Mircea Eliade | Salazar | REVOLUŢIA DE LA 28 MAI 1926

Între cele două lovituri de stat încercate de armată, în aprilie şi iulie, are loc la Coimbra şi Congresul luso-spaniol pentru propăşirea ştiinţelor, 16 iunie 1925. Profesorul Oliveira Salazar citeşte discursul inaugural la secţia de Ştiinţe Sociale: „Statul non-confesional”. Subiect întru totul delicat, mai ales pentru Portugalia din acei ani. Dar şi „această problema dificilă, care este, poate, pentru state o problemă eternă”, e discutata de Salazar cu obişnuita lui pătrundere şi sinceritate. Concepţia lui politică se înfăţişează mai matură şi nu e greu de ghicit, acum, omul de acţiune în umbra, cugetătorului. „Este o iluzie, sau o utopie să se creadă că Statul nu participă şi el, într-un sens, la absolut! Catolicul care rosteşte o asemenea afirmaţie dovedeşte că a înţeles pe deplin misiunea şi răspunderea omului politic. Statul modern, sugerează Salazar, ar putea să-şi găsească formula de echilibru stabil unificând conştiinţele, educând în aşa chip inteligenţele încât acestea „să adopte în întregime doctrina pe care el însuşi o formulează şi o consacră”. Nu ştiu ce răsunet a avut această conferinţa a lui Salazar. Dar e sigur că nu numai el îşi punea problema „echilibrului stabil” al Statului. Loviturile încercate de militari nu urmăreau altceva decât soluţionarea crizei politice care dura de atâţia ani. „Când acolo, afară, se plimbă liberi autorii nenorocirilor patriei – eu văd aici ofiţeri de o înaltă valoare pe banca acuzaţilor!”, strigă procurorul în procesul rebeliunii din aprilie, generalul Carmona. „Patria e bolnavă!” – astfel îşi încheie generalul Carmona celebrul său rechizitoriu. Cuvinte care nu se adresau acuzaţilor, ci Guvernului şi dictaturii demagogice a politicienilor. O quasiunanimitate exista în ceea ce priveşte factorii responsabili ai dezmăţului: toţi vedeau în politicieni şi, mai ales, în partidul democrat al lui Antonio Maria da Silva, focarele de descompunere care duceau inevitabil Portugalia către dezagregarea finală. În tot cursul anului 1925 valul de ură şi dezgust creşte neîncetat. Se vorbea deschis, în case, pe stradă, în cafenele, de iminenta revoluţie militară împotriva cabinetului Antonio Maria da Silva. În primăvara 1926, Guvernul încearcă să treacă prin Parlament legea Regiilor tutunului, ca să-şi creeze câteva mii de posturi pentru clientela politică. Un formidabil scandal izbucneşte în Cameră şi în presă pe această chestiune. Dar Antonio Maria da Silva credea în puterea banului. Nu-i păsa de indignarea publică, dacă izbutea să dobândească două mii de posturi la dispoziţia lui. Corupţia, ca întotdeauna până atunci, ar fi dat şi de data aceasta excelente rezultate, iar în câţiva ani „scandalul Regiilor” ar fi fost cu desăvârşire uitat. De aceea, ca să poată trece legea prin Parlament, se ţin şedinţe care acoperă de ridicol venerabila instituţie. Deputatul Camoezas vorbeşte nouă ceasuri în şir, până la sosirea rapidului de Porto, care aducea voturile necesare trecerii legii! Nu era, de altfel, un record oratoric, pentru că în şedinţa de noapte de la 16 iulie 1925 un deputat anunţase de la tribună ca va vorbi fără întrerupere până a doua zi după amiaza – deşi abandonează puţin înainte de prânz după ce vorbise nouă ceasuri în şir… Dar, după discursul deputatului Camoezas, Lisabona nu-şi mai stăvileşte indignarea. La 1 mai 1926 mulţimea atacă Parlamentul şi ar fi intrat în sala de şedinţe dacă poliţia nu intervenea la timp. Legea, totuşi, e votată la 4 mai. Presa reîncepe atacul împotriva Guvernului şi Antonio Maria da Silva e acuzat făţiş de „dictatură”. Un ziar vorbeşte de necesitatea creării unui „front unic” împotriva Regiilor tutunului. Reprezentanţii tuturor partidelor de opoziţie cer Preşedintelui Republicii demisia Guvernului – iar Guvernul cere aceluiaşi Preşedinte închiderea Camerelor. Asociaţia Comercială din Lisabona ţine o adunare extraordinară în care atacă violent regimul. „Ţara nu este în Palatul Parlamentului, unde se găsesc, cu atitudini arogante şi provocatoare, creaturi ambiţioase şi incompetente” Antonio Maria da Silva, însă, nu e de loc intimidat de acest violent scandal politic. De politicieni nu îi e frică, chiar când aceştia izbutesc să organizeze campanii de presă şi manifestaţii populare. Singura lui teamă este armata. Serviciile de siguranţa ale Statului aflaseră, la începutul lunii mai, că militarii pregătesc o nouă lovitură. Ca să-i împace, Antonio Maria da Silva propune într-o şedinţă a Guvernului mărirea soldelor, provocând în cercurile militare dezgust şi revoltă. Serviciile de siguranţă erau bine informate. Organizarea