Exista viata în afara Terrei. Aceasta este una dintre întrebarile la care stiinta poate raspunde cu certitudine, afirmativ. Sub presiunea datelor acumulate în ultimul timp, se considera astazi ca în Univers “exista viata “, negându-se însa probabilitatea existentei vietii rationale. Multi oameni de stiinta afirma ca viata extraterestra prezinta numai forme inferioare: bacterii, virusi, cel mult organisme pluricelulare primare, combatând posibilitatea evolutiei vietii pe trepte superioare ale dezvoltarii si în special idea ca ar putea exista specii inteligente.
Omenirea a crezut mult timp de mai multe secole ca Pamântul este o platforma asezata pe spatele unei balene uriase, fiind ulterior convinsa ca planeta noastra este centrul Universului, iar Soarele, celelalte planete si stelele se rotesc în jurul ei. Astazi este raspândita parerea ca singura planeta ce adaposteste viata rationala este Terra, “minuscula nava solitara, pierduta în imensitatea Universului !”. Marx remarca – acum peste un secol – un mare adevar: ” Atunci când istoria se repeta, tragedia devine comedie “…
În decembrie 1978, o stire publicata de presa internationala atragea atentia opiniei publice si oamenilor de stiinta. Ea se referee la casarea, pentru…, ” viciu de procedura “, a sentintei de condamnare la moarte prin ardere pe rug a lui Giordano Bruno, pronuntata si executata la 17 februarie 1600, pentru ” crima de a fi emis si sustinut absurda si diabolica teorie a pluralitatii lumilor si existentei vietii în întregul Univers “. În iunie 1979, astronomii americani de la Universitatea Massachusetts au descoperit si studiat, cu ajutorul radiotelescoapelor terestre si al navelor orbitale-releu VIKING, doua “oaze” sud-ecuatoriale martiene ( denumite ulterior Solis-Lacus si Noachis-Hellespontus ) pe care le-au caracterizat astfel: “Având suprafetele de 460.800 si respectiv 1.430.000 kmp, aceste regiuni, acoperite cu vapori densi de apa proveniti de la gheturi sau pânzele freatice de suprafata, sunt mai ospitaliere decât multe dintre cele mai vitrege tinuturi terestre”. În august 1979, cele doua sonde americane au transmis fotografii foarte clare ale unor suprafete de teren acoperite cu gheata. Pe Marte venise iarna… Întâmplarea sau poate sarcastica ironie a istoriei a facut ca aceste informatii sa se suprapuna cu acelea despre “recursul Giordano Bruno”. O coincidenta-avertisment ce invita omenirea sa priveasca în jurul ei cu mai multa cutezanta si receptivitate…
În secolul al V-lea î.e.n., Democrit Abderitul, filozof cu o uimitoare capacitate de previziune stiintifica, bazându-se numai pe logica si intuitie, a fondat scoala atomista, afirmând existenta atomului în microcosmos si a pluralitatii lumilor în macrocosmos. Iata fragmente din teoria sa asupra vietii Univers: “Lumile ordonate sunt nelimitate si difera ca marime, iar intervalele cosmice dintre ele sunt inegale (…). Unele lumi ordonate, adica planetele, au produs animale, plante si mai ales apa”. Într-o vreme când viitorul se ghicea cercetând stomacul gâstelor, faptul ca nu a fost ucis cu pietre constituie, desigur, doar o întâmplare fericita. Unul dintre discipolii sai, Metrodor din Chios, conchidea mai târziu ( anul 200 î.e.n. ): ” Ar fi tot atât de absurd sa nu asezi decât o lume locuita în spatiul infinit, ca si cum ai crede în existenta unui singur spic de grâu pe o câmpie nesfârsita “. sansa acestor gânditori de a supravietui în antichitate s-a datorat tocmai faptului ca nu au fost luati în serios. A urmat însa o epoca în care dogmatismul si intoleranta s-au îmbinat perfect cu violenta si, astfel, evul mediu a ridicat ruguri pe care au fost arsi întru tacere oameni de stiinta si gânditori inconfortabili, ceea ce nu a putut împiedica însa triumful ideilor pe care acestia le sustineau. Obstructionarea îndârjita a ideilor sau teoriilor stiintifice progresiste a continuat si dupa Renastere, astfel ca, în secolul al XVIII-lea, meteoritii erau “azvârliti de vulcani”, dupa opinia avizata a onorabilei Academii Franceze de stiinte ( deoarece “este absurda afirmatia ca aceste pietre ar cadea din cer” ), iar în 1801, Th Jefferson facea o remarca ciudata pentru un spirit ce se voia luminat:
” Cred mai degraba ca doi profesori zankei sunt în stare sa minta, decât ca niste pietre cad din cer “.
