, formulează, amplifică. Curând, Salazar devine şeful spiritual şi politic al regimului instaurat de mişcarea de la 28 mai, deşi nu e decât un ministru de Finanţe investit cu puteri dictatoriale. Dar el este acela care vorbeşte în numele dictaturii militare. El este acela care explică măsurile guvernamentale, care răspunde criticilor, care pregăteşte transformarea dictaturii militare într-o revoluţie naţională totalitară. La 28 mai 1930, Salazar este acela care vorbeşte ofiţerilor adunaţi în Sala do Risco pentru a sărbători patru ani de la izbucnirea mişcării revoluţionare. Şi le vorbeşte despre „Dictatură administrativă şi revoluţie politică”, amintindu-le dezordinea politică, financiară, economică şi socială a Portugaliei democratice. „Se spune că regii nu au memorie; se pare însă că popoarele au încă şi mai puţină”. Salazar răspundea astfel în bloc tuturor celor care cârteau şi criticau, tuturor celor care începuseră să uite „regimul de nesiguranţă, de revoltă, de greve şi de atentate care se statornicise în ţară”. Erau oameni care ar fi vrut ca bugetul să fie echilibrat şi economia ţării însănătoşită fără dictatură. Salazar le aminteşte că „suspendând drepturi pe care de fapt naţiunea nu le mai exercita, impunând unora tăcerea şi asigurând tuturor liniştea şi siguranţa, dictatura a creat guvernării publice condiţiile necesare unei munci rodnice”. Şi, „fiind imposibil de a ataca simultan şi cu o egală intensitate – toate problemele”, a trebuit să-şi concentreze eforturile în rezolvarea problemei dominante, „fără de care nimic mare şi solid nu se putea realiza”: dezordinea financiară. Asta nu înseamnă, fireşte, că dictatura militară se va putea mulţumi să facă numai „administraţie”, ignorând problemele politice. „Într-adevăr, dacă dictatura ar face numai administraţie şi nu şi politică, ar însemna că administraţia ş-ar putea separa de politică. Dar asta nu corespunde realităţii”. Căci adevărata administraţie presupune întotdeauna „un concept de stat, de finalitate socială, de putere publică, de justiţie, de bogăţie şi funcţiunile acesteia în societăţile umane, adică o doctrină economicopolitică, dacă voiţi chiar o filozofie. Vai de guvernele, sau mai bine zis, vai de popoarele ale căror guverne nu pot defini principiile superioare de care ascultă administraţia publică pe care o fac!” O parte din militarii care luaseră parte la mişcarea de la 28 mai socoteau că orice valorificare politică a revoluţiei ar fi adus după sine sterilizarea şi chiar anularea ei. Rezistenta acestor elemente se va face simţită mai ales ,în cursul anilor următori. Erau oameni care acceptau pe Salazar ca expert financiar, dar se împotriveau unui Salazar om politic, doctrinar şi realizator al revolutei naţionale. Dezgustul lor faţă de politica partidelor, – care dusese Portugalia la dezmăţul dinainte de 28 mai – se generalizase asupra oricărei specii de politică. În naivitatea lor, aceşti oameni credeau că o revoluţie se poate mărgini la o bună administraţie, şi aşteptau de la Salazar să echilibreze bugetele fără ca să prefacă structura economică şi morală a ţării. Salazar, însă, nu putea uita că dictatura are o singura raţiune de a fi: să promoveze revoluţia naţionala. Şi, având poate dezlegarea Preşedintelui Republicii, generalul Carmona, şi a şefului Guvernului, nu se sfiieşte să amintească militarilor sensul politic al mişcării pe care o începuseră la 28 mai 1926. „Dictatura trebuie să rezolve problema politică portugheza. De ce? Pentru că experienţa ne-a demonstrat că formulele politice pe care le-am folosit până acum, plante exotice importate aici, nu ne dau guvernarea de care avem nevoie; ele ne zvârleau unii împotriva altora în lupte sterile, ne împărţeau prin ură, în timp ce naţiunea se păstra în cea mai buna parte indiferentă, dezgustată şi inertă în fata Statului… Cum o va face? Printr-o operă de educaţie care va modifica principalele defecte ale formaţiei noastre, va înlocui actuala dezorganizare printr-o organizare şi va integra naţiunea, întreaga naţiune, în Stat, prin ajutorul unui nou statut constituţional.” Cuvântarea lui Salazar de la 28 mai 1930 marchează depăşirea „momentului financiar” şi începutul dictaturii sale politice. Cu doi ani înainte fusese chemat ca să salveze bugetul şi, implicit, dictatura militară. Izbutise acest miracol – primul buget portughez excedentar după o perioadă de anarhie economică. Faima lui financiară trece graniţele şi se răsfrânge asupra regimului şi a ţării întregi. Dar un om care mărturisise dintru început că ştie ce vrea şi încotro se îndreaptă, nu se putea opri aci. Revoluţia naţională trebuia continuată pe câmpul politic. Evident, „politicul” nu însemna pentru Salazar „partide politice”, după cum nu însemna nici una din mitologiile demo-liberale care stăpâniseră conştiinţa portugheză în ultimele generaţii. „Statul participă şi el, într-un anumit fel, la absolut”, afirmase Salazar cu câţiva ani mai înainte. A continua şi desăvârşi revoluţia din 28 mai pe plan politic nu implica nici demagogie, nici parlamentarism, nici lupte electorale, însemna, pur şi simplu, a reintegra naţiunea în tradiţia ei istorică şi a reintegra pe individ în unitatea sa socială organică. Aceasta era revoluţia, şl ea trebuia realizată chiar împotriva voinţei unei părţi a armatei. Fireşte, nimeni altul în afară de Salazar n-ar fi avut curajul să-şi afirme cu atâta fermitate programul revoluţionar. Dar, nu încape îndoială, de asemenea, ca ar fi avut prea putini sorţi de izbândă dacă n-ar fi ştiut că se poate bizui, până la capăt, pe sprijinul total al Preşedintelui Republicii. Trecând de partea lui Salazar, împotriva unor elemente izolate ale armatei, generalul Carmona salvează încă odată revoluţia.