Mircea Eliade | Salazar|RĂZBOIUL CIVIL

Junta militară care se organizase încă din timpul vieţii lui Sidonio Paes, îşi propunea să împiedece, cu orice preţ, cucerirea puterii de către fracţiunile demagogice; adică, să împiedece reîntoarcerea la dezmăţul căruia îi pusese capăt lovitura de stat de la 5 decembrie 1917. Junta militară nu intenţiona, totuşi, să păstreze multă vreme puterea pentru sine. Guvernul emanat din sânul ei sau controlat de ea trebuia să îngăduie poporului, îndată ce liniştea ar fi fost asigurată, să hotărască singur de destinele Portugaliei, fără intervenţia puterilor străine. Acesta era programul „secret” al Juntei. La moartea lui Sidonio erau două forţe care ar fi putut prelua conducerea: armata cu „sidoniştii” şi monarhiştii. Ambele grupări de forţe aveau avantajul că nu se aflau, una faţă de alta, în conflict deschis, aşa cum se aflau, împreună şi fiecare în parte, cu partidele democratice. Dar atât militarii cât şi monarhiştii dovedesc o totală lipsă de spirit politic. Nici unii, nici alţii nu ghicesc proporţiile revoltei populare împotriva celor care au înarmat pe asasin şi nu fructifică acest prilej pentru a cuceri puterea. Monarhiştii fac marea greşeală de a nu proclama restaurarea chiar în noaptea asasinării lui Sidonio. Aveau 50 de deputaţi în Cameră, erau deci o forţă politică de luat în seamă. Câştigaseră, prin activitatea desfăşurată de Sardinha şi de integralişti, adeziunea unei bune părţi din tineret. Un număr important dintre militari erau monarhişti. Indignarea populară împotriva masoneriei şi a demagogiei era atât de mare încât, în noaptea aceea sau în dimineaţa următoare, restaurarea monarhiei, ar fi fost primită cu un oftat de uşurare de întreaga ţară, chiar şi pentru motivul că „furnica albă” nu va putea trage foloasele asasinării lui Sidonio. Dar monarhiştii şovăiesc, discută, pertractează. Singura organizaţie monarhistă dinamică, singura care-ar fi putut avea iniţiativa unei restaurări revoluţionare, erau integraliştii şi ei nu credeau într-o restaurare, pe care o socoteau prematură. Bătrânii deputaţi monarhişti se mulţumesc să se adune ca să discute atitudinea lor faţă de noul Preşedinte al Republicii şi votul de încredere pe care li-1 cerea Guvernul… Militarii, pe de altă parte, au dovedit aceeaşi lipsă de înţelegere a situaţiei politice şi, mai ales, lipsă de unitate în conducere. Au voit, întâi, să impună un guvern al Juntei militare, dar n-au avut nici tăria să-1 impună, nici dibăcia să-l facă indispensabil. După multe discuţii cu Guvernul, s-au mulţumit cu intrarea în Consiliul de miniştri a lui Tamagnini Barbosa considerat un sincer „sidonist” şi omul de încredere al armatei. Prezenţa lui Barbosa în noul guvern indispune vechea lume democratică, fiind privită ca o capitulare în faţa presiunilor armatei; Guvernul, aşadar, nu avea sorţi de durabilitate. Curând, însă, chiar militarii se conving că Barbosa îi trădează şi că face tot ce-i stă în putinţă ca să zădărnicească realizarea planurilor Juntei. Tamagnini Barbosa încurajează câteva manifestaţii muncitoreşti – urmate, fireşte, de incidente – ca să demonstreze impopularitatea Juntei militare. El speră, aşa cum au sperat mulţi naivi, că serviciile care le face democraţiei vor fi răsplătite, îngăduindu-i-se să rămână la putere. Avea să plătească scump această naivitate, şi încă foarte repede. În urma manifestaţiilor muncitoreşti, pe