complotului militar începuse încă din vara 1925, în fortul Elvas unde fuseseră închişi şefii insurecţiei eşuate de la 18 aprilie, închisoarea devenise peste noapte centrul noii revoluţii. Ofiţeri de legătură între diferitele nuclee veneau şi plecau cu ordine, fără ca totuşi comandantul fortului Elvas să îndrăznească să se opună. După achitarea şi eliberarea complotiştilor, centrul mişcării insurecţionale se strămută la Lisabona. Aproape în toate garnizoanele ofiţerii se angajează, prin declaraţii scrise, că se vor revolta îndată ce vor auzi semnalul. Şeful insurecţiei era generalul Alves Rocadas. Şi când pretutindeni se aştepta, dintr-un moment în altul, izbucnirea revoluţiei – generalul Rocadas moare. Insurecţia e din nou amânată; cei nehotărîţi şovăiesc, nerăbdătorii se agită peste măsură, e nevoie de noi angajamente scrise, căci cele vechi căzuseră de la sine prin moartea generalului Rocadas. Astfel se explică lungul interval scurs între cele două mişcări militare, 18 aprilie 1925 şi 28 mai 1926. În a doua jumătate a lunii mai revoluţia e pregătită până în cele mai mici amănunte. Lipsea numai şeful, numele prestigios care trebuia să însufleţească de la un capăt la altul al ţării mişcarea de reînnoire morală, eroul care trebuia să asigure reuşita fulgerătoare a insurecţiei armate. La Lisabona, complotul era organizat de comandantul de marină Cabeçadas – unul din republicanii entuziaşti care se bătuse la 5 octombrie – cu colaborarea sporadică şi nesigură a lui Sinel de Cordes şi a altor şefi implicaţi în insurecţiile eşuate din anul trecut. Dar revoluţia nu putea izbucni la Lisabona, pe de o parte pentru că serviciile de siguranţă ale Guvernului funcţionau excelent şi orice complot ar fi fost descoperit cu 24 de ore înainte de înfăptuire, iar pe de altă parte pentru că garnizoana Lisabonei părea a fi în majoritatea ei loială Guvernului. După multe întâlniri, discuţii şi planuri, e ales şef al insurecţiei, câteva zile înainte de izbucnirea revoluţiei, generalul erou Gomes da Costa, fostul comandant al corpului expediţionar portughez în Flandra. Se hotărăşte ca mişcarea să fie dezlănţuită în Nordul ţării, la Braga. Ultimele pregătiri au loc în casa fruntaşului integralist Manuel Murias, unul din puţinii complotişti care înţelegeau adevăratul sens al revoluţiei. Murias hotărăşte în cea mai mare taină itinerariul generalului Gomes da Costa până la Porto. Care nu-i fu însă mirarea când, o jumătate de ceas în urmă, primul cunoscut care-i iese înainte la cafenea îi şopteşte la ureche ora şi staţia la care trebuia să ia trenul generalul da Costa ca să proclame revoluţia în Nordul ţării! De abia are timp să se întoarcă acasă şi să modifica itinerariul. Generalul Gomes da Costa va fi dus la Braga îmbrăcat ţărăneşte, într-o maşină condusă de un om de încredere. Tot Murias redactează proclamaţia pe care Gomes da Costa trebuie s-o difuzeze îndată după insurecţia garnizoanei din Braga. În ziua de 26 mai, la cinci şi jumătate după amiază, generalul coboară treptele locuinţei lui Manuel Murias cu îndoiala în inimă. „Nu ştiu ce să fac… să mă duc?… să nu mă duc?!…” Ca în toate revoluţiile portugheze, militare sau monarhiste, izbânda atârna de câteva detalii. De data aceasta, norocul stă de partea revoluţionarilor. Gomes da Costa ajunge cu bine la Braga, dobândeşte adeziunea majorităţii ofiţerilor diviziei a VIII-a, şi, în dimineaţa zilei de 28 mai, comunică prin radiograme tuturor diviziilor proclamaţia redactata de Murias şi pe care alte nuclee revoluţionare o difuzează în Capitală şi în, oraşele din Nordul ţării. „Portughezi! Pentru oamenii de demnitate şi de onoare, situaţia politică a ţării e de neîndurat. Strivită sub acţiunea unei minorităţi corupte şi tiranice, naţiunea, umilită, stă gata să moară. Eu, în ceea ce mă priveşte, mă revolt pe faţă! Şi oamenii de valoare, de curaj şi demnitate, să vină la mine cu armele în mâini, dacă voiesc să biruiască sau să moară cu mine! La arme, Portugalia! La arme, pentru libertate şi pentru onoarea naţiunii! La arme, Portugalia!” Manifestul era semnat: Gomes da Costa, General comandant, şef al Armatei Naţionale. La Braga, tocmai se ţinea Congresul Marianic naţional prezidat de Patriarh. Generalul are satisfacţia să fie aclamat de marea mulţime strânsă în cea mai mândră cetate episcopat a Portugaliei. Dar, 48 de ore după izbucnirea revoltei, Gomes da Costa şi mulţi alţii de la Cartierul general revoluţionar nu ştiau nimic de soarta pe care o va avea mişcarea. Adeziunile celorlalte garnizoane întârziau. La Lisabona nu se petrecea nimic. De la Porto se îndrepta spre Braga o puternică şi bine înarmată coloană