Mircea Eliade | Salazar | SALAZAR: DE LA SANTA COMBA LA COIMBRA

Publicat deMadalina Marcu

În 1921 Oliveira Salazar era un necunoscut. Numele lui nu circula nici în cercurile-politice, nici în coloanele ziarelor de mare tiraj. Chiar la Coimbra, unde era profesor de Economie Politică şi Finanţe, nu se bucura de vreun mit special printre studenţii celorlalte facultăţi. Într-un singur loc devenise Salazar de multă vreme celebru: în Santa Comba, satul său natal, pe malurile râului Dao. Acolo văzuse lumina zilei, la 28 aprilie 1889, fiu al lui Don Antonio d‘Oliveira şi al Donei Maria do Resgate. Tatăl avea o foarte modestă locuinţa în Santa Comba şi îşi câştiga viaţa ca administrator; mama era o femeie pioasă, inteligentă şi blândă. Antonio Oliveira era al patrulea copil. N-a cunoscut sărăcia, dar nici belşugul, în copilăria lui petrecută într-una din cele mai frumoase regiuni lusitane. Santa Comba, în apropiere de Vimieiro, se află cam la 40 km la miazănoapte de Coimbra. Sunt locuinţe modeste dar sănătoase, cu grădini şi arbori roditori, căci întreg ţinutul e mănos. Şoseaua trece printre livezi de măslini şi holde, nu prea departe de casa lui Salazar. Pe aici, verdele puternic cu ape metalice, începe să domine peisajul. Au dispărut nuanţele palide din Sud, verdele acela decolorat de soare, biruit de argilă şi nisip după cele dintâi secete. Aici văzduhul e mai dur, culorile mai precise. Se văd în zare spinările roşcate ale masivului Caramulo. Se ştiu astăzi prea puţine amănunte despre copilăria lui Oliveira Salazar. Dar nu e greu să ni-l închipuim crescând în casa aceea de oameni muncitori şi cuviincioşi, atât de aproape de pământ şi de cer, petrecându-şi zilele într-o cumpătată joacă – pentru că viitorul dictator a fost întotdeauna cumpătat, – nedespărţindu-se niciodată de verdeaţă, niciodată supărându-şi părinţii. Toate informaţiile biografice pe care le avem la îndemână vorbesc de un Oliveira Salazar copil-model, înzestrat cu acele virtuţi cu atât mai antipatice cu cât sunt mai precoce: blândeţe, cumpătare, fiu-model, prieten-model. Micul Oliveira, cum spun unii biografi, ascunde în buzunare pâinea care i se cuvine, ca so împartă sărmanilor din sat. Nu se ceartă niciodată cu ceilalţi copii. Nu pierde nici o slujbă din biserica Santa Madre. Este, fără îndoială, un copil precoce – dar şi un copil fericit. În casa părintească trăieşte o viaţă de calmă iubire şi înţelegere, pe care nu o va uita niciodată. Don Antonio şi Dona Maria sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, muncind din greu, dar fericiţi unul lângă altul şi fericiţi să-şi poată creşte copiii cu preţul oricăror jertfe. Amintirea paradisiacă a vieţii de familie va fi prezentă în toată gândirea şi activitatea politică a lui Salazar, şi ea domină, astăzi, Constituţia Statului Nou Portughez. Dacă am voi să împingem şi mai departe analiza formaţiei morale şi politice a lui Salazar, am mai putea descoperi şi alte elemente fundamentale, pe care numai o copilărie ca a lui le putea desăvârşi şi promova. Bunăoară, marea importanţă pe care Salazar nu oboseşte so dea – înainte chiar de a ajunge profesor de Economie Politică şi Finanţe – agriculturii şi muncilor agrare. A copilărit la Santa Comba aproape de pământ, cunoscând glorioasa robie a plugarului, atât de bogată în semnificaţii morale şi religioase şi pe care anevoie ar puteao schimba pentru viaţa