care Guvernul le acoperea, garnizoana militară a oraşului Santarem se răscoală, mărturisind printr-o proclamaţie că mişcarea e în afara partidelor politice şi că cere un guvern care să asigure ţara că demagogia dinainte de 5 decembrie 1917 nu va fi încurajată. Răscoala din Santarem însă, începută în ziua de 13 ianuarie 1919, nu durează decât două zile. Şi aceasta, nu pentru că Guvernul a reacţionat prompt, ci pentru că armata – lipsită de unitate de conducere şi de intuiţie politică – se hotărâse să ajute, „deocamdată”, Guvernul. Garnizoana din Santarem a fost dezarmată chiar de un militar, mâna dreaptă a lui Sidonio, locotenentul Theofilo Duarte. În toate celelalte oraşe domneşte aceeaşi nesiguranţă şi aceeaşi nehotărâre. Monarhiştii şovăiseră până acum, crezând că armata va continua opera lui Sidonio, asigurând astfel ordinea în ţară. Armata şovăie de teamă ca nu cumva o lovitură de forţă din partea ei să aducă după sine restaurarea monarhiei. Se ajunsese la un compromis cu Guvernul, compromis care dovedea o neîncredere şi suspiciune reciprocă: garnizoanele să nu-şi părăsească reşedinţele şi să păstreze, „deocamdată”, neutralitatea. Nu se înţelegea prea bine ce însemna această „neutralitate”. Între timp, profitând de paralizarea oricărui spirit de iniţiativă din partea celor două forţe de temut – armata şi monarhiştii – adversarii regimului lui Sidonio Paes încep să se organizeze. Alfonso Costa, de la Paris, trimite ordine. Se întorc în ţară şefii activi ai democraţiei. Sunt eliberaţi deţinuţii politici şi sunt înarmaţi vechii membri ai organizaţiilor secrete. Guvernul păstrează faţă de toate aceste dovezi de suspect exces de zel republican, o atitudine mai mult decât îngăduitoare. Este adevărat că Anglia anunţase Guvernul din Lisabona că nu vede cu ochi buni nici o „aventură militară”. Este adevărat, de asemenea, că izbucnirea revoluţiei bolşevice însufleţise puţinele nuclee comuniste care se organizaseră în Portugalia, iar victoria Aliaţilor asupra Puterilor Centrale insuflase forţe noi democraţiei portugheze; toate greşelile şi excesele care o compromiseseră în 1917 începeau să fie uitate în iarna anului 1919. În faţa continuei agitaţii demagogice, garnizoanele militare din Porto şi Lisabona se răscoală, la 19 şi 22 ianuarie. Foarte repede, şi datorită dezorientării politice a şefilor militari, aceste răscoale, începute pur şi simplu pentru a forţa demisia Guvernului şi înlocuirea lui cu un guvern al Juntei, se transformă într-o mişcare monarhică. La Porto, Monarhia e proclamată în ziua de 19 ianuarie, iar steagul roşu-verde al Republicii este înlocuit cu stindardul alb-albastru. Aşa cum au fost începute, ambele mişcări monarhice nu aveau sorţi de izbândă. Numai un fanatic naiv ca Paiva Couceiro, care încerca acum a treia sa mare aventură monarhică, putea crede că, după o lună de la moartea lui Sidonio Paes, şi numai răspândind printre ofiţerii monarhiştii vestea că fostul suveran, Don Manuel, ordonă restaurarea – veste fără nici un temei de adevăr – Monarhia ar fi putut fi restabilită. Paiva Couceiro se află la Porto. Rând pe rând, oraşele din nordul ţării – Braga, Viana de Castelo, Guimaraes şi altele – aderă la mişcarea monarhică. Dar Couceiro face greşeala să se oprească la jumătatea drumului, în loc să coboare spre Sud şi să ocupe Coimbra. La Lisabona, conducerea insurecţiei militaro-monarhiste face greşeli şi