REFERAT FILOSOFIE | Viata si opera lui Platon

Publicat de: Madalina Marcu

Platon (427-347 î.e.n.). Numele adevarat a lui Platon este Aristokeles. A fost numit Platon datotita chipului sau viguros. Descendent dintr-o familie nobila – dupa mama înrudit cu Solon si dupa tata din neamul regesc al codrizilor – Platon primeste o educatie aleasa. În tinerete s-a ocupat de poezie si pictura. La vîrsta de 20 de ani, venind sa participe la un concurs de poezie l-a întîlnit si l-a ascultat pe Socrate. Puternic impresionat de întelepciunea acestuia, el se dezice pentru totdeuna de poezie si devine elevul lui Socrate si nu l-a mai parasit pîna la moartea acestuia în anul 399. Zguduit adînc de moartea iubitului sau învîtator, Platon pleaca într-un sir de calatorii.
Platon se refugiaza o vreme la Megara, unde se bucura de prezenta lui Euclid, un alt elev al mentorului sau. A întreprins, apoi, mai multe calatorii la Siracuza, în Sicilia, în vederea aplicarii acolo a reformelor politice propuse de catre el, prin asa numite constitutii.
Convingerea l-a însotit toata viata, a fost aceea ca actiunea politica, respectiv deciziile politice drepte, pot fi bazate numai pe o cunoastere profunda, adica pe filosofia autentica. Din aceasta perspectiva trebuie interpretata maxima sa politica: ori filosofii ar trebui sa fie regi, ori regii sa devina filosofi.
Prima mare calatorie în agara Greciei Mici, întreprinsa în mod cert, este realizata de catre Platon la vîrsta de 40 de ani în Italia de Sud (Sicilia), numita în acea vreme Grecia Mare. Cu acest prilej i-a cunoscut direct pe unii pitagoreici, precum Archytas din Taren, care preda aici. La curtea din Seracuza a tiranului Dionysos cel Batrîn l-a cunoscut si pe Dio, cumnatul acestuia, pe care a încercat sa-l cîstige pentru ideile sale de forma politica. De acest episod al vietii lui Platon se leaga una dintre putinile traditii îndoielnicie referitoare la biografia sa: se spune ca Dionysos cel Batrîn l-a vîndut pe Platon ca sclav în Egina, deoarece îi considera suparatoare prezenta în Siracuza. Prietinii ar fi fost aceea care l-ar fi cumparat si eliberat din sclavie, dar acest lucru nu a putut sa împedice ca dezamagirea lui Platon sa fie foarte mare. Multi comentatori ai biografiei sale considera ca, desi exista multe îndoieli legate de veridicitatea acestei întîmplari, ea ar pute axplica, totusi hotarîrea lui Platon de a se retrage din politica si de a deschide o scoala filosofica în Atena, celebra Academiei.
Numele scolii sale a provenit de la piata dedicata lui Heros Akademus, aflata în apropiere. Organizarea scolii se aseamana oarecum cu cea a societatilor pitagoreice, fiind bazata pe principiul irarhiei. Activitatea sa în cadrul academiei nu a însemnat, însa, pentru Platon, o retragere definitiva din politica. Se pare ca unul dintre obiectivele cele mai importante ale scolii sale, care va functiona aproape 1000 de ani, a fost acela de a contribui la pregatirea politica a celor care urmau sa poarte raspunderea treburilor publice. Se spune ca pe frontonul Academiei erau trecute cuvintele: “Cine nu e geometru nu poate intra aici”. Nici acest lucru nu poate fi certificat în mod absolut; este sigur, însa, ca matematica (geometria) a jucat un rol deosebit atît în structurarea planurilor de studii în Academie, cît si-n fundamentarea teoriei metafizice a lui Platon. Academia lui Platon va functiona pîna în anul 529 e.n., cînd Împaratul Iustinian a emis ordinul de închidere, nu atît din motive ideologice – crestinismul devenise de mult timp greligie oficiala în imperiu -, cît, se pare, din dorinta de a-si însusi averea considerabila a acestui asezamînt cultural. Momentul închiderii scolii este considerat a reprezenta linia de separare clara între platonismul pagîn si cel crestin (vezi capitolul Augustin).
Platon întreprinde o a doua mare calatorie în Sicilia la vîrsta de peste 60 de ani, în timpul domniei lui Dionysos cel Tînar, urmasul celui Batrîn. Acualul tiran parea sa fie extrem de interesat de filosofie si de introducerea unor reforme politice în statul sau. Probabil ca Platon a fost deosebit atras de perspectiva de a putea pune în practica teoria sa despre constitutia unui stat ideal. Dar si de aceasta data, deci s-a dedicat cu toata fiinta acestui proiect, actiunea sa este sortita esecului, întrucît Platon este suspectat ca pregateste o rasturnare a puterii. Platon întreprinde ultima calatorie în Italia de sud peste 4 ani. Esecul definitiv al proiectului sau de a pune în practica teoria sa despre stat îl determina sa se dedice pîna la moarte doar treburilor din cadrul Academiei.
Platon s-a stins din viata în anul 347, la vîrsta de 80 de ani.