pulverizată, artificială şi acosmică a lucrătorului de la oraş. De asemenea, însemnătatea pe care Salazar o acordă religiei în viaţa omului şi a societăţii îşi găseşte rădăcinile în copilăria lui pioasă, nezdruncinată nici de crize, nici de sacrilegii. Părinţii lui erau oameni de o moderată experienţa religioasă, tipul pietăţii catolice populare. Oliveira Salazar nu şi-a pierdut niciodată credinţa – în copilărie sau la începutul adolescenţei – ca s-o regăsească mai târziu, după îndelungate rătăciri şi lupte. Religiozitatea lui e cu totul lipsită de dramatism. Este un lucru pe care l-a învăţat în copilărie şi l-a înţeles la maturitate. L-a „învăţat”, e spus aici fără nici o nuanţă peiorativă; a învăţat religia, iubind-o; aşa cum învaţă copiii toate lucrurile fundamentale – umbletul, cuvintele, jocurile, cântecele. De timpuriu, copil-minune şi cumpănit cum era în toate, părinţii s-au gândit să-l pregătească pentru preoţie. Îi plăceau rosturile bisericii; făcea parte din corul copiilor şi da răspunsurile lui Padre Antonio în limba latină, scâlciată, fără îndoială, dar plină de farmec pentru mintea lui, furată de toate tainele eclesiastice. Scrisul şi cititul le-a învăţat la un oarecare Don José Duarte; apoi, în şcoala primară care se deschisese la Vimieiro. Se împrietenise cu câteva fetiţe, între 10 şi 14 ani, care învăţau carte cu „Domnişoara Isabella”, fostă guvernantă în familia baronului de Santa Comba. Unii biografi vorbesc de o înflăcărată pasiune a lui Oliveira pentru copila unui fermier cu stare. Era cea mai frumoasa fată din Vimieiro şi toţi copiii se puteau juca cu ea, în afară de Oliveira; părinţii nu-i îngăduiau să se împrietenească prea mult cu fata unui om atât de bogat. Se spune că această interdicţie l-a hotărât să intre în seminarul din Vizeu; pe de o parte, era nedumerit de duritatea poruncii părinteşti, iar pe de altă parte voia să se reculeagă în studiu şi în rugăciuni. Această fragedă pasiune ar fi fost, după unii biografi, adevăratul motiv al hotărârii lui Oliveira Salazar de a îmbrăţişa cariera eclesiastică. Familia, şi-n deosebi Dona Maria, l-a încurajat în hotărârea luată. Nimic mai măgulitor pentru părinţi decât să-l vadă într-o zi preot în Santa Comba. O viaţă liniştită, aproape de ai săi, liber de griji; idealul acesta corespundea întocmai pietăţii calme a micului Oliveira. Abia împlinise 11 ani şi, într-o după amiază de mai, părăsi Vimieiro însoţit cu alai de întregul sat. Ajunsese pe mica glorie a Santei Comba. Padre Antonio îi prezicea bonetul de ordinal, părinţii îl dădeau ca exemplu copiilor. Seminarul din Vizeu se deschidea abia în octombrie, dar Oliveira fu dat în gazdă la dascălul Catedralei, Marques Pimentel, vechi prieten al tatălui. Casa dascălului se afla chiar lângă Catedrală. Reverendul Marques Pimentel pregătea copiii lăsaţi la el în gazdă pentru examenul de toamnă. Bătrânul sacerdot se convinse repede că Oliveira se deosebeşte de toţi ceilalţi copii pe care-i avusese în grijă şi îi pregătise pentru examenul de intrare în seminar. Îl găsise, de altfel, într-un moment bogat în virtualităţi. Oliveira era un adolescent precoce. Setea de ştiinţă – pe care i-o aţâţaseră tomurile şi infoliile rev. Marques Pimentel – se întrecea cu emoţiile sale religioase, încurajate de apropierea Catedralei şi cu amintirile romantice pe care i le iscodeau necontenit în minte numele şi imaginile din Santa Comba. Vizeu