mai mari. Din capul locului, nu se ştia că e vorba de o mişcare monarhistă. Oamenii care se temeau de furia străzii se adună într-un punct al oraşului, Campo Pequeno, unde auziseră că s-au retras câteva unităţi militare. Se întâlnesc acolo monarhişti constituţionalişti şi integralişti, ofiţeri monarhişti şi sidonişti, câteva sute de soldaţi veniţi cu artilerie, dar cu foarte puţină muniţie. Nimeni nu ştie ce vrea. Nimeni nu înţelege de ce s-au adunat. Nimeni nu strigă nici „Trăiască Monarhia!”, nici „Trăiască Republica!”. Vin mereu detaşamente, revoltate contra Guvernului, dar nimeni nu are curajul să ia vreo hotărâre. În sfârşit, după trei zile de şovăire – în care timp vechile gărzi republicane se înarmează, iar marinarii comunizanţi parcurg oraşul chemând populaţia să apere Republica – revoltaţii de la Campo Pequeno hotărăsc să părăsească Lisabona şi se retrag la câţiva kilometri de Capitală, la Monsanto. Rareori se mai întâlneşte în istoria vreunei insurecţii o mişcare atât de lipsită de sens ca retragerea spre Monsanto. Părăsind Lisabona, militaro-monarhiştii renunţau la singura lor şansă de izbândă. Toate încercările revoluţionare debutaseră, cum era şi firesc, prin cucerirea Rotondei şi atacul asupra centrului Lisabonei. Depărtându-se de Capitală, insurgenţii şi-au ales singuri locul unde trebuiau să capituleze. Căci Lisabona rămâne la dispoziţia agitatorilor. Bătrânul tribun Antonio José de Almeida retrăieşte ceasurile lui de înaltă fervoare republicană. Formidabilul lui glas răsună pretutindeni: „La arme, cetăţeni!”. Sunt înarmaţi studenţii, muncitorii, femeile. Lisabona e transfigurată de un nou mesianism: „Republica trebuie salvată!”. Şi e într-adevăr salvată, nu atât prin abilitatea şi eroismul cetăţenilor lui Antonio José, cât prin haosul ce domnea la Monsanto şi Porto ca şi prin greşeli de intuiţie politică, de tactică militară şi chiar de propagandă, pe care le fac insurgenţii. Aleg, la Monsanto, o poziţie care nu putea fi apărată. Artileria lor numeroasă nu le foloseşte la nimic, pentru că nu putea fi aşezată în bătaie şi nu avea muniţii. Le lipseşte infanteria. Dar, ceea ce le lipseşte îndeosebi, e spiritul ofensiv, e entuziasmul pentru o atitudine politică pe care mulţi din ei nu o împărtăşeau. Pentru că sunt totuşi soldaţi, se apără, şi nu se predau decât atunci când orice rezistenţă pare de prisos. E 24 ianuarie 1919. Republica e încă odată victorioasă la Lisabona. Entuziasmul străzii nu mai cunoaşte margini, încep să cadă cele dintâi victimei ale răzbunării populare. Altele, infinit mai numeroase, aveau să vină curând. La Porto, lucrurile nu par mai încurajatoare. Don Manuel telegrafiază locotenentului său în Portugalia, spunându-i că ceea ce se întâmplă în Nord „e o nebunie”, ţinând seama că Europa se află încă la Conferinţa de Pace. Guvernul trimite pe Theofilo Duarte să recucerească Guarda. Fostul colaborator intim al lui Sidonio şi unul din cei mai devotaţi sidonişti, crede încă în „Republica Nouă” pe care o instaurase decembrismul şi pe care Guvernul jurase s-o apere. Astfel, trupele monarhiste au împotriva lor chiar elemente de ordine, cunoscute prin atitudinea lor antidemagogică. Sidoniştii luptă contra monarhiştilor. Succesul democraţilor e mai mare şi mai precipitat decât credeau chiar cei mai optimişti adversari ai „decembrismului”. La Lisabona se organizează coloane republicane, gata să pornească