Opera lui Platon

Cea mai importanta parte a operei sale o reprezinta celebrele dialoguri, lucrari în care abordarea unei anumite probleme filosofice se realizeaza, de regula, prin dialogul dintre Socrate (ca personaj central) si diversi cetateni atenieni. Dialogurile sale sunt adevarate capodopere filosofico – literare, neîntrecute prin frumusetea si profunzimea lor. Personajul principal al tuturor dialogurilor este Socrate. Opera lui Platon reprezinta astfel un elogiu adus învatatorului iubit, condamnat pe nedrept si a carui memoriei vrea s-o reabiliteze. Pentru a facilita studierea operei platonice, cercetatorii împart dialogurile în trei categorii, conform perioadelor de evolutiei sufleteasca a filosofului: dialogurile scrise în tinerete, numite “socratice”, deoarece unele dintre ele au fos scrise, probabil, înca în timpul vietii lui Socrate, dialoguri de maturitate si, în sfîrsit dialoguri de batrînete. Exista si lucrari care nu – au caracter de dialog, ca Apararea lui Socrate sau ca cele treisprezece scrisori, din rîndul carora doar cea de-a saptea este considerata autentica. Ca si în cazul multor altor filosofi antici (Pitagora, Aristotel), se pare, ca alaturi de opera scrisa a lui Platon, exista si o importanta, parte a gîndirii sale care a fost cunoscuta doar de catre discipolii sai. Aceasta parte ne – (sau incomplet) cunoscuta a gîndirii platoniciene este constituita atît din interventiile filosofului la cursul Academiei, cît si, se pare, din ideile care l-au apropiat pe Platon, la vîrsta a treia, tot mai mult de mistica pitagoreica. În deja amintita scrisoare a saptea exista urmatorul mesaj: “Nu exista nici o lucrare a mea despre aceasta tematica, nici nu va exista, pentru ca ea nu poate fi comunicata prin cuvinte, ca alte învataturi …” Aristotel, care vorbeste nu numai o data de învataturile nescrise ale lui Platon, a sustinut ideea ca, spre sfîrsitul vietii sale, Platon ar fi îmbratisat teoria numerelor de la pitagoreici, ceea ce a dus la o asimilare a ideilor (platonice) cu numerele (pitagoreice). Unele parti ale gîndirii sale pot fi reconstituite pe baza notelor unor discipoli: este cazul, de pilda, al prelegerii lui Platon: “Despre bine”, care ne arata o posibila directie uramata de gîndirea lui Platon, în afara de cea din dialoguri.
Platon este continuatorul si desavîrsitorul conceptii socratice. Impresionat de descoperirea lui Socrate, Platon o generalizeaza si o reinterpreteaza. El aprofundeaza conceptul (notiunea) socratic si îl transforma în “idee”. Tot ce exista are un corespondent conceptual. Astfel de notiuni generale ale celor ce exista aievea, scrie Aristotel, el le-a numit Idei, spunînd ca lucrurile stau în afara accestora si îsi capata denumirea dupa ele. Astfel se contituie teoria Ideilor a lui Platon conform careia conceptele, notiunile generale capata o existenta de sine statatoare,, independenta de cea a lucrurilor. Ideea este, deci, conceptul ontologizat.
Din cele relatate mai sus observam ca Platon depaseste cu mult pe Socrate. Daca pentru Socrate ideile sunt notiuni, concepte (adica rezultat al activitatii intelectuale), apoi pentru Platon ideile sunt însasi existenta în toata plenitudinea ei (lucrurile din lume îsi au în ea temeiul sau). Noi avem ideea fumosului ca notiune fiindca obiectul ei, ca frumosul în sine este o esenta absoluta. Aceste idei sunt existenta autentica. Numai acele idei pot fi cunoscute de catre ratiune, deoarece totul în afara de ele se desface într-o continua schimbare si poate produce doar o perceptie.
Teoria ideilor este esenta si punctul culminant al filosofiei platonice. Ce reprezinta aceasta teorie a ideilor si cum ajunge Platon la formularea ei? Platon n-a expus în nici un dialog al sau, într-un mod sistematic teoria sa despre idei. O pregatire epistemologica a acestei teorii o gasim în dialogul “Tectet”. Ca si Socrate, Platon sustine ca simturile ne dau doar cunostinte relative. Adevarul poate fi cunoscur doar cu ratiunea. Daca simturile ne aduc cunoasterea lumii neschimbatoare a ideilor. Aceasta este doar punctul de pornire. În genere, în dialogurile din prima perioada, teoria ideilor lipseste sau, cel mult, e abia sugerata uneori. Preocuparile lui Platon se îndreapta, continuînd linia lui Socrate, spre domeniul valorilor etico-estetice. Scopul sau principal este respingerea relativismului axiologic al sofistilor. Platon avea sa curete valorile de orice relativitate si sa le acorde statutul unor existente în sine, independente. Teoria ideilor apre, deci din nevoia asigurarii ontologice a valorilor si se manifesta initial ca o ontologie a valorilor. Nu fara rezerva si ezitari ea va deveni apoi o ontologie generala.
Un rol important în elaborarea teoriei Ideilor a revenit sugestiilor matematicii, asa cum le-a interpretat platon. Conform învataturii lui Platon, existenta se scindeaza în doua lumi radical deosebite: lumea Ideilor, accesibila numai inteligentei si numita de aceea lume inteligibila, drept urmare, lumea sensibila. Ideile sunt, potrivit acestei ontologii, existente reale, desi nesensibile. Realitatea, pentru Platon, nu se identifica cu materialitate. Desi nu sunt materiale, Ideile sunt reale, ba chiar sunt mai reale, în plan ontologic, decît lucrurile. Transcendenta lor în raport cu lucrurile este o teza esentiala a platonismului. Ideile alcatuiesc un domeniu ontologic deosebit de cel al lucrurilor individuale. Pentru a le caracteriza, Platon utilizeaza conceptia eleata: Ideile sunt unice, imobile, imuabile, eterne, absolute, izolate unele de altele. Pentru descrierea lumii lucrurilor, el întrebuinteaza termenii teoriei devenirii: lucrurile sunt schimbatoare, ele apar si dispar, sunt în continua miscare si transformare si patrunse de contradictii.