guvernamentală cu misiunea de a înăbuşi răscoala. A fost un interval de cumplită îndoială, când se credea că totul e pierdut şi generalul Gomes da Costa, îmbrăcându-şi uniforma de mare ţinută, cu pieptul plin de decoraţii, aştepta din ceas în ceas să fie arestat. Cum se întâmplase şi în precedentele încercări militare, o seamă de ofiţeri care se angajaseră să ia parte la revoluţie, şovăiseră şi renunţaseră în ultimul moment. Dar, de data aceasta, intervin şi alte forţe în luptă: centrele de revoluţie civilă, nucleele camuflate în instituţiile Statului, care sabotează măsurile Guvernului, răspândesc informaţii false, anticipează adeziunile garnizoanelor, care încă nu ştiau dacă trebuie să lupte în rândurile lui Gomes da Costa sau ale lui Antonio Maria da Silva. După cum mărturiseşte un funcţionar superior al Poştei şi Telefonului, „de la un anumit moment, revoluţia naţională din 28 mai a fost făcută de P.T.T. Mai mult decât trupele, firele telegrafice au fost acelea care au hotărât soarta revoluţiei”. Într-adevăr, în primele zile ale insurecţiei, P.T.T. nu transmitea nici o telegramă a Guvernului către garnizoanele leale, şi prezenta, dimpotrivă, lui Antonio Maria de Silva telegrame trucate, cum a fost, bunăoară, aceea a revoltei trupelor din Sudul ţării. La Lisabona, Manuel Murias este acela care anunţă lovitura de la Braga, ştire repede difuzată de nucleele civile revoluţionare. Guvernul instaurează cenzura şi dă următorul comunicat oficial: „Liniştea domneşte în toată ţara. Doar o parte a garnizoanei din Braga s-a revoltat, sub comanda generalului Gomes da Costa. La Porto, liniştea e absolută. S-au organizat două coloane care se îndreaptă spre Braga, pentru a înfrânge pe rebeli”. Şi probabil că, cel puţin în Nord, rebelii ar fi fost înfrânţi dacă n-ar fi avut loc o seamă de întâmplări providenţiale pentru Gomes da Costa şi dacă n-ar fi intervenit, pretutindeni, nucleele civile. Astfel, şoferul care dusese pe Gomes da Costa la Braga, are norocul să poată comunica un mesaj nucleului revoluţionar din Porto; o conversaţie telefonică între şeful Statului Major din Porto şi Antonio Maria da Silva, întâmplător auzită de Manuel Murias, dă acestuia din urmă putinţa să anunţe izbucnirea revoluţiei; coloana militară din Porto, organizată din „elemente sigure”, se îndreaptă spre Braga, îngăduind astfel grupului revoluţionar din Porto să se revolte şi să dobândească chiar adeziunea unei părţi din garnizoană care, nefiind „sigură”, fusese lăsată acasă etc. etc. Coloana guvernamentală înaintează şovăielnic, deşi are cu ea artilerie şi multă muniţie. Dar părerile sunt împărţite şi printre comandanţii coloanei loiale; propaganda – revoluţionară îi atinsese şi pe ei, mitul lui Gomes da Costa exista şi pentru ei, trupa nu era însufleţită de nici o pornire mistică pentru Antonio Maria da Silva, aşa cum erau însufleţite coloanele de miliţieni care biruiseră altă dată pe Paiva Couceiro sau pe sidonişti. Totuşi, dacă Guvernul şi, mai ales comandamentul coloanei guvernamentale care se îndrepta spre Braga, ar fi fost bine informaţi de situaţia din lagărul revoluţionarilor, Gomes da Costa ar fi fost repede înfrânt. Dar P.T.T. şi celelalte nuclee insurecte, aveau grijă ca Guvernul şi organele lui să nu fie exact informaţi. În afară de toate acestea, norocul era de partea lui Gomes da Costa. Căci numai norocul face ca un gazetar monarhist, Correia Marques, care era prevăzut cu o seamă de telegrame false, să fie arestat de guvernamentali lângă Braga, să i se citească telegramele – fiecare din ele anunţând o nouă garnizoană revoltată – la Statul Major al coloanei guvernamentale şi să fie interogat de către un ofiţer naiv, căruia Correia Marques îi strecoară, în mare taină, amănuntul că generalul Gomes da Costa dispune de multă artilerie şi că se pregăteşte să atace înainte de a fi atacat el de către guvernamentali. Toate aceste ştiri, erau, fireşte, inventate. Gomes da Costa n-avea artilerie şi navea de loc intenţia să atace. E probabil că s-ar fi predat îndată ce primele obuze ar fi căzut deasupra oraşului, pentru a nu primejdui Catedrala sau vreunul din monumentele istorice din Braga. Dar telegramele şi informaţiile lui Correia Marques au acelaşi rezultat pe care l-au avut telegramele trucate şi informaţiile inexacte în toate celelalte oraşe ale Portugaliei: paralizează iniţiativa guvernamentalilor şi încurajează pe revoluţionarii şovăitori. În loc să atace Braga, coloana guvernamentală cere un armistiţiu lui Gomes da Costa!