în marş forţat împotriva Nordului. Dar, şi de data aceasta, nu e nevoie de eroismul civic. Regimentele leale Guvernului, conduse de sidonişti care cred că apără „Republica Nouă” decembristă, atacă şi înving pretutindeni trupele insurgente, demoralizate de lipsa unităţii în comandament. Monarhia din Nord e înăbuşită la 13 februarie 1919, după o existenţă de 25 de zile. „Republica Veche” e din nou victorioasă, ajutată de astă-dată de naivitatea şi entuziasmul sidoniştilor „Republicii Noi”. Iar cel dintâi lucru pe care îl face „Republica Veche”, sută în sută democrată, condusă ca şi până în 1917 de „furnica albă” – este să lichideze sidonismul. Zadarnic trădase Tamagnini Barbosa, zadarnic apărase el democraţia de planurile Juntei militare. Guvernul Barbosa e demis, la 28 ianuarie, şi îi urmează un nou cabinet, accentuat democrat, al lui José Relvas. De abia acum înţelege şi Theofilo Duarte că a fost trădat. Deşi aproape totul e pierdut, se revoltă împotriva lui Relvas şi organizează, în Nord, un centru de rezistenţă militară. Poate că totuşi ar mai fi putut dobândi ceva, dacă ar fi trecut de partea insurgenţilor din Porto; dar Guvernul, temându-se de marele său prestigiu şi îndoindu-se dacă ar putea înăbuşi această nouă şi neprevăzută răscoală militară, îl invită pe Duarte la Lisabona, Relvas dându-şi cuvântul de onoare că va fi liber să se întoarcă în mijlocul trupelor sale, în cazul când discuţiile nu vor ajunge la nici un rezultat. S-ar spune că sidoniştii se caracterizează printr-o nesfârşită naivitate şi totală lipsă de spirit politic. Aceşti oameni – poate datorită educaţiei lor militare – cred în cuvântul de onoare al unui Preşedinte de Consiliu, cred în „Republica Nouă”, în jurământul prestat etc. Duarte este imediat arestat la Lisabona, condamnat la 6 luni închisoare şi deportat pe un vas de război. Oamenii lui zadarnic îl aşteaptă în munţii Nordului. Vor fi încolţiţi, executaţi sau închişi în temniţele care gem de naţionalişti, monarhişti şi sidonişti laolaltă. Şefii efemerei monarhii din Nord, în frunte cu Paiva Couceiro izbutesc să treacă frontiera spaniolă. Dar ceilalţi, zecile de mii de tineri care crezuseră în Sidonio Paes sau în Don Manuel, sunt arestaţi. La 4 martie 1919 iau fiinţă, printr-un decret special, tribunalele militare menite să judece pe insurgenţi. Procesele încep la 26 mai şi durează mai mult de un an. Un număr considerabil de insurgenţi sunt condamnaţi la temniţă grea şi degradare. Sunt, totuşi, cei mai fericiţi – pentru că au scăpat cu viaţă… *** Încercarea de restaurare regalistă din ianuarie 1919 n-a reprezentat numai o serie de gafe, din punct de vedere militar; a fost şi o foarte gravă greşeală politică, anulând pentru multă vreme orice şansă de reîntronare a monarhiei în Portugalia. Pe de o parte, oamenii de bună credinţă şi-au pierdut încrederea în conducerea acestei mişcări; iar pe de altă parte, ea aduce după sine cea mai cumplită reacţiune democratică. A compromis chiar ideea „Republicii Noi”, de factură sidonistă, care încă avea destui aderenţi, pentru că a adeverit leitmotivul propagandei vechilor democraţi: orice dictatură, fie şi de tip prezidenţialist, încurajează forţele reacţionare şi aduce după sine restaurarea monarhiei. Astfel că bunii republicani, chiar dacă nu împărtăşeau ideile lui Afonso Costa, Antonio Jose de Almeida sau Brifa Camacha, erau siliţi să rămână de partea