Potrivit celebrei alegorii a pesterii din partea a VII-a a dialogului “Republica”, lucrurile sunt umbre palide, inconstiente ale Ideilor, care sunt adevarata realitate. Ideile mereu exista si nu devin nicicînd, iar lucrurile sunt mereu în devenire, dar nu exista niciodata. Ceea ce ramîne mereu cu sine identic poate fi cunoscut numai prin gîndire, iar ceea ce mereu se schimba, fara a fi o existenta adevarata, prin intermediul simturilor. Cea dintîi (ideea) este prototipul, cea de pe urma (lumea lucrurilor) numai copia lor.
Astfel, teza principala a învataturii platonice consta în afirmarea unei lumi a ideilor care consta în afirmarea realitatii unei lumi a ideilor care contine esentele, modelele tuturor lucrurilor. În “mitul cavernei” din dialogul “Republica” Platon descrie cum trebuie înteleasa aceasta lume a ideilor. Oamenii sunt comparati de el cu niste prizonieri, legati într-o pestera. Ei nu pot privi înapoi si nu vad lumina Soarelui care lumineaza din spate. În fata lor ei vad doar umbrele obiectelor si propria lor umbra, proiectate pe peretii pesterii. Pestera este lumea sensibila, prizonierii sunt oamenii. Simturile ne creaza iluzia ca umbrele, pe care le vedem, sunt unica lume reala. Noi vedem doar lucrurile sensibile, care sunt doar niste umbre ale prototipului etern. Pe calea perceperii noi nu vom ajunge niciodata la cunoasterea lumii inteligibile a esentelor metafizice ale lucrurilor. Zadarnic vom privi, de exemplu, lucrurile frumoase sau faptele virtuase, daca nu ne vom adînci pîna la cunoasterea ideii de frumos în sine sau a ideii metafizice de dreptate. Omului îi vine foarte greu sa se desprinda de cunoasterea superficiala a lucrurilor ca umbre si sa se adînceasca pîna la cunasterea esentelor. Smuls cu forta din pestera si adus la lumina Soarelui, prizonierul nu este în stare sa vada nimic: lumina îl orbeste. Pentru a fi în stare sa cunoasca esentele, prizonierul trebuie mai întîi sa-si obisnuiasca ochii, sa vada lumina. O data ce a cazut lumina, însa, el nu mai doreste sa se întoarca în pestera. El stie deja ca realitatea adevarata nu este cea a umbrelor, a sensibilului, dar aceea care o cunoastem prin inteligenta.
Omul ajunge la cunoasterea ideilor prin mai multe trepte. Prima treapta, scrie el în dialogul “Republica” este opinia. Treapta a doua este cunoasterea logica ori notionala, superioara primei. Pentru a cunoaste esentele trebui sa trecem si dincolo de cunoasterea logica ori nationala, superoara primei. Pentru a cunoaste esentele trebuie sa trecem si dincolo de cunoasterea logica. Treapta a treia este cunoasterea intuitiva, care ne aduce la cunoasterea ideilor. Platon numeste aceasta intuitie reamintire. Reamintirea aici nu trebuie confundata cu memoria obisnuita. Ea este inutila lumii inteligibile. Pentru a explica sensul acestei reamintiri, Platon recurge la mitul, conform caruia sufletul omului a intuit ideile în stare de preexistenta, într-o alta lume, într-o alta viata pe care el a trait-o deja. La venirea lui în lumea aceasta si intrarea sa în corp, sufletul a uitat iarasi aceste idei. Reamintirea lor este trezita în clipa în care omul priveste obiectele din aceasta lume, ce au asemanare cu Ideile, intuite în starea de preexistenta.
La contemplarea ideilor, filosofii pot ajunge numai în masura în care ei se pot descatusa de corpul lor. Corpul este o mare piedica pentru suflet, tinîndu-l în lumea simturilor si a aparentelor, el îi frîneaza tendinta catre stiinta si virtute, catre binele si frumosul etern. Anume de aceea în dialogul “Phaidon”, Socrate nu spera sa ajunga la cunostinta desavîrsita decît atunci cînd sufletul se va elibera definitiv de corp. Sufletul a existat totdeuna, el este nemuritor. Aceasta si face posibila Intuitia Ideilor prin reminiscenta. Sufletul a cunoscut deja aceste idei într-o alta viata, de aceea esenta lui este eterna. Închis în corp ca într-o cetate el îsi pastreaza totusi esenta sa pura. Sufletul este simplu, el nu se mai poate descompune si de aceea este nemuritor. Corpul, dimpotriva, este compus si supus pieririi. Scopul filosofului este de a purifica sufletul de viciile impuse de corp si de a-l reîntoarce la esenta sa originala.
Ideile sunt nu numai temeiul obiectelor lumii, dar si scopul catre care se îndreapta sufletul omului. Numai filosofii reusesc sa se elibereze din priezonieratul lumii sensibile si sa se ridice la intuitia divinului, a ideilor eterne. În clipa în care sufletul nostru priveste o forma frumoasa, spun Platon, în el se trezeste reamintirea frumosului original, pe care l-a intuit cîndva. În sufletul nostru se trezeste atunci o nastolgie de neînvins dupa acel prototip etern. Aceasta nostalgie ne mîna cu o putere demonica îndemnîndu-ne sa realizam în lumea aceasta o copie a prototipului etern. Aceasta nostalgie a sufletului nostru dupa lumea vesnica a prototipurilor eterne, dupa Bine, Frumos si adevar este exprimata de Platon prin notiunea de “Eros”. În dialogurile “Phaidon” si “Sympozion”, Platon defineste “Erosul” ca nazuinta ce misca sufletul filosofului spre lumea Ideilor, intuite cîndva într-o alta lume. Erosul este forta care îl determina pe om sa tinda spre lumea Ideilor. Fara de el lumea senzoriala si lumea Ideilor ar fi sortite sa stea una în fata alteia, izolate si fara nici o sansa de a mai fi cumva legate. Între cele doua lumi exista doar o directie de miscare: de la obiecte spre idei. Sub impresia lucrurilor si datorita Erosului omul presimte ca undeva este o lume eterna a ideilor si este cuprins de o nostalgie dupa aceasta lume. Daca n-ar fi Erosul între cele doua lumi nu ar fi nici o miscare. Erosul îi ofera omului sansa de a cunoaste lumea eterna a ideilor.
Platon considera ca sufletul omului este rupt din lumea ideilor si de aceea este de origine divina. Si daca un corp material este atras în jos, apoi sufletul, datorita Erosului, este atras în sus. Totul în lume tinde sa ocupe un loc conform naturii sale. De aceea sufletul este atras de lumea divinului. El este împins spre aceasta lume de forta Erosului. Erosul face ca sufletul sa se simta în lumea lucrurilor doar un oaspete temporar, patria caruia este lume Ideilor.