… Lovitura de stat reuşise. De abia acum, restul garnizoanelor aderă la mişcarea generalului da Costa. La Lisabona, comandantul Cabeçadas adresează în numele armatei o scrisoare Preşedintelui Republicii, Bernardino Machado, cerându-i să demită Guvernul lui Antonio Maria da Silva şi să alcătuiască „un guvern din afara partidelor, constituit din republicani care merită încrederea ţării”. Este prima greşeală a revoluţionarilor, şi primul motiv de disensiune între şefii mişcării. Greşeală, pentru că cer Preşedintelui să alcătuiască el Guvernul, anulând astfel orice caracter revoluţionar al mişcării. Motiv de disensiune, pentru că, temându-se ca nu cumva mişcarea să se transforme într-o încercare monarhistă, Cabeçadas se grăbeşte să accentueze asupra „republicanilor care merită încrederea ţării”. Integraliştii, care avuseseră un rol de frunte în pregătirea complotului, primeau astfel un duş rece chiar în ziua biruinţei. Din Nord, Gomes da Costa înainta spre Capitală cu trupele revoluţionare. În Sud, generalul Oscar Carmona, care reasumase comanda diviziei a 4-a, concentra trupele la Vendas Novas. La Lisabona, Cabeçadas şi ceilalţi şefi ai insurecţiei izbutesc, în dimineaţa de 31 mai, să obţină de la Preşedintele Republicii răspunderea menţinerii ordinii în Capitală. La 1 iunie, un escadron de cavalerie se prezintă în faţa Parlamentului şi un soldat e trimis să anunţe pe deputaţi că trebuie să părăsească sala. Acelaşi soldat, apoi, închide şi ferecă uşile Camerei Deputaţilor şi ale Senatului. Dar comandantul Cabeçadas e o victimă uşoară a oamenilor politici. Chiar bătrânul Bernardino Machado izbuteşte să-l păcălească. La 2 iunie Machado îl investeşte cu toate puterile constituţionale, şi el se retrage în viaţa privată! Cabeçadas începe să se gândească la alcătuirea unui guvern după toate regulile democratice, uitând că e reprezentantul unei revoluţii care triumfase. Aflând că la Lisabona se pune la cale un guvern Gomes da Costa telegrafiază lui Cabeçadas că se îndreaptă spre Capitală cu trupele, iar Carmona hotărăşte acelaşi lucru de la Vendas Novas. La 3 iunie Cabeçadas se întâlneşte cu Gomes da Costa la Coimbra şi după o lungă întrevedere se întoarce la Lisabona şi alcătuieşte primul guvern: şase ministere pentru sine, trei ministere pentru Gomes da Costa, trei pentru comandantul Armando Ochoa. E un guvern care durează mai puţin de o zi, pentru că Gomes da Costa comunică prin radiograme tuturor unităţilor militare că nu e de acord cu lista lui Cabeçadas. După o alta conferinţă între cei doi şefi, se dă publicităţii, în dimineaţa zilei de 4 iunie, lista noului guvern. Apare aici pentru prima oară triumviratul Juntei guvernamentale, alcătuit din Cabeçadas Preşedinţie şi Interne – Gomes da Costa, Război şi Colonii – Carmona, Afaceri Străine. Printre ceilalţi miniştri, un nume nou pentru majoritatea Portughezilor: Dr. Oliveira Salazar la Finanţe. Numirea profesorului Salazar a provocat stupoare, mai ales în mediul militarilor. Cine era acest civil de la Coimbra? – Antonio Ferro, în prefaţa cărţii sale de convorbiri cu Salazar, îşi aminteşte dimineaţa de 16 iunie 1926 când, pe aerodromul de la Amadora, se apropie de generalul Gomes da Costa şi îl întreabă despre alcătuirea noului guvern. „Guvernul este ceea ce s-a putut aranja într-un asemenea moment, răspunde Gomes da Costa. Ministrul de Finanţe e un oarecare Salazar din Coimbra. Se spune ca e foarte bun. Dumneata îl cunoşti?” Gazetarul Antonio Ferro nu-l cunoştea. „Nu-l cunoşteam, cum nu-l cunoştea nimeni, în afară de străzile intime şi discrete ale Coimbrei, de coridoarele Universităţii unde paşii se pierd… Şi cu toate acestea, militarii au fost aceia care l-au căutat la Coimbra şi, negăsindu-l, au venit până la Vimieiro ca să-i ofere portofoliul Finanţelor. Cabeçadas mărturisea unui ziarist (Oscar Paxeco) că, ducându-se la Coimbra să- 1 întâlnească pe Gomes da Costa şi să alcătuiască împreună guvernul, îl aştepta la gara maiorul de artilerie Pedro de Almeida; care „nu-i vorbi altceva până la Marele Cartier decât despre marea valoare a dlui Oliveira Salazar şi Manuel Rodrigues, primul ca un mare financiar, iar al doilea ca un jurist eminent”. Meritul lui Cabeçadas este că s-a lăsat convins, şi l-a impus pe Salazar. Pentru că ceilalţi, cu Gomes da Costa în frunte, care făcea guvernul, nu-l cunoşteau. Salazar primeşte delegaţia revoluţiei în casa sa. După câteva clipe iese şi se îndreaptă spre locuinţa părintească. Toată familia e strânsă acolo, înconjurând pe Maria do Resgate, care sta întinsă întrun fotoliu, bolnavă: „– Ştii, mamă? îmi cer să mă duc la Lisabona ca să fiu ministrul Finanţelor. Dar mi-e foarte greu să te las aşa. Nu ştiu ce să fac… Maria do Resgate îşi priveşte fiul cu dragoste. Se face în jurul lor o tăcere emoţionantă. După