În secolul nostrum revolutia tehnico-stiintifica, larg popularizata de explozia informationala, a adus la un salt remarcabil în istoria civilizatiei umane. Acum putem întelege, în sfârsit, cât de insuficiente sunt informatiile noastre despre Univers, precum si posibilitatile actuale de a-l percepe sau cerceta, de aceea nu surprinde faptul ca multi oameni de stiinta considera absolut normala existenta unor variate forme de viata în Univers, chiar daca ele nu pot fi contactate înca. De la ideile intuintive ale filozofilor antici, pâna la calculele computerizate ale radioastronomilor a fost parcurs un drum lung, datorat în mare parte cutezatorilor care au respins dogmatismul teoriilor creationiste sau confortul teoriilor conservatoire. Situatia a fost si este agravata prin dezinteresul unei mari parti din opinia publica pentru impactul descoperirilor stiintifice asupra existentei omenirii. Întrebat de filozoful englez Berkeley daca ” Omul, acest microcosmos, se afla în centrul Universului”, scriitorul umanist Jonathan Swift raspundea cu obisnuitul sau sarcasm irlandez:” Nu, domnul meu ! Centrul Universului nostru este croitorul la moda, iar omul nu este un microcosmos, ci un microcostum care, evident, se schimba dupa cum bate vântul !” Aceasta butada din secolul al XVIII-lea este uneori valabila si astazi…
În 1967, profesorul American W. Ley ( de la Universitatea Dickinson ) aefectuat theoretic un calcul ce avea sa devina un celebru si des citat punct de referinta: ” Pornind de la faptul ca galaxia noastra contine 30 miliarde de stele, având probabil peste 18 miliarde de sisteme planetare, sa presupunem ca numai 1% din planete graviteaza în jurul unui Soare propriu de clasa spectrala F, G, K (similara cu cea a Soarelui nostru ). Daca numai 1% din cele 180 milioane având Soare propriu poseda conditiile necesare vietii, rezulta cifra de 1,8 milioane de planete locuibile. Mergând mai departe pe firul rationamentului, vom considera ca pe o singura planeta din o suta pot exista fiinte cu grad de inteligenta al lui Homo Sapiens. Chiar si în aceste ultime conditii ne gasim în fata unei armate de 18.000 de planete locuite”.
Dar, în urmatorii zece ani, numarul stelelor observate în galaxia noastra a crescut la 150 de miliarde, astfel ca profesorul sovietic I. Shklovski si astronomii americani G. Cocconi si Ph. Morrison sunt de parere ca: ” În Calea Lactee, la cei 150 de miliarde de astrii, ar putea exista minimum 1 miliard de planete locuibile”. Astronomul H. Shpley a efectuat însa cel mai recent calcul de acest gen:” Numarul astrilor vizibili prin radiotelescoapele noastre este de 1020, ei facând parte din câteva mii de nebuloase, dintre unele se afla la distante de peste 10 milioane de ani-lumina de Terra. Daca ipotetic 1% dintre stele poseda un sistem planetar (deci 1017 sisteme), sa consideram ca 1%0 din sisteme pot avea conditii favorabile vietii ( deci 1011 sisteme ) si în sfârsit, ca pe o singura planeta din o mie apartinând acestor sisteme exista viata. Rezultatul va fi de 108 planete locuibile “.
Combatând aceste ipoteze, alti savanti afirma ca viata a aparut pe Terra ca urmare a unui complex sistem de împrejurari si factori favorabili, unic în galaxie, daca nu chiar în Univers:
– Daca axa Terrei ar fi fost înclinata de o parte sau alta a pozitiei actuale cu numai 1%, planeta noastra era acum doar un desert stâncos, acoperit de ghetari.
– Daca orbita sa ar fi fost mai apropiata sau mai departata de Soare, Pamântul ar fi avut temperature atmosferica de peste 4500C, ca Venus, sau ar fi fost luminat insufficient si învaluit într-un frig vesnic, ca Neptun.
– Daca Soarele ar fi fost mai mic, ar fi încalzit insufficient, în timp ce o stea mai mare ar fi emis la nasterea sa radiatii ultraviolete mortale pentru orice forma de viata pe o perioada de miliarde de ani.
– Pe Pamânt viata nu ar fi aparut fara existenta oceanelor, care s-au format în conditiile specifice, neântâlnite pe o alta planeta din sistemul nostrum solar.
Teoria este aplicabila sistemului nostrum solar, în general, si Terrei, în particular, dar mai ales formelor de viata cunoscute aici, bazate pe carbon si oxigen. Se poate exclude oare posibilitatea existentei, în imensitatea Universului, a unor forme de viata cu totul diferite, bazate, spre exemplu, pe azot sau siliciu, care ar fi otravite în atmosfera de oxigen, la fel cum noi am pieri pe Saturn sau Venus _
Ar fi cazul sa ne reamintim cuvintele lui Albert Einstein: ” În fata imensitatii Universului cuvântul <<imposibil>>, pronuntat cu teama si respect de umanitate, dispare “, sau avertismentul lui Teilhard de Chardin:” Nu uitati, în cosmos, doar fantasticul are sanse de a fi real”.