Prin persoana lui Socrate în dialogul “Symposion”, Platon explica cum întelege el acest Eros. Daca interlocuitorii lui Socrate întelegeau Erosul ca pe un Dumnezeu fericit si frumos, apoi Socrate spune ca Erosul este nazuinta si nostalgia dupa Bine, Frumos si Adevar. Cine este deja în posesia adevarului perfect, al Frumosului si al Binelui, cum sunt, de exemplu, zeii, acela nu cunoaste aceasta nazuinta caci se nazuieste doar spre ceea ca cineva nu are. Erosul nu este nici frumos, nici rau, nici bun. El nu este nici zeu nici om, dar este ceva de mijloc – un demon. El este ceva între muritor si nemuritor, între întelepciune si lipsa de ratiune si de aceea este mereu animat de o anumita tendinta. Erosul este iubirea prototipului etern al Binelui, Frumosului si Adevarului, nostalgia si nazuinta spre ele si nicidecum posesia lor. Erosul este simbolul eficientei si al vesnicii cautari. Un eros care ar poseda totul este o contradictie. Iubirea platonica trebuie înteleasa deci ca setea sufletului nostru dupa tot ce este divin. Nazuinta spre nemurire. Ideile sunt scopul catre care tind toate lucrurile. Ele sunt cauza tuturor transformarilor din lume. Ramîne de explicat cum ideile nemiscate, neschimbatoare pot fi cauza transformarilor. Aceasta ar putea fi înteles numai privind Ideile ca fiind cauza – scop.
Teoria Ideilor si a participarii, elaborata în dialogurile de maturitate, este supusa unei ample revizuiri autocritice în dialogurile de batrînete. Platon paraseste forma initiala rigida a teoriei si începe a o corecta începînd cu dialogul “Parmenide”. Acest dialog contine o ampla critica a teoriei Ideilor, întreprinsa de însusi Platon. El dezvaluie slabiciunile teoriei Ideilor si a participarii, formuleaza argumente în potriva lor, dar fara a se dezice de ele. Dialogul “Parmanide” marcheaza astfel momentul unei adevarate crize în evolutia gîndirii platoniciene. Filosoful nu da înapoi în fata terbilei necesitatii de a-si reconstrui teoria. A renunta însa la ea i se pare inadmisibil, dificultatile ce s-ar crea, dca am nega teoria ideilor, ar fi mai mari decît cele de care ne izbim acceptînd-o.
Critica teoriei Ideilor a început, deci, înca în timpul vietii lui Platon, dar a fost pe deplin elaborata mai tîrziu de catre Aristotel. Cu toate neajunsurile ei teoria Ideilor a ridicat în fata gîndirii filosofice problemele de mare însemnatate. Cea mai de seama dintre acestea este problema universalului atît sub aspectul gnesoelogic. Platon a observat ca stiinta este cunoasterea universalului este o conditie indispensabila a posibilitatii stiintei. Dar universalul si esenta presupun stabilitate, permanenta, identitate cu sine, care nu pot sa se afle în lumea lucrurilor vesnic schimbatoare. Din aceea Platon va presupune ca universalul exista într-o lume transcendenta radical deosebita de cea a lucrurilor. Teoria Ideilor este solutia idealizata a unei probleme reale si de importanta majorapentru cunoasterea stiintifica. Rezolvarea acestei probleme va fi data partial de aristotel. Dar înainte de a fi rezolvata ea trebuie pusa în mod explicit. Iar meritul lui Palton este de a o fi pus.
Teoria cunoasterii. În domeniul gnosiologiei Platon, ca si în teoria Ideilor, este continuatorul liniei lui Socrate. Aceasta pornise de la ideea ca adevarul se afla în stare latenta în mintea omului. Menirea filosofiei si a filosofului este de a trezi si de a aduce la viata acest adevar. Cum se explica însa prezenta virtuala a adevarului în sufletul omenesc? La aceasta întrebare Platon raspunde pornind de la ontologia Ideilor. Pîna a veni pe pamînt si a fi încorporat, sufletul exista în lumea Ideilor pure, unde contempla Binele, Frumosul, Dreptatea si celelalte Idei. În închisoarea sa trupeasca el pastreaza în stare latenta amintirea celeilalte lumi. Iar atunci cînd prin intermediul simturilor, vine în contact cu lucrurile, acestea trezesc în el amintirea Ideilor corespunzatoare. Întîlnind lucrurile frumoase, în suflet se trezeste amintirea Frumosului, întîlnind fapte drepte, se trezeste în el amintitrea Dreptatii eterne. Astfel faptul cercetarii si al învatarii nu este decît o reamintire.
Cunoasterea ca reamintire se realizeaza dupa Platon, în mai multe trepte, corespunzatoare profunzimii ei si în ultima instanta nivelelor ontologice. Cea dintîi este opinia sau parerea. Ea este modalitate de cunoastere pe care o îngaduie lumea sensibila. Adevarul opiniei este întotdeuna numai probabil, el este mereu nesigur si de aceea opinia este interioara stiintei.
Modalitatea a doua de cunoastere este stiinta. Ea se deosebeste de opinie prin adevarul si certitudinea ei. Aceasta cunoastere are la rîndul ei doua forme. Cea dintîi este cunoasterea discursiva, întemeiata pe rationament, propriei matematicii si celorlalte stiinte deductive. Este procedeul de cunoastere pe care Platon îl numeste “prin ipoteze” si care a influentat propria sa filosofie. Ideile apar pentru Palaton drept ipoteze necesare în vederea explicarii lucrurilor, raportul dintre ele si lucrul fiind apoi elaborat în teoria participarii. Importanta acestui tip de cunoastere si a stiintelor care îl utilizeaza, si în primul rînd al matematicii, este des subliniata în dialoguri. Platon considera studiul matematicii ca o procedeutica indispensabila pentru studiul filosofiei. La intrarea în Academie erau, se spune, gravate cuvintele: “Nimeni sa nu intre aici, daca nu a studiat geometria”. A doua modalitate de intelectia pura, care este o cunoastere directa a universalului. Forma superioara a stiintei intelectuale care sesizeaza nemijlocit esente si care este strîns legata de dialectica, modalitate cognitiva proprie filosofiei.