lor, numai ca să nu rişte o restaurare a monarhiei. Ca pretutindeni în lume, dar mai vârtos în Portugalia, adepţii regimului răsturnat de la putere devin peste noapte cei mai înflăcăraţi susţinători ai regimului biruitor. Nu toţi însă au norocul să fie primiţi cu braţele deschise. O bună parte dintre proaspeţii convertiţi la democraţia integrală suferă consecinţele flirtului lor cu Sidonio. Noile guverne democratice sunt hotărâte să nu mai repete greşala „adezivilor” din octombrie 1910, când proclamarea Republicii a convertit, în puţine ceasuri, câteva sute de mii de bravi cetăţeni la cel mai fanatic republicanism. Tamagnini Barbosa, adevăratul responsabil al lichidării sidonismului, e arestat, împreună cu toţi fruntaşii sidonişti care luptaseră împotriva militarilor şi monarhiştilor. Strada, răscolită de verbul lui Antonio José de Almeida şi condusă din biroul lui Afonso Costa – devenit mare avocat la Paris – îşi impune tot mai viguros voinţa. Şi când voinţa aceasta nu e ascultată, izbucnesc greve, explodează dinamita sau cade guvernul. Şi guvernele cad, într-adevăr, într-un ritm ameţitor. José Relvas, sincer democrat, e înlocuit după două luni cu un democrat mai pur: Domingos Pereira. Şi acesta, la rândul lui, se prăbuşeşte după trei luni. Urmează un colonel, de cea mai curată tradiţie republicană, care şi el e alungat după aproape şapte luni. Este un mic record – dar cât de scump plătit! Căci acest guvern, care ameninţa să se cramponeze la putere – trecuseră trei luni şi încă nu căzuse – are de întâmpinat greve generale, care paralizează sectoare întregi din economia ţării, acte de sabotaj care dau pradă flăcărilor clădirea caietelor poştale şi închisoarea din Lisabona, atentate cu dinamită etc. În august 1919 Parlamentul alege ca Preşedinte al Republicii pe tribunul Antonio José de Almeida, care-şi ia mandatul în primire la 5 octombrie. Imediat după asasinarea lui Sidonio Paes fusese numit Preşedinte al Republicii – mai mult cu forţa decât de bună voie – bătrânul amiral Canto de Castra; acesta profită de deschiderea Parlamentului, în iunie 1919, ca să-şi înainteze demisia. Lichidarea „vechiului regim al Republicii Noi” se face cu o cruzime şi o lipsă de responsabilitate înmărmuritoare. Autoritatea îşi pierde prestigiul îndată după victoria democraţilor. Poliţia e atacată de mulţime în primele săptămâni ale guvernului Barbosa. Monarhiştii sunt destituiţi în masă, iar în locul lor sunt numiţi oamenii „furnicii albe”. Căci Afonso Costa, deşi refuză, orgolios, să-şi părăsească biroul lui de avocat de la Paris, conduce mai departe marele partid democrat prin faimoasa lui gardă, „furnica albă”. În câteva luni se semnează 17.000 de numiri. Monitoarele oficiale nu mai prididesc cu publicarea destituirilor şi numirilor. Apar numere de sute de pagini… Şi, în acest timp, deficitul creşte vertiginos. Comisiile pentru aprovizionarea populaţiei subalimentate cumpără făină încinsă, iar zeci de mii de vagoane trebuiesc zvârlite în Ocean. Atentatele teroriste se ţin lanţ. Bombele explodează în prăvălii, pe străzi, în imnuri, în universităţi. Cad necontenit oameni nevinovaţi. Iar când monarhiştii arestaţi trec, sub puternică escortă, pe stradă, sunt atacaţi de la ferestre cu focuri de armă. Într-o casă, o bombă explodează şi ucide pe teroristul care-o pregătea; din fericire, explozia nu atinge depozitul de bombe care s-a găsit acolo, şi care