e un burg medieval, prins între dealuri împădurite. Stejarul-plută, gorunul, bradul coboară astăzi până aproape de campo dos ioirros, de curând construit. Casele au faţadele din toate nuanţele roşului, iar acoperişurile de olane îmbătrânite de vreme aduc o anumită solemnitate granitică, prin tonurile lor cenuşii. În partea cea mai veche a oraşului se ridică celebra Catedrală, Sé de Vizeu, începută în secolul XII. Este o aspră, ascetică, aproape nudă Catedrală. Te întâmpină sub cupolele ei acel văzduh bărbătesc şi sumbru, pe care goticul nu 1-a putut păstra prea mult în Portugalia. Când bat clopotele, mica piaţă din fata Catedralei se însufleţeşte pe nesimţite, străbătută de un duh medieval, venit parcă şi mai de la miazănoapte, de la Braga, Barcellos, Guimaraens. Este o stradă care coboară pieziş chiar din piaţa Catedralei, printre case din alte veacuri, ale căror acoperişuri aproape că se ating. Cu câtă melancolie şi, totuşi, calmă beatitudine a privit Oliveira Salazar de la vreo fereastră a casei rev. Morques Pimentel către această stradă, care se curmă în coifuri bruşte până dispare între streşini şi olane!… O întreagă lume sta adormită ca sub o vrajă, acolo; lumea pe care o descoperise de curând Oliveira, – Evul Mediu cu legendele, eroii, sfinţii şi îndrăgostiţii lui; Evul Mediu portughez, care-şi păstrase structura sa spirituală continentală, europeană, – nu căzuse încă sub fascinaţia Oceanului şi obsesia descoperirilor de tărâmuri necunoscute. Vizeu este un oraş în care reflecţia orbitoarei epoci a descoperirilor maritime se întâlneşte foarte puţin şi indirect. Nu e un centru al stilului manuelin, nu e alimentat de flora oceanică, de imaginaţia dezlănţuită a formelor şi culorilor orientale, de simbolurile freneticei epoci a descoperirii drumului Indiilor şi Braziliei. Vizeu e mai sobru, mai pur, mai continental. Aici, Oliveira Salazar nu se simţea prea depărtat de pământul muncit de plugarii din Santa Comba. Şi poate că cei 10 ani pe care i-a petrecut în Vizeu n-au fost cu totul lipsiţi de însemnătate pentru formaţia politică a lui Salazar. Poate că ceea ce îndrăznim să numim „continentalismul” lui Salazar – atât de opus structurilor oceanice şi imperialiste din politica portugheză – „continentalism” prezent în toată ereditatea şi copilăria lui la Santa Comba, a fost nutrit şi adâncit lângă medievalele ziduri ale Catedralei din Vizeu. Dacă într-adevăr Oliveira şi-a părăsit satul şi şi-a îndreptat gândurile către seminar, pentru că se îndrăgostise de o copilă din Santa Comba şi întâmpinase pentru întâia oară rigorismul social – arunci ni-l putem cu uşurinţă închipui, în vara anului 1900, petrecându-şi ceasurile pe care nu le închina studiului, în acea vastă, dură, ascetică Sé, încercând să găsească alinarea tuturor mâhnirilor precocei sale adolescenţe într-o mistică reculegere. Oricare ar fi adevărul, fapt este că Oliveira se pregăteşte atât de temeinic pentru examenul de admitere în seminar încât reuşeşte printre cei dintâi. Petrece opt ani în seminarul din Vizeu, fosta mănăstire a Nerilor, edificiu cu înfăţişare măreaţă şi severă, 1900-1908. Anii de agonie ai Monarhiei, care se scurg între moartea lui Eça de Queiroz şi asasinarea Regelui Don Carlos şi a Infantelui Don Luiz. Ani dominaţi de propaganda desfrânată a tuturor ideilor antitradiţionale, de la republicanism şi masonerie până la insurecţie armată şi invectivă