Psihologia Platonica. Platon considera sufletul ca avînd o origine divina si ca numai în urma unei vini (vezi Phaidros) sau ca urmare a unei legi universale (Timaios), acesta s-a coborît într-un trup muritor, de care abia moartea îl elibereaza iarasi, pentru ca apoi sa primeasca o rasplata pentru faptele sale.
Sufletul are o pozitie de mijloc între cele doua lumi: el este de origine divina, înrudit cu ideile eterne, dar de aceea, el însusi nu este o Idee ci se poate doar ridica la intuitia ideilor. Corpul reprezinta o piedica serioasa pentru divinitatea sufletului deoarece el se lasa mereu în mrejele micimilor vietii a poftelor si pasiunilor ceea ce face ca si sufletul sa-si întunice reamintirea Existentei vesnice si ademenit de mii de placeri mediocre si inferioare, sa-si uite mereu originea lui înalta si menirea lui adevarata. O salvare din aceasta stare este posibila doar în clipa în care se trezeste nostalgia dupa vesnic, dupa originea lui adevarata. O salvare din aceasta stare este posibila doar în clipa în care se trezeste nostalgia dupa vesnic, dupa originea lui adevarata si ars de dogoarea Erosului, reuseste sa se elibereze din lumea senzorialului, si sa ia orientarea spre lumea Existentei adevarate. Hotarîtor pentru suflet este numai momentul acestei întoarceri, în aceste clipe el se îndumnezeieste. Drumul spre aceasta cunoastere este dialectica: “A cunoaste frumosul, Binele, Dreptatea înseana pentru Platon ca si pentru Socrate, a deveni bun, frumos si drept. Si în acest chip a te apropia cît mai mult de divin”.
În “Phaidros” Platon compara sufletul cu o caleasca trasa de doi cai, ce sunt condusi de un vizitiu. Unul dintre cai este de origine Divina si de aceea el urmeaza bucuros îndemnurile vizitiului spre lumea Ideilor. Al doilea cal este, dimpotriva, de origine vulgara; el este înrudit cu colbul pamîntului si de aceea a plecat spre lumea senzoriala ceea ce face ca vizitiul sa-l sileasca cu forta sa ia calea în sus. Vizitiul este Nusul, ratiunea.
Astfel, sufletul se compune din trei facultati sau puteri: Ratiunea (vizitiul), vointa, curajul; calul cel bun si calul cel rau (poftele – partea cea mai rea a sufletului. Astfel sufletul are trei facultati: 1) de a gîndi (ratiunea, ce se afla în cap); 2) facultatea afectelor si a sentimentelor, care se gasec în piept si 3) facultatea poftelor ce se afla în pîntece).
Caracterul oamenilor depinde de acea facultatea a sufletului care domina în ei: însetati dupa stiinta, vanitosi, iubitori de cîstig. Aceasta tipologie la Platon are valabilitate si pentru determinare a caracterelor popoarelor. La sciti si traci domneste vointa, de aici simtul onoarei la ei. Egiptenii si fenicienii sunt iubitori de cîstig, iar grecii de stiinta.
Etica Platonica. În conceptia sa etica Platon dezvolta idei socratice. El spune ca cine cunoaste Binele este de asemenea bun si face binele. Nimeni nu face nedreptatea de buna voie, ci din nestiinta. De asemenea, ca si Socrate, Platon împartaseste convingerea ca a suferi din pricina nedreptatii este de o mie de ori mai bine decît a faptui o singura nedreptate. Etica palatonica este fundamentata tot pe metafizica ideilor, dupa cum si aceasta metafizica îsi avea originea în nazuinta etica a filosofului.
În “Gorgias” Platon spune ca pentru viata omului sunt posibile doar doua idealuri: unul dupa care scopul ultim al existentei omului este placerea si altul dupa care Binele este scopul suprem al vietii. Între acestea nu exista un drum de mijloc: omul trebuie sa se hotarasca, ori pentru unul, ori pentru altul. Iata de ce accentuiaza Platon ideea socratica potrivit careia a face o nedreptate este în toate împrejurarile, de o mie de ori mai rau, decît a suferi o nedreptate. De aceea acela, care savîrseste o nedreptate este în toate împrejurarile nefericit. Fericit nu este decat acela care este în posesia Dreptatii si a Binelui.
Dar ce este “Binele” ? În “Gorias” Platon afirma ca bun este omul care se afla în posesia virtutii. Dupa parerea lui exista o singura virtute: stiinta despre Bine.
În “Menon” si “Phaidon” Platon face deosebire între o virtute adevarata si alta cotidiana. Aceasta deosebire descopera si mai pregnant dualismul între cele doua lumi, între care se petrece marea drama a sufletului uman. Lumea cu placerile ei si corpul cu necesitatile lui sunt o piedica în calea sufletului si de aceea trebuie învinse. Sufletul are numai o nazuinta – de a se elibera de corp si de lumea senzoriala pentru a se întoarce în patria lui nevazuta. Pornind de aici Platon dispretuieste virtutea cotidiana: placerea aici se schimba pentru placere, durerea pentru durere, teama pentru teama, de parca ar fi monede. Virtutea cotidiana considera cîstig doar bunurile pamîntului.
Dimpotriva, Platon apreciaza înalt doar “virtutea filosofica”, care se fundamenteaza pe cunoasterea Ideilor eterne. Omul trebuie sa aiba grija în primul rand de suflet si apoi de corp. Pentru filosof bunurile pamîntului n-au nici o valoare: nici banii, nici puterea politica, nici onoarea. Din aceasta cauza filosoful nu este capabil sa se aranjeze în comoditatea lumii acesteia a colbului. El se comporta asemenea unui orb din cauza ca ochii lui sunt îndreptati spre lumea netrecatoare a Ideilor. De aceea în dialogul “Tectet” Platon spune ca a fi bun înseamna a fi filosof si a fi filosof înseamna a elibera sufletul de corp prin cea mai mare stapînire de sine (astfel în suflet se stabilesc ordinea si masura).
Platon spune etica în legatura cu psihologia prin aceea ca afirma ca celor trei facultati psihice le corespund trei virtuti. Fiecare facultate duce, daca este corect educata, la o virtute cardinala: gîndirea la întelepciune (sofia), vointa la vitejie (andreea) si pofta la cumpatare (dophrosine). Cea mai înalta dintre acestea este întelepciunea, care trebuie sa le dirijeze pe celelalte doua. Prin întelepciune se înfaptuieste dreptatea. De aceea cea mai înalta virtute e dreptatea. Menirea înselepciunii, vitejiei si a cumpatarii este de a face posibila dreptatea. Asa am putea face urmatoarea schema:

Filosofia politica ocupa un loc foarte important în creatia lui Platon. Una din trasaturile caracteristice principale ale conceptiei social – politice a merelui gînditor este legatura lui strînsa cu învatatura sa etica. Statul este pentru el asemeni omului, iar omul asemeni statului. De aceea omul pote fi perfect din punct de vedere moral doar într-un stat bine organizat. Si invers numai niste cetateni cu adevarat culti, bine educati si virtuosi se pot asocia, formînd un stat, în care domneste ordinea si legea. Scopul statului este de a crea conditii pentru realizarea dreptatii.
Platon porneste de la ideea ca statul este un individ de proportii mari, “un om mare”. De aceea actiunile adaugatoare ale cetatenilor, indiferent de postul ocupat si rangul social, aduc prejudicii statului si fiecarui cetatean în parte. Virtutiile sociale si cele individuale se conditioneaza reciproc. Oamenii totdeauna îsi merita societatea în care traieste, fie ea buna sau rea. Statul este întotdeuna asa cum sunt cetatenii lui.
Filosofia politica a lui Platon porneste, deci, de la ideea ca natura morala a omului, dreptatea si virtutea se pot realiza numai în mijlocul unui popor organizat în stat. Acesta îl deschide sa descrie cum ar trebui organizat satul, pentru ca sa se realizeze dreptatea perfecta. Teoria satului bine organizat sau a satului ideal trebuie sa tina cont, pe de o parte, alcatuirea sufletului omenesc, iar pe de alta parte, de activitatile de care are absoluta nevoie societatea. Învatatura lui Platon despre stat se bazeaza în mare masura pe teoria sufletului. Dupa cum stim, Platon considera ca sufletul uman se compune din trei parti: ratiunea, pasiunea generala (afectiunea) si dorinta. Lor le corespund cele trei virtuti cardinale: întelepciunea, curajul si compatarea. Cea de a patra virtute cardinala – dreptatea. Organizarea statala trebuie sa corespunda celor trei parti ale sufletului omenesc. Pe de alta parte, societatea are nevoie de trei activitati principale: conducerea statului si elaborarea legilor, apararea lui de dusmani din afara si mentinerea ordinii interne si în cele din urma de asigurarea bunurilor materiale. Potrivit acestor criterii, statul bine organizat va fi format din trei calse de cetateni: întelepti sau filosofi, care au rolul de a conduce statul si de a elabora legile, strategii, care au în grija apararea statului si agricultorii si mestesugarii, care produc bunurile materiale.
Fiecare cetatean trebuie sa-si îndeplineasca doar datoria ce corespunde pozitiei sale anumite. Numai atunci omul va da societatii ceea ce are mai bun de dat. Nu oricine este capabil sa participe la elaborarea legilor si conducerea statului. Si daca cineva care nu are asemenea capacitati, ar încerca sa conduca statul sau sa elaboreze legi, atunci în stat se va instaura haosul, iar oamenii vor fi nefericiti. De aceea filosofia, întelepciunea si puterea politica trebuie sa fie mereu împreuna. Numai filosofii, barbati cu adevarat întelepti trebuie sa se afle la cîrma statului si prima lor datorie este de a-i înlatura pe aventurierii de toata mîna, setosi de putere cu scopul de a o folosi pentru îmbogatirea personala.
În dialogul “Republica”, Platon descrie cum trebuie organizata viata în stat pentru aparatorii si conducatorii cetatii sa nu fie ispititi de uzurparea puterii. Prima cerinta este de a nu lua proprietatea privata pentru aceste doua clase. Clasei inferioare a agricultorilor si mestesurarilor nu i se interzice nici proprietatea individuala, nici familia. Aceasta e normal deoarece aceasta clasa nu prezinta importanta politica. Au importanta în acest sens doar cele doua clase superioare: clasa conducatorilor si cea a gardienilor. De necesitatile vitale ale acestor doua calse are grija statul. În acest caz proprietatea pentru ei devine inutila. Ei traiesc si se hranesc în comun, de aceea nu pot sa traiasca nici mai bine nici mai rau, nici altfel decît traiesc pentru ca sa-i intereseze bogatia.
Pentru a exclude protejarea de catre casele conducatoare a copiilor lor, Platon recomanda educatia în comun a copiilor. Dupa ce se nasc, copiii sunt predati în crese comune, unde toate mamele hranesc fara deosebire toti nou-nascuti. Dupa nastere, orice legatura personala dintre mama si copil se întrerupe. Astfel copiii se deprin cu gîndul ca toti barbatii si toate femeile le sunt parintii, iar acestea îi recunosc pe toti copiii, de care au grija, ca fiind copiii lor. Educati în comun si lipsiti de orice legatura personala, copiii se supun mai bine vietii disciplinate în cetate. Ei nu cunosc alta familie si alti parinti decît cetatea. Platon opteaza pentru lichidarea familiei.
Pentru mentinerea ordinii si a unitatii satului, cea mai mare importanta o are înfaptuirea departatii. Pentru a proceda cu dreptate, oamenii trebuie sa stie ce este dreptatea. Anume de aceea Platon este foarte mult preocupat de problema dreptatii. Dreptaea, spun Platon, consta în aceea ca fiecare îsi face datoria spre binele comunitatii. A-si face datoria este sensul dreptatii. Ea consta în aceea ca fiecare sa fie asezat la locul potrivit. Diviziunea municii trebuie sa corespunda cu înclinatiile oamenilor. Fiecare este bun la locul potrivit si nimeni nu este de prisos. Iata ce însemna dreptatea. Foarte important e ca înainte de a deveni maturii copiii sa stie despre faptul, ca deseori în vita învinge raul si domina nedreptatea. Chiar si operele de arta trebuie scrise în asa fel, ca ele sa îndemne sufletul spre virtute si bine. De aceea poetii, chiar cei mai talentati, dar care nu respecta aceste cerinte pedagogice, trebuie izgoniti din cetate. O sursa a raului în stat, din cele mai daunatoare, este împaratia cetatenolor lui în partide, care se denumesc între ele. Membrii partidelor se încadreaza în lupta politica doar pentru a acapara puterea si de a o trensforma în sursa de dobîndire a avrerii. Prin aceasta ei se aseamana cu tîlharii si merita a fi pedepsiti.
Cînd în societate nu se atrage atentia la formarea barbatilor superiori, conducatorilor bine pregatiti, ea intra în faza sa de declin. Atunci în mod inevitabil la conducere vine clasa gardienilor, care folosesc forta si curajul pentru acapararea puterii. Aceasta este prima treapta a decaderii. Nu întelepciunea, ci vitejia devine principiul organizator al cetatii. Telul ei devine cinstea, bunul cel mai depret, la care poate aspira vitejia. Un asemenea tip de stat, în care domina militarii, se numeste timocratie sau timarhie. Elementul gresit al unei astfel de cetati nu este, bineînteles, vitejia, cere trebuie sa existe si în cetatea cea adevarata, ci în locul nepotrivit pe care îl ocupa ea în cetate, dilocînd puterea nous-ului. Cetatenii încep sa se orienteze unilateral catre acte razboinice, devenind setosi de avere.
Atunci se produce cel de al doile declin, mai rau decît primul. Caci atunci cînd si clasa pazitoare va degenera astfel, singurul ei mobil, în locul vietii, va deveni avutia materiala. Atunci în întreaga societate va începe domnia moralei celei de a treia clase, în care stapînesc interesele particulare si pasiunile.