ar fi transformat în ruine o stradă întreagă. Numărul grevelor e fără sfârşit. Numai în 1919, şi ţinând seama numai de grevele principale, au avut loc: în martie, greva tipografilor; în mai, greva funcţionarilor de la tramvaiele electrice şi Compania de Apă, a lucrătorilor Municipiului, a micilor negustori, a croitorilor şi a cizmarilor; în iulie, grevele Uniunii Fabricanţilor, ale tipografilor, ale atelierelor presei zilnice; în august, greva feroviarilor Companiei Portugheze; în septembrie, greva constructorilor civili din Porto şi Guimaraes; în octombrie, greva bărbierilor, a muncitorilor din Porto, a topitorilor din Olhao, a lucrătorilor fabricilor de conserve din Setubal şi a măcelarilor; în noiembrie, greva cizmarilor din Braga; în sfârşit, în decembrie, greva funcţionarilor tramvaielor electrice, a cofetarilor, bucătarilor şi lucrătorilor din portul Lisabonei. Strada era stăpâna absolută a politicii interne. Strada, orientată – fireşte – de Afonso Costa sau oamenii lui. Criza pe care o îndurau toate ţările europene, în urma marelui război mondial, era exacerbată în Portugalia de luptele politice şi de dezmăţul conducerii. La 21 ianuarie 1920, guvernul colonelului Sa Cardoso, care păstrase puterea timp de 7 luni, îşi înaintează demisia. Se alcătuieşte un guvern sub preşedinţia lui Fernandes Costa, din partidul evoluţionist al tribunului Antonio José de Almeida. Miniştrii se adună pentru ca să depună jurământul şi să-şi ia în primire posturile, când o manifestare populară, având în frunte o haimana celebră, cunoscută sub numele de Pictorul, îi asaltează şi îi destituie. Triumful străzii era definitiv. Criza de guvern, deschisă prin intervenţia manifestanţilor Pictorului, ameninţă să nu mai poată fi soluţionată. Trec multe zile până când un sincer democrat are curajul să-şi ia răspunderea situaţiei: Dr. Domingos Pereira alcătuieşte, în sfârşit, un nou guvern. Dar nu se poate menţine decât vreo cinci săptămâni. La 8 martie Portugalia are un nou guvern, care durează aproape patru luni. Îi urmează altul, de trei săptămâni. La începutul lui august 1920 se alcătuieşte un nou guvern, sub preşedinţia lui Antonio Granjo, care se poate menţine până la l noiembrie. Următorul, prezidat de dr. Alvaro de Castro, durează o luna de zile. Se alcătuieşte un altul, sub locotenent-colonelul Liberato Pinto, dar ca şi acela al colonelului Antonio Maria Baptista şi al colonelului Sa Cardosa, nu era un guvern militar, ci democrat. Anul 1920 trece în greve, atentate teroriste şi schimbări de guverne. În martie se declară greva funcţionarilor publici şi a uzinelor electrice. Lisabona rămâne în întuneric, încep atacurile pe străzi, tâlhăriile. Guvernul e silit să improvizeze patrule care să păstreze ordinea şi să asigure avutul public. Izbucneşte, simultan, greva Poştei, a Telegrafului şi Telefoanelor. Toţi cereau ridicarea salariilor. Deocamdată, până la rezolvarea revendicărilor, au loc conflicte armate între elementele comuniste ale greviştilor şi poliţie. Bombe, focuri de armă. Guvernul închide sediul Confederaţiei Generale a Muncii. Prilej de noi tulburări. O manifestaţie populară pro-guvernamentală e atacată cu bombe, provocând o panică fără pereche. Patruzeci de morţi rămân pe stradă…Tot în 1920 au loc grevele şoferilor, ale feroviarilor şi marinarilor. În 1921 situaţia se agravează. Afonso Costa, supărat pe Republică, supărat pe Portugalia, îşi