antireligioasă. Dezgustată de rege şi de politicieni, ameţită de tribuni şi gazetari, intoxicată de propaganda ocultă, cloroformizată de câţiva artişti şi cărturari de geniu – Portugalia trăia, în aceşti opt ani, ultimele clipe ale unui ciclu care se închidea: Monarhia, cu toate instituţiile ei sociale autentice, cărora Pombal le dăduse cea dintâi lovitură şi revoluţia republicană aştepta să le-o dea pe cea din urmă. În aceşti opt ani hotărâtori pentru istoria modernă a Portugaliei, Oliveira Salazar îşi pregătea cu seriozitate misiunea pe care şi-o alesese. Seminaristul din Vizeu nu se deosebea prea mult de copilul-model din Santa Comba. Oliveira îşi păstra cu regularitate locul de premiant întâi. Era un băiat de care începuse să se vorbească nu numai în Vimieiro, ci chiar în Vizeu. Atât profesorii cât şi colegii ghiceau, în copilandrul palid, cu chipul uşor lungit, cu ochii limpezi şi calmi, cu fruntea îngustă dar înnobilată de meditaţie, – un viitor stâlp al credinţei şi Bisericii Catolice, atât de greu încercate. Oliveira era un elev care se distingea printr-o seriozitate lipsită de pedantism. Făcea totul cu metodă. N-a cunoscut crizele câtorva adolescenţi iluştri, – dorinţa de omniştiinţă şi absolut, lupta cu îndoiala, pierderea şi regăsirea lui Dumnezeu, setea de certitudine, zbaterea între carne şi spirit. Oliveira Salazar a avut o adolescenţă ponderată, aşa cum avusese ponderată copilăria şi cum va avea o tinereţe ponderată. Nici o îndoială nu era prea tare pentru ca să-i turbure credinţa. Nici o criză nu dura prea mult ca să-i zădărnicească echilibrul. Iubea cartea, pentru că ştia că atât inteligenţa cât şi geniul sunt daruri ale lui Dumnezeu. Nu şi-a însuşit niciodată duritatea şi intransigenţa ascetului care se trezeşte urând frumuseţea şi dispreţuind cultura pentru că se teme să nu-l depărteze de Dumnezeu. Oliveira Salazar nu are structura misticului tragic, dionisiac, care se zbate între contrarii, care respinge întreg Universul formelor în setea lui de absolut. Totul în el este ponderat, echilibrat, sănătos, firesc. Unul dintre colegii săi de seminar îşi aminteşte: „Niciodată nu-i luneca de pe buze o frază inutilă sau un sens nesigur. Şi îşi ascundea marea sa valoare intelectuală sub o modestie atât de profundă, încât se confunda câteodată cu timiditatea”. Cu o asemenea vocaţie, nu i-a fost greu să-şi alcătuiască o cultură temeinică, atât în ştiinţele teologice cât şi în cele profane. Salazar a fost întotdeauna omul cu lecturi puţine dar bine mistuite. Na citit multe cărţi, dar le-a ales cu mare grijă şi le-a citit cu condeiul în mână, meditând asupra fiecărei pagini. Este probabil că, încă din ultimii ani de seminar, Oliveira s-a simţit atras de problemele sociale şi mai ales de problema educaţiei. A citit atunci cărţile feluriţilor autori străini mult discutaţi. Astfel începe cariera lui de educator şi sociolog. A terminat seminarul în 1908, dar fiind prea tânăr nu s-a putut preoţi în acel an, nici în cel următor. Rămâne aceşti doi ani în Vizeu, dând diferenţele de liceu în 1909 şi 1910 şi câştigându-şi între timp viaţa ca repetitor în colegiul Via-Sacra, care era pe atunci condus de părintele Antonio Barreiros. Aceşti doi ani au avut o mare însemnătate în viaţa lui Salazar. În acest răstimp înţelege el că e chemat pentru o misiune mai vastă şi mai grea decât aceea de a fi preot în Vimieiro. Înţelege, desigur, că