Însemnatatea istorica a lui Platon

Grandioasa constructie platonica a avut o înraurire incalculabila, mijlocita si nemijlocita, asupra viitorimii. Fara Platon n-ar fi exista Aristotel; daca n-ar fi existat Platon, n-ar fi existat nici Plotin si neoplatonismul, iar fara neoplatenism si aristotenism dogmele crestine nu s-ar fi putut întocmi si n-am fi avut filosofia scolastica, care, oricum a pregatit filosofia moderna. De asemenea, platonismul a fost cea dintîi doctrina din antichitate care, în vremea Renasterii, a adus un suflu nou filosofic în pustiul scolasticii în decadenta; în sfîrsit, pîna astazi, cînd se vorbeste de o reînviere a lui Platon, platonismul a ramas temelia idealismului îndeopste.
Dar platonismul prezinta mari primejdii si chiar scaderi filosofice, caci adesea el înlocuieste explicarea exacta, stiintifoca a lucrurilor cu speculatii fantastice si chiar cu mituri poetice ce pot “înalta” sufletul, însa, în schimb, nu dau decît o lamurire infinita si înselatoare, care nu rezista nici experientii, nici criticii.


 

NOTA IMPORTANTA:
 ARTICOLELE PUBLICATE IN PAGINA DE REFERATE AU SCOP DIDACTIC SI SUNT ELABORATE IN URMA UNEI DOCUMENTARI SUSTINUTE. ESTE STRICT INTERZISA PRELUAREA ARTICOLELOR DE PE SITE SI PREZENTAREA LOR LA ORELE DE CURS. Referatele din aceasta sectiune sunt trimise de diferiti colaboratori ai proiectului nostru. Referatele va sunt prezentate pentru COMPLETAREA STUDIULUI INDIVIDUAL, si va incurajam si sustinem sa faceti si voi altele noi bazate pe cercetari proprii.