continuă la Paris viaţa de avocat celebru şi de trimis extraordinar. Nu primeşte sfaturi de la nimeni, şi prezintă Portugalia în diferite comisii internaţionale, după bunul lui plac. Acest om obişnuit să comande şi să fie întotdeauna ascultat, nu putuse uita că populaţia Lisabonei îi atacase şi devastase locuinţa cu prilejul manifestaţiei antimasonice care avusese loc cu prilejul după primul atentat împotriva lui Sidonio Paes. I se părea cea mai cumplită ingratitudine. El, obişnuit întotdeauna să triumfe, nu s-a mai putut trezi din nedumerirea în care căzuse după această primă înfrângere. De aceea a refuzat să se mai întoarcă în Portugalia, mulţumindu-se so conducă de departe. Antonio José de Almeida, devenit Preşedinte al Republicii, încearcă zadarnic să-i redea prestigiul şi forţa ei iniţială. Evenimentele îl depăşesc şi guvernele cad unul după altul, sub presiunea străzii şi a elementelor extremiste. Mecanica politică se face încă odată simţită; forţele descătuşate în 1910 împing fatal Republica, tot mai accentuat, către extrema stângă. Echilibrul visat de Antonio Jose şi de alţi sinceri democraţi nu mai poate fi dobândit. Anumite forţe obscure, eliberate şi promovate de ei, împing neîncetat Portugalia republicană către o revoluţie comunistă. Guvernul Liberata Pinta, venit la sfârşitul lui noiembrie 1920, demisionează la 2 martie 1921. Pentru a ieşi din impas se încearcă o ultimă rezervă: bătrânul Bernardino Machado, fost de atâtea ori ministru (regalist şi republican), fost Preşedinte al Republicii şi preşedinte de Consiliu, figura cea mai venerabilă a revoluţiei republicane, e chemat să alcătuiască guvernul. Se credea că, în sfârşit, acest om de imens prestigiu, va putea stabiliza situaţia. Pe la 23 mai, Bernardino Machada e silit să demisioneze chiar de Garda Republicană! Urmează un nou guvern care, la rândul lui, e înlocuit, în august, cu altul sub preşedinţia lui Antonio Granjo. Acest uriaş, puţin obez, de o forţă herculeană, curajos şi optimist mai făcuse parte din cabinetele republicane. Din scurta sa experienţă ministerială învăţase un lucru: că, pentru a reface unitatea ţării, trebuie să se împace cu adversarii regimului. Şi pentru că nu se putea împăca atât de repede cu monarhiştii, constituţionaliştii şi integraliştii, se apropie de Centrul Catolic, pe care republica îl persecutase după lichidare sidonismului. Astfel asistăm din nou la paradoxala colaborare dintre catolicism şi demo-masoneria portugheză. „Centrul Catolic dă braţul Republicii”, notează mirat un memorialist (Sousa Costa). Alegerile de la sfârşitul lui august 1921 aduc în Parlament trei deputaţi ai Centrului Catolic. Şedinţa solemnă de deschidere are loc la 2 septembrie 1921. Se face apelul. Şi, ajungându-se la cei trei deputaţi catolici, se strigă un nume: Antonio de Oliveira Salazar. Un bărbat de vreo 30 de ani, îmbrăcat sobru, se ridică şi rosteşte: „Prezent!”. Are figura calmă, ochii senini şi mişcările lente, ponderate. Ascultă cu multă atenţie dezbaterile acestei prime şedinţe parlamentare la care ia parte. Dar de atunci nimeni nu i-a mai zărit chipul în Adunarea Deputaţilor. Şedinţa, din 2 septembrie 1921 a fost prima şi ultima la care a asistat Oliveira Salazar. I-a fost de ajuns ca să se convingă, pe teren, de tragica zădărnicie a Parlamentului portughez. De la Adunarea Deputaţilor se duce direct la gară şi ia trenul pentru Coimbra.