pietatea lui nativă nu e de ajuns pentru a îmbrăca haina preoţească. Pe de altă parte, nu încape îndoială că problemele educaţiei îl cuceresc atât de mult încât Salazar renunţă la misiunea de a mângâia şi întări, ca să se poată dedica misiunii de a forma şi îndruma oamenii. Parohia din Vimieiro e un sector prea limitat. Simte în el o chemare dacă nu mai aleasă, cel puţin mai vastă. Totul începe să se clatine în jurul lui. Pentru acest tânăr curat şi cinstit, lectura ziarelor – îndeosebi a celor republicane – deschide o lume nouă, a cărei falsitate şi artificialitate spirituală el o vede; dar înţelege în acelaşi timp că e dator să înveţe şi pe alţii s-o vadă. Experienţa pedagogică din colegiul Via-Sacra e hotărâtoare şi din alt punct de vedere. Salazar îşi descoperă vocaţia de profesor, de îndrumător. Mai ales că în colegiul Via-Sacra se încercaseră metode noi de educaţie, ţinându-se seama de dispoziţiile fiecărui elev şi urmărindu-se îndeosebi formarea personalităţii elevului. „Lucram în acel timp într-un colegiu care era o încercare de adaptare pentru Portugalia a metodelor şi scopurilor educaţiei engleze, de curând introduse şi practicate în Franţa, în École des Roches a lui E. Demolins, copiate fiind după şcolile-model engleze. Citisem ceva din lucrările La Sience Sociale despre superioritatea socială a particularilor asupra comunitarilor – tip din care trebuie să ne socotim şi noi ca făcând parte – şi mă convinsesem că superioritatea Anglo-saxonului, atât de zgomotos verificată în cursul războiului european, se datora anumitor principii fundamentale ale formaţiei sale. Aceste principii ar putea fi transplantate, prin procesul educativ, în sufletele tinere ale copiilor, şi, cu toate că trebuie să ţinem seama de influenţa contrară a mediului în care aveau să se dezvolte şi să trăiască, era posibil să se stabilească un curent de idei în această privinţă, să se creeze mediul favorabil, astfel ca să rămână totuşi ceva din eforturile noastre, şi micii oameni pe care i-am format pentru viată să fie mai târziu tot atâţia educatori ai noilor generaţii. Într-un cuvânt: eu eram convins că problema naţională – ca şi în Franţa, ca şi în Italia, ca şi în Spania – era o problemă de educaţie; sau că, cel puţin, la temelia tuturor chestiunilor, noi ne loveam de o formaţie deficientă a portughezului, şi că, prin urmare, puţin importa schimbarea guvernelor sau regimurilor, dacă nu încercam, în primul rând, să schimbăm oamenii. Aveam nevoie de oameni; trebuia să-i educăm”. (A minha resposta) Salazar scria toate acestea cu zece ani mai târziu, într-un memoriu din 1919. Dar le-a spus şi într-o conferinţă despre problema educaţiei, ţinută la l decembrie 1909 în colegiul Via-Sacra. Tânărul repetitor îşi începe cuvântarea astfel: „Din fericire, n-am fost invitat aici să ţin un discurs!”. Din fericire – pentru că „natura nu m-a înzestrat pentru discursuri”. Salazar nu exagera printr-un exces de modestie. Nici astăzi nu este un bun vorbitor. N-are darul oratoriei parlamentare şi cu atât mai puţin talentul de a înflăcăra masele, îşi scrie întotdeauna discursurile şi, înainte de a le scrie – le gândeşte. La douăzeci de ani, adresându-se profesorilor şi elevilor colegiului Via-Sacra din Vizeu, vorbea cu aceeaşi cumpătare şi seriozitate cu care va vorbi mai târziu, în fata studenţilor de la Coimbra, şi ani după aceea, în faţa Adunării Camerelor Corporative şi a ţării întregi. Îşi citeşte cuvântarea. Nu caută efecte oratorice, nici strălucirea literară. Proza lui e densă, uneori greoaie, întotdeauna plină de miez şi bogată în nuanţe care se cer cercetate cu cea mai mare atenţie. E un scris profesoral, fără să fie pedant. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că proza lui Salazar – proza citită de el în atâtea conferinţe, lecţii universitare sau cuvântări politice – este îngheţată, că emoţia nu răzbate nicăieri sub perioadele acelea masive, bine echilibrate, care se leagă una de alta într-un ritm arhitectonic, suprapunându-se, traversându-se, înlănţuindu-se. Proza lui e – dacă nu colorată sau electrizată de emoţie, ca a atâtor maeştri ai Verbului – caldă de îndelunga familiaritate cu gândul. Nu scria decât despre lucrurile asupra cărora meditase mult şi cu aplecare. „Eu eram un băiat cu o idee serioasă”, îşi amintea de conferinţa de la Vizeu în A minha resposta. „Trăiam absorbit în ideea mea şi în opera mea. Cine nu are un mare gând sau o mare pasiune ca să-i umple viaţa, nu ştie, desigur, ce înseamnă asta”. Marele gând şi marea pasiune a lui Salazar erau, pe atunci educaţia tineretului, schimbarea omului prin voinţă şi cultură. Un om care vorbea despre asemenea lucruri, nu putea vorbi fără căldură, oricât ar fi fost el de cumpătat şi de sobru. Dar, prin simplul fapt că Salazar nu vorbea – adică nu scria – decât despre lucruri asupra cărora meditase timp îndelungat, proza lui e lipsită de spontaneitatea celui care-şi desăvârşeşte gândul scriind sau vorbind, lipsită fiind de asemenea de fervoarea marilor inspiraţi şi de patosul celor care „caută gemând”. Conferinţa din aula colegiului Via-Sacra a avut un succes atât de răsunător încât, câteva luni în urmă, Salazar o repetă, tot în Vizeu, pentru părinţii elevilor. După rezumatele şi extrasele care ne-au rămas din această conferinţă, ne putem da seama cât de bine închegată era gândirea lui Salazar la 20 de ani şi cât de puternic trăia el chemarea educatorului. De la început, tânărul seminarist îşi mărturiseşte neîncrederea în viitorul Portugaliei care ar vrea să egaleze gloria secolelor XV şi XVI, când erau lumi noi de descoperit şi continente noi de populat. De altfel, grandoarea acelei Portugalii imperiale şi maritime i se pare „foarte mult favorizată de împrejurări”. Împărtăşeşte, în această privinţă, fără s-o spună – cel puţin în notele care ne-au rămas – atitudinea unui Oliveira Martins. Dar nu e pesimist. Nu crede în iminenţa catastrofei ţării sale, a cărei salvare o vede în îndeletnicirile tradiţionale, păstrate vii încă din Evul Mediu. „Portugalia va înflori şi progresa prin agricultură, pe care n-ar fi trebuit s-o părăsească niciodată şi prin anumite industrii pe care trebuia să le desăvârşească întotdeauna”. Evident, Portugalia contemporană trebuie reformată. (Este doar strigătul tuturor Portughezilor, de la Antero de Quental la Guerra Junqueiro). „Dar s-au făcut toate reformele posibile. Inutilitatea lor dovedeşte că omul este acela care trebuie reformat mai întâi. Aceasta este opera educaţiei”. Un seminarist care vorbeşte astfel dovedeşte că a renunţat, în fundul sufletului său, la misiunea sacerdotală. Salazar crede în posibilitatea de a schimba omul printr-o educaţie laică, începută în familie, desăvârşită în şcoală. „Educaţia e formaţia individului, înţelegându-se prin aceasta dezvoltarea