REFERAT FIZICA | Telescopul optic

REFERAT FIZICA | Telescopul optic

REFERAT FIZICA | Cuptor cu creuzet pentru topire Al

REFERAT FIZICA | Cuptor cu creuzet pentru topire Al

REFERAT FIZICA | Influenta factorilor fizici

REFERAT FIZICA | Influenta factorilor fizici

REFERAT FIZICA | OCHIUL OMENESC – APARAT OPTIC

REFERAT FIZICA | OCHIUL OMENESC – APARAT OPTIC

REFERAT FIZICA | CONDENSATOARE ELECTROLITICE

REFERAT FIZICA | CONDENSATOARE ELECTROLITICE

REFERAT FIZICA | Iluzii optice

REFERAT FIZICA | Iluzii optice

REFERAT FIZICA | Istoria telescopului

REFERAT FIZICA | Istoria telescopului

REFERAT FIZICA | Instrumente optice specializate

REFERAT FIZICA | Instrumente optice specializate

REFERAT FIZICA | Un atom in spatiu

REFERAT FIZICA | Un atom in spatiu

REFERAT FIZICA | Instalatii electrocasnice

REFERAT FIZICA | Instalatii electrocasnice

REFERAT FIZICA | Lasere

REFERAT FIZICA | Lasere

REFERAT FIZICA | Energia eoliana

REFERAT FIZICA | Energia eoliana

REFERAT FIZICA | Calorimetrie

REFERAT FIZICA | Calorimetrie

REFERAT FIZICA | Avioanele

REFERAT FIZICA | Avioanele

REFERAT FIZICA | Despre seisme si consecintele lor

REFERAT FIZICA | Despre seisme si consecintele lor

REFERAT FIZICA | Executarea bransamentelor aeriene

REFERAT FIZICA | Executarea bransamentelor aeriene

REFERAT FIZICA | Principiul conservarii energiei

REFERAT FIZICA | Principiul conservarii energiei

REFERAT FIZICA  |Fotonul | Efectul fotoelectric

REFERAT FIZICA |Fotonul | Efectul fotoelectric

REFERAT FIZICA | Bomba cu neutroni

REFERAT FIZICA | Bomba cu neutroni

REFERAT FIZICA | Telefonul | Alexander Graham Bell

REFERAT FIZICA | Telefonul | Alexander Graham Bell

REFERAT FIZICA | Poluarea sonora

REFERAT FIZICA | Poluarea sonora

REFERAT FIZICA | TIPURI DE BAROMETRE

REFERAT FIZICA | TIPURI DE BAROMETRE

REFERAT FIZICA | STUDIUL TENSIUNII SUPERFICIALE A LICHIDELOR

REFERAT FIZICA | STUDIUL TENSIUNII SUPERFICIALE A LICHIDELOR

REFERAT FIZICA | Studiul efectului Seebeck

REFERAT FIZICA | Studiul efectului Seebeck

REFERAT FIZICA | DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE VÂSCOZITATE AL UNUI LICHID CU VÂSCOZIMETRUL OSTWALD

REFERAT FIZICA | DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE VÂSCOZITATE AL UNUI LICHID CU VÂSCOZIMETRUL OSTWALD

REFERAT FIZICA | Determinarea vitezei sunetului

REFERAT FIZICA | Determinarea vitezei sunetului

REFERAT FIZICA | Studiul propagarii caldurii

REFERAT FIZICA | Studiul propagarii caldurii

REFERAT FIZICA | Determinarea constantei Boltzmann

REFERAT FIZICA | Determinarea constantei Boltzmann

REFERAT FIZICA | Proiect “Automat de impachetat chibrituri”

REFERAT FIZICA | Proiect “Automat de impachetat chibrituri”

REFERAT FIZICA | Redresarea curentului alternativ

REFERAT FIZICA | Redresarea curentului alternativ

REFERAT FIZICA | Amplificarea

REFERAT FIZICA | Amplificarea

REFERAT FIZICA | Undele mecanice

REFERAT FIZICA | Undele mecanice

REFERAT FIZICA | Ultrasunetele

REFERAT FIZICA | Ultrasunetele

REFERAT FIZICA | Comanda releului prin calculator

REFERAT FIZICA | Comanda releului prin calculator

REFERAT FIZICA | Marie Curie si Pierre Curie

REFERAT FIZICA | Marie Curie si Pierre Curie

REFERAT FIZICA | ALBERT EINSTEIN

REFERAT FIZICA | ALBERT EINSTEIN

Filozofie

Filozofie

Geografie

Biologie de clasa 6

Lectie virtuala Drept

S-ar putea sa iti placa…

I. L. Caragiale | In vreme de razboi

Nuvela „În vreme de război” apărută în 1898 este o operă realistă cu adănci ecouri din sfera naturalismului.Tema acestei excelente nuvele desi autorul o subtitulase „Schită” este obsesia.Hangiul Stavrache, mostenitorul fratelui său, preotul Iancu din Podeni, plecat pe...

I. L. Caragiale | Nuvelele lui Caragiale | In vreme de razboi

Nuvelele lui Caragiale pun în lumină un Caragiale cu totul nou, diferit de marele dramaturg, atât de bine înzestrat pentru comic în comediile sale. În nuvele Caragiale se dovedeşte a fi un foarte bun analist al stărilor obscure ale subconştientului. Deci suntem în...

I. L. Caragiale | In vreme de razboi

Alaturi de Ioan Slavici, Caragiale este in literatura noastra creatorul nuvelei realist psihologice. Universului comic din piesele de teatru si schite i se substituie in nuvela “In vreme de razboi” dimensiunea tragica a existentei umane.Tema nuvelei este obsesia....