o clipă, mama răspunde cu hotărâre şi energie. – Acceptă, nu te nelinişti de mine. Dacă au venit aici înseamnă că au avut nevoie de tine. Trebuie să accepţi. Du-te, fiul meu… Sâmbăta următoare, după cinci zile de alternative şi mai triste, Salazar ajunge în Capitală.” (Luiz Teixeira). Lisabona asistă, la 6 iunie, la o mare paradă militară; iau parte toţi cei care contribuiseră la lovitura de stat. Antonio Maria da Silva şi guvernele demagogice erau atât de urâte încât biruinţa de la 28 mai a fost primită cu simpatie de aproape toată lumea. Dar, încă din primele ceasuri, oamenii au simţit că nu se găsesc în faţa unui nou Sidonio Paes. Foarte repede s-au aflat disensiunile care domneau între biruitori. Monarhiştii, şi în deosebi integraliştii, vedeau cu uimire că Mendes Cabeçadas îşi ia toate măsurile de apărare a Republicii, înconjurându-se de exact aceeaşi oameni politici împotriva cărora triumfase lovitura de la 28 mai. Democraţii şi clientela vechilor partide republicane încep să prindă curaj o „junta” militară este întotdeauna mai uşor de răsturnat decât un singur om. Fusese o revoluţie care triumfase fără un singur foc de armă şi fără o singură picătură de sânge – dar conducerea revoluţiei dădea semne de descompunere chiar a doua zi după victorie. Lucrurile acestea le înţelegeau foarte bine şi o parte dintre şefii revoluţionari. Între Cabeçadas şi Gomes da Costa se iscară de la început grave neînţelegeri. Unii dintre ofiţerii care avuseseră un rol de frunte în răscoală îşi cer demisia şi e nevoie de intervenţia generalului Carmona (cazul Raul Esteves) ca aceştia să continue colaborarea cu Guvernul juntei. La Porto începe să se vorbească despre necesitatea creării unui triumvirat Gomes da Costa, Carmona şi Filomeno da Cámara. Apar neâncetat nume noi, iar numele cu un anumit nimb revoluţionar – ca, bunăoară, generalul Sinel de Cordes, locotenent-colonelul Raul Esteves etc. – nu se bucură de nici o actualitate politică. În deosebi, cel care provoca cele mai multe încurcături şi compromitea, fără să-şi dea seama, sensul revoluţionar şi etic al loviturii de la 28 mai, era Cabeçadas. Între timp, în afară de intrigi, zvonuri şi dezminţiri – nu se lucra nimic. Singura realizare a Guvernului fusese suspendarea Constituţiei, închiderea Parlamentului şi demiterea lui Antonio Maria da Silva de la Direcţia Poştelor. Salazar abia apucase să ia în primire Ministerul Finanţelor, să cunoască oamenii cu care trebuia să lucreze, să-şi organizeze planul de lucru – când Preşedintele Guvernului, Cabeçadas, primeşte un ultimatum din partea lui Gomes da Costa, datat „Cartierul general din Sacavem, 17 iunie 1926, prin care i se cere plecarea din Guvern. Motivul era că „refuzase sistematic să accepte toate încercările de conciliere, pentru bunul mers al Guvernului” şi se „lăsase turburat şi manevrat de influenţe ostile mişcării revoluţionare pe care le efectuase armata”. Gomes da Costa înconjoară în acelaşi timp Lisabona cu trupe, ca să evite o rezistenţă armată. În ultimatumul adresat din Sacavem îl acuză pe Cabeçadas şi de „discordia care a şi început să fermenteze în sânul armatei portugheze turburând comanda mea printr-o acţiune imprudentă şi nesăbuita, care pregătea zădărnicirea marei mişcări naţional-revoluţionare din 28 mai”. Cabeçadas convoacă Guvernul înainte de a răspunde ultimatumului lui Gomes da Costa. Prietenii lui politici îl îndeamnă să reziste, armând la nevoie chiar pe civili; erau aceeaşi prieteni politici care izbutiseră să zădărnicească de la început orice caracter revoluţionar al mişcării. Din fericire pentru Portugalia, Cabeçadas, care era un mare naiv şi un om lipsit de spirit politic, nu era şi un mare ambiţios. S-a supus, şi a părăsit Preşedinţia Guvernului pe care, fără îndoială, era sigur că el îl făcuse posibil. Trei membri ai Guvernului se solidarizează cu el şi îşi înaintează demisiile. Lucru, fireşte, care nu l-a impresionat prea mult pe Gomes da Costa. În ziua de 18 iunie face un nou guvern. La Finanţe e numit comandantul Filomeno da Camara. Profesorul Salazar e din nou liber să-şi continue cursurile la Coimbra. Începe acum o perioadă tristă în istoria revoluţiei militare portugheze. Gomes da Costa îşi ia în serios rolul de dictator. Excelent militar, erou pe câmpurile de luptă, dovedeşte o nemăsurată naivitate în treburile politice. Se înconjoară de o serie de oameni ambiţioşi şi sterili, care îi fac de la o zi pe alta impopular. Schimbă funcţionarii şi modifica guvernele după bunul lui plac. Trăieşte pe deplin sentimentul puterii, lovind în dreapta şi în stânga fără să pună nimic în loc. Toate acestea, fireşte, ameninţau