integrală şi armonică a tuturor facultăţilor sale. Omul are inteligenţă – şi ea trebuie călăuzită de adevăr; are voinţă, care trebuie îndreptată către bine; are corp, care trebuie făcut viguros şi sănătos… Cel care socoteşte educaţia intelectuală ca un scop, greşeşte… Puţin preţuieşte ştiinţa, dacă ea nu ajută să facă pe om mai bun…” Evident, toate acestea mai fuseseră spuse – şi nu erau descoperirea unui tânăr de 20 de ani. Dar semnificaţia şi valoarea lor constau în împrejurările în care fuseseră rostite într-o ţară dinamitată de revoluţie, într-o epocă fascinată încă de scientism – un tânăr vorbeşte cu seriozitate de primatul „educaţiei morale”, de „deosebirea dintre dezvoltarea inteligenţei şi bagajul ştiinţific”, de „educaţia voinţei în iubirea de Dumnezeu şi aproapele”. Şi, ceea ce e mai important, vorbeşte de „opera educativă care trebuie începută în casa părintească”. Casa părintească din Santa Comba. „Familia e aceea care e în mod firesc indicată să împlânte în sufletul copilului germenul tuturor virtuţilor… De aceea, trebuie ca şcoala să se apropie cât poate mai mult de organizaţia familiară, substituindu-i-se în sentimentele de respect, încredere, dragoste şi fraternitate, şi chiar în viaţa practică, în viaţa de toate zilele… Superioritatea părinţilor ca educatori constă tocmai în marea dragoste pe care o dăruiesc copiilor şi într-o mai desăvârşită cunoaştere a lor, pe care nu numai ei o au”. Sfârşeşte, bine înţeles, lăudând o colaborare cât mai strânsă între părinţi şi profesori. „Din aceste eforturi conjugate va ieşi patria de mâine, Portugalia viitorului, Portugalia, care, nădăjduiesc în Dumnezeu, va fi viguroasă şi puternică, inteligentă şi instruită, virtuoasă şi bună!” Tânărul care vorbea astfel în colegiul Via-Sacra din Vizeu înţelegea să se ţină de cuvânt, îşi închina timpul formând oameni – şi desăvârşindu-se pe sine, prin lecturi sistematice, prin convorbiri cu mai marii lui. Pasiunea lui de dascăl o dovedesc articolele pe care le scria pentru revista colegiului şi în care vorbea despre minciună şi adevăr sau despre meditaţiile religioase la care lua parte cu atâta interes la viaţa colegiului încât scrie un prolog în versuri pentru carnavalul 1910! Şi îşi continuă, metodic, după obiceiul lui, consolidarea sa spirituală şi culturală. E hotărât, acum, să nu se mai preoţească, dar nu va regreta niciodată viaţa şi formaţia sa de seminarist. De altfel, urmele educaţiei clericale nu se vor şterge niciodată, Salazar a fost un seminarist fericit. Dacă n-ar fi avut atât de dezvoltat poate că s-ar fi întors, păstor sufletesc, în Santa Camba. Dar, la 21 de ani, viaţa de preot i se părea mai comodă decât viaţa de educator al tineretului. A ales drumul care era mai greu şi mai spinos, dar care folosea unui număr mai mare; în loc de preot în satul lui natal, profesor la Coimbra. Îl mângâia un singur lucru, renunţând la cariera ecleziastică, pe care o râvnise în copilărie: că nu va renunţa la muncile şi ascezele ei. Pornea pe un drum greu, păstrând şi greutăţile pe care le-ar fi întâmpinat dacă ar fi apucat pe alt drum, mai uşor. Se hotărâse să se facă profesor, rămânând în acelaşi timp preot. Şi, după ce-şi petrece vacanţele anului 1910 în Vimieiro şi mărturiseşte părinţilor că nu se va preoţi, pleacă în octombrie, la Coimbra, să studieze Dreptul şi Teologia.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...