Fenomenele care se petrec în Univers rastoarna deseori cele mai solide teorii stiintifice si depasesc orice imaginatie vizionara ! Spre exemplu, “sursele de raze X” (printer care si corpuri cosmice cu diameter mai mici de 50 km ) emit radiatii stralucitoare cu o perioada constanta timp de 50 de secunde si având o putere energetica ce atinge în 10 secunde energia emisa de Soare într-o saptamâna ! Ele sunt situate în apropiere de centrul roiurilor stelare globulare, considerate a fi printer cele mai vechi din galaxia noastra. Au fost descoperite în 1976, dar au putut fi cercetate, pentru prima oara, de-abia în martie 1979, cu ajutorul unui telescop montat la bordul satelitului American HEAO-2, fiind studiate timp de 20 de minute N.A.S.A. nu a dat înca nici o explicatie oficiala cu privire la aceste corpuri. Este însa foarte posibil ca ele sa fie de natura artificiala, caci un corp natural atât de mic nu ar putea emite cu o asemenea colosala energie, iar o simpla reflectare a energiei unei alte stele nu s-ar putea produce atât de regulat, stiut fiind ca orice stea emite energia dezordonat, datorita exploziilor de intensitate diferita din interiorul ei. În octombrie 1983, astronomii americani continuau sa considere “sursele de raze X” printer “marile enigme ale Universului “…
STELE SI BACTERII
VIDUL vesnic rece si întunecat… Mediul cel mai ostil vietii din câte pot exista: anaerob strabatut de radiatii ucigatoare si fluxuri de particule rapide, mai abiotic decât Moartea însâsi. În prima jumatate a secolului, oamenii de stiinta considerau ca spatiul cosmic nu contine decât atomi razleti sau molecule dintre cele mai simple.
În cursul ultimului deceniu însa analizele spectrografice au permis observatoarelor sa puna în evidenta prezenta unor compusi organici complecsi, iar în anul 1969 s-a descoperit prima molecula organica în norii de gaz si praf interstellar. Molecula de formaldehida a dat startul unei adevarate revolutii în astrobiologie si astrofizica, fiind inexplicabila nasterea acestui compus sensibil în conditiile densitatii minime a norilor galactici, asociata atât cu o temperatura vecina cu zero absolute, cât si cu multiplele radiatii mortale emise de stele. Ulterior, a urmat identificarea hidrogenului molecular, acidului cianhidric, metanului, amoniacului, alcoolului metilic si a apei . În 1979, cu ajutorul telescopului cu fotometru-infrarosu de la Biurakan ( URSS ), astrofizicienii sovietici au observat molecule de apa chiar si în atmosfera unor stele fierbinti ( cu temperatura la suprafata mai mare de 3.3000C). Recent, s-a putut demonstra experimental ca acizii aminici provoaca reactii chimice între ammoniac si acidul formic. Or, acesti acizi aminici formeaza proteinele, stau la baza materiei vii si constituie, în unele zone cosmice, o parte a substantei interstelare difuze care, prin concentrare, a dat nastere la stele si planete. Deci constituantele elementare ale materiei vii se formeaza o data cu nasterea corpurilor cosmice, demonstrându-se astfel ca viata este o regula generala, chiar în spatiul cel mai impropriu aparitiei si evolutiei sale.
La începutul secolului al XX-lea, fizicianul suedez Svante Arrhenius formula o teorie moderna si îndrazneata pentru timpul sau, considerând ca acizii aminici au venit din spatiul cosmic dupa racirea planetelor. Savantul suedez sustinea ipoteza existentei în vidul interstelar a unor spori organici, protejati de o coaja ermetica, peregrinând propulsati de lumina, care exercita o presiune puternica asupra lor pâna când sunt atrasi de câmpul gravitational al unei planete, unde, în prezenta unor conditii favorabile, regenereaza, dând nastere vietii. Aceasta teorie – primita cu ironie la aparitia ei – este astazi sprijinita de cunoscutii astronomi britanici F. Hozle si C. Wickramasinghe. În lucrarea Lifecloud ( Norul Vietii – editata în 1978 la Londra ), cei doi cercetatori afirma ca viata ar fi aparut pe Terra ca urmare a dezvoltarii moleculelor organice aduse din Cosmos de meteoriti si comete acum circa 4 miliarde de ani. Ipoteza este argumentata si prin descoperirea, în diverse zone ale galaxiei noastre, “a unor molecule organice care au nevoie doar de conditii favorabile pentru ca evolutia lor sa înceapa”.
Referat trimis de: Alexandru Chirica
NOTA IMPORTANTA: ARTICOLELE PUBLICATE IN PAGINA DE REFERATE AU SCOP DIDACTIC SI SUNT ELABORATE IN URMA UNEI DOCUMENTARI SUSTINUTE. ESTE STRICT INTERZISA PRELUAREA ARTICOLELOR DE PE SITE SI PREZENTAREA LOR LA ORELE DE CURS. Referatele din aceasta sectiune sunt trimise de diferiti colaboratori ai proiectului nostru. Referatele va sunt prezentate pentru COMPLETAREA STUDIULUI INDIVIDUAL, si va incurajam si sustinem sa faceti si voi altele noi bazate pe cercetari proprii.