să compromită definitiv mişcarea de la 28 mai. Armata fusese, până atunci, marea speranţă a maselor largi, trădate de politiceni, obosite de politică. Dar dictatura Juntei militare, departe de a soluţiona dificultăţile şi a pune capăt dezmăţului din administraţie – contribuia la agravarea haosului general prin lamentabila purtare a lui Gomes da Costa. Mitul loviturii de la 28 mai – care nu fusese niciodată prea puternic – se dezagrega văzând cu ochii. Monarhiştii erau dezamăgiţi nu numai pentru că vedeau depărtându-se posibilitatea unei restaurări, ci şi pentru că asistau la surparea prestigiului politic al armatei, fenomen care nu putea fi urmat decât de o recrudescenţă a mişcărilor de extremă stângă. Democraţii, pe de altă parte, se pregăteau pentru preluarea puterii, aţâţând diversele grupări militare una împotriva alteia şi pe Gomes da Costa împotriva tuturor. Totul îi îndemna să creadă că Junta militară nu se va putea menţine la putere nici măcar atât cât s-a putut menţine Sidonio Paes. Şi fără îndoială, lucrurile s-ar fi petrecut astfel dacă n-ar fi fost generalul Carmona. Clarviziunii şi spiritului său de iniţiativă se datorează salvarea mişcării de la 28 mai. Când generalul Gomes da Costa anunţă pe Carmona şi încă pe alţi doi miniştri, printr-o simplă scrisoare particulară, că să se dispensează de colaborarea lor în guvern, publicând în acelaşi timp numirea altor miniştri în locurile rămase vacante – armata se pregăteşte să reacţioneze. În aceeaşi noapte de 8 iulie, o delegaţie de ofiţeri se prezintă la Gomes da Costa, cerându-i să revină asupra demisiilor forţate. Generalul refuză şi armata îi retrage sprijinul. Toţi miniştrii se solidarizează cu cei demişi şi, la consfătuirea care are loc la Marele Cartier, comandanţii unităţilor din Lisabona hotărăsc să impună lui Gomes da Costa părăsirea Guvernului şi a Preşedinţiei. Eroul din Africa şi Flandra, omul care răsturnase regimul democratic prin loviturile de la 28 mai, idolul armatei – nu găseşte în zorii zilei de 9 iulie nici o singură companie gata să mai lupte şi să moara pentru el. Zadarnic încearcă să electrizeze detaşamentele care se aflau în preajmă, nimeni nu-1 ascultă. În ziua de 9 iulie Gomes da Costa e demis, arestat şi închis în fortăreaţa de la Cascais. Curând, era trimis pe bordul unui contratorpilor în insulele Azore, unde a rămas aproape un an. De abia la 10 iulie 1927 i se îngăduie reîntoarcerea în patrie. Şi, ţinând seama de marile sale merite militare, e înălţat la gradul de mareşal, titlu pe care nu-1 mai dobândise nimeni după căderea Monarhiei. Îmbătrânit, pocăit, înţelegându-şi greşelile şi asistând cu mirare la încercările de refacere a mitului său din 1917 şi 1926 – Gomes da Costa moare în 1929 şi este înmormântat cu funerarii naţionale… În după amiaza zilei de 9 iulie generalul Oscar Carmona dădea publicităţii lista noului guvern prezidat de el. La Finanţe era numit generalul Sinel de Cordes. După cum era şi de aşteptat, transformarea Juntei militare într-o dictatură personală a silit pe adversarii regimului să-şi schimbe tactica de luptă. De unde până la înlăturarea lui Gomes da Costa diversele fracţiuni politice activau prin intrigi, încercând zdruncinarea unităţii în conducerea mişcării militare, sau prin manifestaţii muncitoreşti de platonică protestare împotriva dictaturii – după 9 iulie ele trec la atacuri făţişe. Atacurile pornesc, fireşte, din felurite sectoare şi sunt organizate de oameni care nu împărtăşesc aceleaşi credinţe politice. Sunt, în primul rând, răscoalele elementelor de stânga, care dau mult de lucru Guvernului. Izbucnesc apoi rebeliuni militare – cum a fost aceea din 2, februarie 1927, din Nord, condusă de generalul Sousa Dias şi alţi şefi militari. A fost un adevărat război civil. Garnizoana rebelă sapă tranşee pe străzile oraşului Porto şi lupta continuă, sălbatic, multe zile şi multe nopţi. Artileria guvernamentală, aşezată în bătaie pe Monte da Virgem, nu cruţă nici unul din edificiile oraşului, nici măcar celebrul teatru San Joâo, unde generatul Sousa Dias organizează depozitul de muniţii al trupelor rebele. Pierderile sunt grele de ambele părţi. La Lisabona, revolta militară izbucneşte în ziua de 7 februarie, cu o violenţă nemaipomenită, condusă de colonelul Mendes dos Reis. Lupta se dă între marinarii rebeli, ajutaţi de civili din toate partidele politice de opoziţie şi garnizoana locala. Spre deosebire de toate celelalte revoluţii şi contra-revoluţii care avuseseră loc în Lisabona, teatrul operaţiilor nu mai este Rotonda şi Parcul Eduard VII, ci cartierul Son Pedro de Alcantara, unul din cele mai populate cartiere ale Capitalei. Artileria guvernamentală seamănă din belşug moartea printre localnici. Palatul Palmela este grav atins de şrapnele. Lupta de stradă durează multe zile şi multe nopţi cu pierderi extraordinar de grele. Victoria Guvernului e scump plătită, iar după victorie, urmează obişnuitele arestări în masa, procese, deportări în insule. Revolta militară din 7 februarie 1927, deşi a fost cea mai sângeroasa, n-a fost ultima pe care avea s-o întâmpine dictatura militară a generalului Carmona. La 12 august izbucneşte o nouă insurecţie, condusă de militari şi intelectuali, care îşi propunea investirea căpitanului de fregată Filomena da Camara cu puteri dictatoriale. Rebeliune repede sufocată, dar care dovedeşte că liniştea era încă numai aparentă. Este probabil că oricare alt dictator militar portughez a fi sucombat loviturilor pe care le-a primit generalul Oscar Carmona în mai puţin de un an de zile. Carmona s-a trezit, câteva luni numai după ce-şi asumase toate puterile, în faţa unei situaţii paradoxale: mişcarea de la 28 mai, care se făcuse fără să se verse o singură picătură de sânge, nu-şi putea păstra integritatea iniţială decât cu preţul unor necontenite jertfe. Unanimitatea militară din ziua biruinţei de la Braga şi Lisabona fusese fărâmiţată prin intrigile politicienilor şi prin ambiţii personale. Dacă nu s-ar fi reacţionat faţă de uneltirile comandantului Cabeçadas, mişcarea de la 28 mai ar fi fost anihilată printr-o tot mai abilă şi mai puternică infiltrare a politicienilor vechiului regim. Dacă nu s-ar fi reacţionat faţă de dictatura haotică a generalului Gomes da Costa, mişcarea ar fi fost compromisă prin abuzurile şi insuficienta conducerii. Ambele lovituri de forţă – împotriva lui Cabeçadas şi Costa – au fost făcute fără vărsare de sânge. Dar generatul Carmona s-a văzut silit, curând după aceea, să înfrunte loviturile pe care adversarii mişcării le dădeau făţiş. Păstrând intact spiritul revoluţiei de la 28 mai, Carmona a rămas neclintit pe poziţia sa: armata o luat puterea ca să scape ţara de regimul demagogic, şi această putere trebuie apărată chiar împotriva militarilor. Anevoie s-ar fi putut petrece altminteri lucrurile. Unanimitatea cu care fusese întâmpinată revoluţia de la 28 mai nu putea păcăli pe un observator avertizat. Colaborarea între elemente atât de disparate – ca integralişti şi radicali, monarhişti-constituţionalişti şi republicani – era provizorie şi limitată numai la răsturnarea de la putere a partidului democrat. După victorie drumurile se despărţeau. Toată lumea voia să scape de dictatura demagogică a lui Antonio Maria da Silva; fiecare, însă voia să pună altceva în loc. Partizanii diferitelor grupări politice care colaboraseră la revoluţia din 28 mai, nădăjduiau că vor putea orienta dictatura militară în conformitate cu programele lor respective. Monarhiştii întrevedeau în revoluţia militară restaurarea regalităţii. Republicanii aşteptau de la dictatura militară întărirea republicii şi refacerea prestigiului regimului. Democraţii sinceri sperau într-o normalizare a vieţii politice şi o purificare a sistemului parlamentar. Când fiecare a înţeles că dictatura militară intenţionează să păstreze, puterea exclusiv în mâinile sale, refuzând să se facă instrumentul uneia sau alteia dintre fracţiunile politice în luptă – au început mişcările de rezistentă şi contra-revoluţie. Marele merit al generalului Carmona este că a izbutit să se menţină la putere împotriva tuturor încercărilor revoluţionare şi cu toate deficienţele Guvernului militar. La 26 Noiembrie 1926, generalul Carmona este ales Preşedinte al Republicii ad-interim, continuând a păstra Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Dar era o stare provizorie, care nu se putea prelungi prea mult timp. Dictatura militară încearcă să normalizeze viaţa politică în primăvara, anului 1928, pregătind alegerile prezidenţiale, care trebuiau să verifice popularitatea regimului şi să confirme pe singurul candidat, generalul Carmona, în postul de Preşedinte al Republicii. Evident, dictatura militară nu-şi putuse menţine popularitatea iniţiala. Îndepărtase demagogia partidelor, dar nu rezolvase nici una din problemele urgente ale Portugaliei; nu rezolvase chestiunea socială, agravase echilibrul financiar, nu îmbunătăţise economia ţării şi părea incapabilă de a găsi o formulă de echilibru politic. Insurecţiile contrarevoluţionare din Porto şi Lisabona îndoliaseră mii de familii şi învrăjbiseră din nou naţiunea. Prestigiul generalului Carmona nu izbutea să absolve incapacitatea administrativă a Guvernului pe care-l prezida. Timpul trecea şi dictatura militară nu izbutea să se depăşească. Tot ce putea face era să se apere de insurecţii, şi să păstreze nestinsă măcar speranţa într-o nouă formă politică menită să împace neamul şi să-i redea încrederea în propriile sale forţe creatoare. Dificultăţile dictaturii militare ies la iveală mai ales în pragul alegerilor prezidenţiale din primăvara 1928. Monarhiştii cer, ca o condiţie sine qua non a votării generalului Carmona înapoierea familiei regale în Portugalia. Ar fi fost primul pas spre restaurare. În caz contrar, monarhiştii ameninţau că vor vota, în loc de generalul Carmona, pe ministrul de Finanţe, Generalul Sinel de Cordes. În 1928, masa monarhiştilor continua să fie împărţită între constituţionalişti – care rămăseseră credincioşi lui Don Manuel – şi integralişti, care recunoşteau drept singur pretendent pe Don Duarte. (Moartea lui Don Manuel în 1932, a împăcat familia monarhistă portugheză, strângândo în jurul lui Don Duarte). Integralismul suferise însă o pierdere hotărâtoare în 1925, prin moartea lui Antonio Sardinha. Creatorul şi şeful politic al mişcării integraliste moare la 37 de ani, înainte de a-şi fi putut da toată măsura geniului său politic şi filozofic. După moartea lui Sardinha, integralismul intră într-o permanentă criză. O parte din colaboratorii lui Sardinha hotărâse să ajute regimul instaurat de generalul Carmona şi salvat de Salazar – în timp ce altă parte se păstrează în continuă opoziţie. Fapt este că, în 1928, integralismul ca şi monarhiştii constituţionalişti încearcă să forţeze mâna Guvernului condiţionând votarea generalului Carmona de reîntoarcerea familiei regale. Deşi nu era un republican convins, generalul Carmona nu putea accepta condiţiile monarhiştilor, ştiind prea bine că prezenţa familiei regale şi a fostului rege, Don Manuel, va da loc la nenumărate incidente şi insurecţii, care ar agrava situaţia internă a ţării şi aşa destul de primejduită. Refuzând, însă, sprijinul monarhiştilor, dictatura militară e silită să ceară ajutorul elementelor republicane, extremiste, adică exact a acelor elemente împotriva cărora se făcuse revoluţia de la 28 mai. Guvernul cere sfatul şefului Uniunii Republicane Liberale, Cunha Leal, care îl asigură că toţi republicanii, şi chiar membrii partidului democrat, vor vota pe generalul Carmona dacă se va îngădui lui Antonio Maria da Silva, refugiat la Paris, să se reîntoarcă în ţară şi să-şi desfăşoare netulburat propaganda sa antimonarhistă. Dictatura militară acceptă sugestia lui Cunha Leal (în care avea să întâlnească, mai târziu, un adversar primejdios) şi Antonio Maria da Silva, creatorul şi şeful celei mai puternice organizaţii secrete şi teroriste portugheze, dictatorul comunizant şi autorul moral al haosului împotriva căruia reacţionase mişcarea de la 28 mai, e invitat să se întoarcă în patrie. Pentru a nu marca hotărât înfrângerea suferită, Guvernul publică în acelaşi timp şi un decret prin care sunt amnestiaţi şi liberi să se întoarcă în Portugalia toţi emigraţii monarhişti. Succesul alegerilor este astfel asigurat. La 25 martie 1928, generalul Carmona este ales Preşedinte al Republicii cu 740.830 de voturi. Dar prestigiul dictaturii militare ieşise ştirbit. Pentru întâia oară de la 28 mai 1926, revoluţia e silită să accepte un compromis cu vechiul regim. Monarhiştii, şi în deosebi integraliştii care colaboraseră cu atâta entuziasm la lovitura de stat de la 28 mai, se trezeau acum în faţa unei puternice coaliţii: democraţii lui Antonio Maria da Silva alături de dictatura militară. Este cea mai gravă criză prin care trece mişcarea de la 28 mai. Cu toată energia şi sufletul incoruptibil al generalului Carmona, mişcarea de la 28 mai se afla în pragul dezagregării finale. Pactul electoral cu Antonio Maria da Silva, deşi provizoriu şi secret, era începutul sfârşitului. Dictatura militară era ameninţată să se pulverizeze, odată alunecată pe povârnişul compromisurilor cu oamenii vechiului regim. Se repeta greşeala lui Cabeçadas şi Gomes da Costa, cu deosebirea că de data aceasta nu mai se găsea un nou general Carmona care să salveze spiritul revoluţiei. Toţi cei care au luat parte la mişcarea din 28 mai sunt astăzi de acord că dictatura ar fi fost iremediabil compromisă dacă generalul Carmona n-ar fi făcut apel – în acel ceas de gravă criză, la Salazar. Generalul Carmona, care salvase odată revoluţia în 9 iulie 1926, prin lovitura de stat împotriva lui Gomes da Costa, o salvează a doua oară – şi dintr-o primejdie mult mai mare – chemând pe Salazar. Portugalia îşi datorează măreţia sa de astăzi geniului politic al generalului Carmona, care a ştiut să facă dintr-un profesor de Finanţe un dictator.